Tablou cu mamă şi copil

În splendide ţinuturi am umblat fără îndoială
în castele clădite de pictori
şi am fost sigură că ele există
Am privit oamenii fără îndoială
şi despre ei n-am aflat nimic
dar tu
te-ai aplecat peste mine ca arborele spre pământ
la înserare
când frunzele se întorc una spre alta
şi strivesc între ele singurătatea
mă ţineai în desimea răcoroasă a braţelor
ca să nu-mi rănesc mersul de asprimea lucrurilor
îmi sprijineai capul
să nu alunece în căutări deşarte
În splendide ţinuturi te-am văzut
poveste de taină a oricărei lumi
îndoite asupră-şi, după imaginea mamei
purtându-şi pruncul trup în trup
Unde nu este spaţiu nu este cădere în gol
pictorii au vrut să lase moştenire
acest fapt neîndoielnic
există orice lucru care poartă în braţe un altul
Eşti aici şi când
frunzele tale s-au aşezat de tot în pământ
ca notele într-o simfonie
sub foşnetul lor galben îmi ţin arborele în picioare
poţi să îţi sprijini capul de mine, mamă
între timp voi căuta să cuprind în cuvinte
odihna roditoare a aplecării spre sine
dar n-ai teamă
nu voi încerca nimic zadarnic
vreau să las moştenire doar
acest ergo sum,
n-ai teamă
te pot ţine în braţe
şi sub furtună nu se va cunoaşte
care din noi a murit în picioare.

poezie de Alexandra Pârvan din Suflare peste păpădii (2013)
Adăugat de Alexandra Pârvan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creedy: Sfidător până la sfârşit, da? Nu plângi ca el, nu? Nu te temi de moarte. Îmi semeni.
V: Singurul lucru pe care eu şi tu îl avem în comun, domnule Creedy, este faptul că amândoi vom muri.
Creedy: Cum îţi imaginezi că o să se întâmple acest lucru?
V: Cu mine având mâinile în jurul gâtului tău.
Creedy: Ce o să faci? Am înconjurat locul. Nu ai nimic. Nimic în afară de blestematele tale de cuţite şi loviturile tale de karate. Noi avem arme.
V: Nu, ce aveţi voi sunt gloanţe şi speranţa că atunci când armele voastre vor rămâne fără muniţie nu voi mai fi printre voi pentru că dacă voi mai fi cu toţii veţi muri înainte de a le încărca.
Creedy: Acest lucru e imposibil. Omorâţi-l. (Oamenii încep să tragă spre V, dar el se afla încă în picioare când ei rămân fără gloanţe.)
V: Este rândul meu. (V izbuteşte să îi omoare pe toţi ajutându-se de cuţite înainte ca aceştia să reîncarce armele.)

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o cruce de vânt

Sunt o cruce de vânt cu braţe de lemn
şi văd cum ele se mişcă în valuri concentrice
mă ghemuiesc, aşa vaporoasă cum sunt, la pământ,
pe solul unui nor de furtună...
în ceea ce visez este utopie - cruce cu vise de lemn -
din când în când aşchii îmi sar din braţe
zilele s-au prins de mine cu răşină

fac plecăciuni şi descopăr reîncarnări
şi mă sprijin de nori, de amăgiri şi de ziduri crăpate
dacă aş avea voie, aş rupe transparenţa din vocea mea
şi aş da drumul cuvintelor

mă las încolăcită de un şarpe
mi l-aş strecura în mine dacă aş fi om
îi dau voie, fiindcă mă uit în interiorul meu şi văd abur
ne înţelegem tacit - singurătatea e doar un drum spre analiză

insomnia rece mă amorţeşte - iederă uscată
dar mă trezesc cititorii în stele
aşchii îmi sar din braţe
şi trec spre pământ prin mine.

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cuvintele mele magice, cu atenţie, să fie ascultate
Şi de către cei ce vin după Coşciugul meu să fie scandate,
În timp ce e dus spre sălaşul său, ascuns.
Iar voi, care mergeţi înainte şi voi, care veniţi după Râ,
În mersul lui spre locul de pe Cer, aflat cel mai sus,
În timp ce stăpânul sanctuarului, însuşi Râ,
În picioare aşezat, în Barca sa,
Face să devină fructe florile pomilor înfloriţi,
Voi, toţi, să aflaţi!
Şi Râ, la rândul său, se află în mine!
Am făcut, ca de cristal, firmamentul lui Ptah, lustruindu-l bine.
O, Râ! Sufletul meu este mulţumit, ai inima plină de bucurii,
Când contempli frumoasa rânduială din această zi,
Când, în acest oraş sfânt, Khemenu, te-ai ivit,
Pentru ca, apoi, să-l părăseşti prin Poarta de Răsărit...
Primii născuţi ai zeilor, care te-au precedat,
Ies în întâmpinarea ta, imediat,
Şi cu strigăte de bucurie te salută...
O, Râ! Fă, pentru mine, dulce şi plăcută
Calea străbătută de razele tale de soare,
Lărgeşte pentru mine, luminoase, Cărările tale,
În ziua în care îmi iau zborul de pe tărâmul pământean.

poezie din Cartea egipteană a morţilor (1993), traducere de Maria Genescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil frumos

Astăzi e ziua ta, copil frumos,
e ziua în care îmi amintesc cum ai păşit în viaţa mea,
când te priveam şi nu-mi venea să cred că eşti copilul meu,
te-am luat în braţe şi de atunci te ţin în braţe, dragul meu,
o inimioară începea să bată în drumul meu,
un drum pe care amândoi păşim cu dragoste de Dumnezeu,
ne-mpiedicăm, cădem şi iar ne ridicăm,
continuăm să alergăm spre mântuire.
Parcă mai ieri tot gângureai şi te hrăneam
şi te hrănesc cu tot ce am mai bun pe acest pământ românesc,
udat cu fapte creştineşti, cu tradiţii strămoşeşti.
Ce moştenire să-ţi las, copil frumos?
Privesc în jur şi mă îngrozesc de neamul nostru românesc
ce s-a pierdut pe căi păgâne,
au şi uitat că au un câine,
s-au lepădat de Dumnezeu
şi aleargă cu sacul plin de iluzii
spre alte zări înfipte-n deziluzii.
Visează, iubeşte, dăruieşte,
zboară spre zările albastre, copilul meu,
eu te aştept aici, privindu-ţi zborul,
cu mâinile întinse, Îl voi ruga pe Dumnezeu
Să aibă grijă de sufleţelul tău.
Eu te iubesc şi-ţi spun un sincer "La mulţi ani!"

poezie de Anca-Maria David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintotdeauna mi-a fost teamă că-mi voi trăi tinereţea singură, şi că voi îmbătrâni tot de una singură, fără cineva drag lângă mine. Am fost mereu mai retrasă, e adevărat, mi-a plăcut solitudinea; dar era frumos şi mă simţeam puternică atâta vreme, cât eram sănătoasă şi în orice moment ştiam că pot să mă înconjor de oameni. De data aceasta, însă, e altfel. De data aceasta îmi e teamă că singurătatea nu mai este o opţiune, ci mai degrabă o sentinţă. Îmi era teamă că acum singurătatea va pune ea stăpânire pe mine, şi ca nu voi mai avea nicio putere asupra ei.

Doina Postolachi în Scrisul, între vindecare şi destin (2014)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce dacă...

Şi ce dacă spune lumea să m-ascund de ochii tăi,
Eu ascult şi mi-e totuna ce îmi spun cei buni, cei răi
Şi ce dacă niciodată, tu spre mine nu priveşti,
Eu rămân în urmă, raza, care tu o încălzeşti
Şi cu toate că de-odată când de mine oboseşti,
Mă goneşti cu dulcea şoaptă, eu revin, tu mă primeşti.
Ce să fac, îmi este bine din puţin, nu vreau mai mult,
Doar o clipă lângă tine mă înalţă peste vânt.
Doar o clipă rătăcită când vrei tu, eu ţi-o cuprind,
O ţin strânsă între braţe şi aştept tăcută-n gând.
Aştept să-mi rosteşti cu ochii razele ce mă recheamă,
Am răbdarea dimineţii, când ea vine fără teamă.

Şi ce dacă trece timpul, şi ce dacă am albit,
Încă pot iubi cu gândul, încă pot şi mult mai mult.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voi iubi

Eu vreau să te iubesc fără scăpare,
Te pot iubi oriunde îmi vei fi,
Ascunsă-n aşternut sau depărtare,
Când tu la mine poate n-ai să vii.

Te voi iubi chiar şi atunci când glasul,
Atât de tandru, nu-ţi voi auzi,
Atunci când lângă mine nu ţi-e pasul,
Am să te-aştept şi tot te voi iubi.

Voi săruta şi clipele pe care,
Le-ai presărat în jurul meu mereu,
Să îmi aline fiecare stare,
Când lipsa ta îmi spune că mi-e greu.

Te voi iubi ca ploaia picătura,
Ce-o varsă grijulie pe pământ,
Să-ţi umezească pleoapele şi gura,
Când buzele-mi alături nu îţi sunt.

Eu vreau să te iubesc într-un albastru,
Ce-mi colorează ochii când te văd,
Să uit că fără tine sunt sihastru,
Pierdut între uitare şi prăpăd.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ei, bine, ce vrei să-mi arăţi aici?! Eu nu văd nimic interesant.
Lucian: Le recunoşti cumva?
Lia: Foile astea... Sunt cumva din jurnalul meu?!
Lucian: Exact.
Lia: Dă-mi-le, imediat!
Lucian: Nu încă. Nu-ţi fie teamă! Le vei recupera, imediat, pe toate, intacte.
Lia: Cum au ajuns astea la tine?!
Lucian: Le-am rupt eu din jurnalul tău, cu câteva zile în urmă, mai exact joi... Ştii tu, când erai la baie.
Lia: Îmi amintesc! Iar când te-am întrebat ce-ai făcut între timp, mi-ai spus că nimic deosebit, doar m-ai aşteptat pe mine...
Lucian: Şi ce-ai fi vrut să-ţi fi spus?! Că ţi-am găsit între timp jurnalul personal, l-am răsfoit fără acordul tău şi am oprit câteva file din el?! Am preferat să ţin secret acest lucru, câtva timp.
Lia: De ce le-ai rupt?!
Lucian: Pentru că aici scrie ceva foarte interesant, care mi-a atras de îndată atenţia. Scrie că... Mă iubeşti. Mai exact, scrie că te-ai fi îndrăgostit de mine, fără ca măcar să mă fi cunoscut, doar din descrierile pe care mi le-au făcut colegele tale, demult. Este sau nu aşa?! Corectează-mă, dacă greşesc!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

FANTEZIE?

Din îndepărtate ţinuturi siderale
Ba nu, reale peisaje pământeşti
Spre mine cu gânduri ireale
Mi se pare tu pluteşti.

Şi nu ştiu care din amândoi
Dorinţa vrea să-şi scoată la iveală
În prezent sau mai apoi
Să nu fie cuprins de îndoială.

Spre mine te poţi îndrepta
Dar calea-i plină de hârtoape
În inimă când ai vreun dor
Oricând eu îţi voi fi aproape.

N-aş vrea să-mi pierd temperamentul
Să cad în mlaştini să mă scufund
Vreau să merg în pas cu prezentul
La infinit, ba chiar mai mult.

1964

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există o profunzime a minţii pe care trebuie să o atingem. Nu există decât o vacuitate imaculată. Nu există interior, exterior, suprafaţă sau adâncime. Nu ai unde să te duci. Oriunde te-ai duce, e tot aici. Priveşte în jur, spune care sunt limitele acestui moment. Cum îl măsori? După lungime, lăţime, grosime? Acest moment prezent nu are nimic de-a face cu timpul sau cu profunzimea. E foarte simplu. Vei râde când îţi vei da seama cât de simplu este. Oamenii petrec 30 de ani în peşteri doar ca să descopere că sunt ei înşişi, Sinele lor. Acest A FI este aici şi acum. E ca şi cum ţi-ai căuta ochelarii în timp ce îi porţi. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti mereu în această Sursă.

citat din H.W.L. Poonja
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am cusut Iov 15:15-22,17:1-10

Mi-am cusut apoi un sac de piele
Şi ţărâna-n pleoape mi s-a pus
Umbra morţii-apasă peste ele
Plânsul mult aproape m-a răpus.
Totuşi n-am făcut nici o greşeală
Fără şovăire-am fost în paşi...
Sângele să-mi iasă la iveala
Azi, te rog, pământule, să-l laşi.

Vaietele mele să răsune
Până-n zare, dincolo de ea
Am în cer un martor ce va spune
Tuturora de durerea mea.

Prietenii îi ştiu că râd de mine
Dar mă rog plângând la Dumnezeu,
Fă dreptate omului la Tine,
Fă-mi dreptate-n faţa lor mai vreu.

Anii mi se scurg spre nefiinţa,
Doar un lucru vin să Te mai rog,
Să mă-ntorc nu-mi este cu putinţă,
Pune-Te-naintea Ta zălog.

Pentru mine, Doamne, nu Te-ascunde -
Am răbdat batjocuri, suferinţi -
Altfel cine ar putea răspunde
Pentru mine astăzi între sfinţi?...

Când mă prinde jalea ca-ntr-un cleşte
Cei făr' de prihană-s împietriţi,
Totuşi cel curat se întăreşte
Însă prieteni, prieteni, voi veniţi.

Să v-arat că înţelept nu este
Unul printre voi, ce, de-au murit
Toate-acele planuri de poveste
Ce cu-atâta drag le-am făurit?...

Şi mai spuneţi noaptea că-i lumină
Când e întuneric şi nimic...
Locuinţa morţilor să vină
O aştept, culcuşul să-mi ridic.

Şi când gropii-i strig fără de teamă:
"Tu eşti, groapă, astăzi, tatăl meu,
Viermilor îmi sunteţi soră, mamă
Unde mi-e nădejdea, Dumnezeu?...

Cu nădejdea azi mă iau de mână,
Care este azi nădejdea mea?
Când cu ea ne ducem în ţărână,
Cine-n lumea asta va vedea?...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văzătorul este liber de vedere! În momentul în care realizezi că tu eşti Conştiinţa, ego-ul este complet dizolvat. Nu se pune problema să abandonezi ego-ul, ci să recunoşti Conştiinţa. Ea este Veşnic Prezentă, este Acum, Aici. Cunoscutul însuşi creează frica, prin limitare şi raportare la el însuşi. Gândului despre frică îi este frică de gândul de libertate. Când noi avem recunoaşterea, acest sentiment de separare dureroasă de/între mine şi restul lumii dispare. Apoi, dispare dorinţa de a mai căuta ceva, ai ajuns la capătul oricărei forme de căutare. Apare acel sentiment al Veşniciei, al Vieţii Veşnice. Conceptului de frică din mintea ta îi este frică de conceptul de libertate. Cât de valid poate să sune asta? Doar Prezenţa există, nu există nimeni care să fie prezent. Doar cuvintele există, nu există nimeni care să vorbească. Există doar ascultarea/auzul, nu există niciun ascultător. Când laşi aceste cuvinte să intre în contemplare în tine, vei vedea că există foarte mult spaţiu în ele. Cuvintele care răsar din linişte, se întorc înapoi în liniştea desăvârşită, cui aparţin? Ce anume nu trece pentru că este deja de veacuri Veşnicia Veşniciei?!

Atmaji Maharaj în De unde ştii că nu eşti deja iluminat?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi pământ

Nu mă-ntreba dacă mă tem
În viaţa asta de ceva
O moarte am şi nu mai mult
De ce să mă mai tem de ea?

Cât timp mai sunt cu tine-aici
De vrei, mă poţi privi de "sus"
Şi mă poţi critica acum
Pentru ce-am scris sau ce am spus

Nu face asta-n ziua când
Eu, înarmată, până-n dinţi
Doar cu nimic din ce-am avut
Voi căuta drum către sfinţi

Am îndrăznit să nu accept
Ce alţii au tot vrut să fiu
Venind, plecam spre nică ieri
Când prea devreme-a fost târziu

Tot ce-am iubit şi am visat
Lăsat-am în al meu cuvânt
Suflet şi trup am fost cândva
Sub pasul tău voi fi pământ...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O carte mi-a spus că am valoare ca şi fiinţă umană atunci când niciun om nu a ştiut, putut sau vrut să îmi spună asta. O altă carte mi-a spus că dacă am atitudinea corectă pot înfrunta orice îmi aruncă viaţa în cale fără să mă tem. Tot o carte mi-a şoptit că nu e nevoie să ţin capul plecat şi că de murit se moare cu sabia în mână. Că natura umană este previzibilă şi pot să folosesc legile naturii şi ale universului pentru a mă face pe mine şi pe cei din jur fericiţi, tot o carte mi-a spus. Că există iubire şi că o pot trăi şi eu, ştiu dintr-o carte şi doar cărţile mi-au păstrat vie speranţa că într-o zi voi putea să fiu şi eu fericit. Scriind o carte am câştigat pentru prima oară în viaţă bani munciţi de mine făcând ce îmi place. Printr-o carte mi-am cunoscut soţia şi cărţile sunt promisiunea unei vieţi extraordinare pentru întreaga omenire. Cărţile nu ne judecă, nu ne fac reproşuri şi ne acceptă de fiecare dată exact aşa cum suntem, răbdătoare, să ne facem timp şi să le atingem, să le deschidem şi să lăsăm cuvintele aşternute în ele să ne pătrundă în suflet, prin minte. Între un om şi o carte există o iubire cu adevărat necondiţionată şi asta e alt lucru pe care îl putem învăţa de la cărţi. Atunci când au pictat imagini cu raiul, au uitat să pună în el bibliotecile.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi spre nimic

Va veni şi acel timp,
Al tăcerilor imense,
Când trifoiul de pe câmp,
Nu voi şti când înfloreşte.

Nu voi şti poate nimic,
Nici cum creşte firul ierbii
Şi din locul din pământ,
Nu voi şti cum urlă cerbii.

Va veni şi acel timp,
Al tăcerilor profunde,
Fără gându-mi recitând,
Din poemele nocturne.

Şi-atunci linişte şi pace
Şi-atunci gloduri de pământ
Mă vor legăna în braţe,
Fără braţele să simt.

Cine ştie cum va fi,
Când sub pleoape va fi negrul,
Poate negrul nu va fi
Şi nimicul va fi zeul.

Poate e adevărat
Şi doar sufletul trăieşte
Şi lăsând trupu-mi uscat,
Va trăi altă poveste

Îmi e greu să mă gândesc,
Când va fi să fie timpul,
Singur să mă părăsesc,
Să m-amestec cu nimicul.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asceza

Asceza nu are mădular, dar Ordinea?
Oho! Dar Adevărul? Mă-nclin şi m-ascund.
Adulţii să nu vorbească de adevăr.
Cât despre foc, eu cred că el nu se stinge niciodată,
indiferent de sex, rasă, vârstă, obiceiuri.
Ne bucurăm de acelaşi soare, dar nu suntem fraţi.
De ce? Prea mulţi păcătoşi s-au dus în pământ.
Năramzi printre măslini se-mpart, un dor,
apoi durerea, zăpezile, se uită totul?
Grădinile închid în ele o taină.
Tu, cititorul meu aştepţi să spun ceva.
Ascultă şi tăcerea, e un sfat.
Ghitara jalnic sună. Şi nici un drum nu te va mulţumi.
Doar vânătorul ştie al său drum.
Într-un adânc de ape vei găsi cuvinte.
Diamante lichide. M-aş dărui şi lor,
dar totul curge, omnia fluunt, omnia mutantur.
Să nu uităm de facere, de întrupare.
Să ne ferim de abstracţiuni, aşa zic.
Ele ne aduc suferinţă.
Arta este totul sau nimic,
contemplarea este miezul.
Misterele nu se schimbă în timp.
Cea mai eroică este lupta lui Iaacov cu Îngerul.
Până şi stelele cad.
Purtăm peruci sau măşti, dar suntem încă noi,
aceiaşi, din copilărie.
Polonius, cel ascuns pe jumătate.
Nu căuta instrumente în codru, în câmpie.
Nu refuzaţi cântecul. Înflorirea, vestejirea, apar, dispar.
Unde există formă, lipseşte esenţa.
Există mereu o cale de întoarcere,
dar noi nu o recunoaştem.
Eu nu ştiu ce înseamnă omul adevărat,
ştiu ce este omul.
Există cuvinte care cuprind alte sute.
Mai este şi sentimentul că nu exişti.
Sânii tăi îmi acoperă faţa.
Între ei voi plânge şi mă voi bucura.
Să pornim de la sfârşit spre început.
Acolo şi atunci nu mai există.
Timpul devine încâlcit,
ne vom limpezi privind unul în ochii celuilalt.
Suntem veniţi cu arca lui Noe.
Un papagal, o glumă colorată, avataruri.
Orice balanţă – aroganţă.
O despărţire fără despărţiri.
Ce aş putea să-ţi mai spun?
Tăcere, restul sunt vorbe.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea to ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai tină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?

Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colecţie de iarnă

în zile albe
se face colecţie de mine
atunci
mă inventez rând pe rând
până când rândurile adună depărtarea
între ceea ce sunt
şi par a fi

mai păstrez nu ştiu de ce
poşeta din aţă
cu un singur abia auzit strigăt în ea
îmi amintesc
niciodată n-am plecat de acasă
cu umărul gol

ar trebui să fug în sens invers mie
până când îmi vor creşte picioare de fluturi
şi caraghioase braţe de lună
pâna voi crede că port după mine iarna
într-o banală pungă de plastic

acelaşi tablou
pictorul dă cu negru peste înţeles în cuvinte
închide păsările răpitoare în colivii fumurii
azi-noapte au înghiţit siluete de stele
gesturile se întorc în geamantane de piatră

poezie de Lavinia Micula
Adăugat de Hadrian Rudean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indicativ

O palidă stea îmi poartă destinul născut într-un colţ de univers,
acolo unde lumina estompată de umbrele nopţii
clipeşte odată cu inima mea ce bate încet.

Aici pe pământ viaţa îşi continuă ritmul
cu mersul mai lent sau cu iuţi alergări.
Îşi are rostul cuminte, aşezat pe vatră de casă sau cu pretenţii de trai la castel.
Oricare ar fi privirea şi pasul, doar trupul îmi poartă cărarea spre el.

Am fost cândva o crisalidă, dar acum zbor spre lumină cu aripi translucide.
Ştiu, timpul nu îmi ajunge nici pentru a-mi lua la revedere,
De aceea voi lăsa totul neterminat pentru o altă metamorfoză, pentru un alt anotimp.

Aparţin şi trăiesc între două lumi, aparent asemănătoare, aparent fireşti.
Ceea ce nu e asemănător e însăşi distanţa dintre noi.
Fiecare venim, trăim, sfârşim cu o altă poveste,
toţi prizonierii aceloraşi zări.

Îmi aştern semnătura peste hrisovul vieţii mele cu degetul pecetluit de tăceri şi mari aşteptări.
Îmi rămâne răgaz să mai ţes cuvinte şi forme geometrice, chipuri noi
şi vise pentru oamenii timpului meu.
Mă ascund după arbori albaştri şi ascult cum creşte iarba primăvara.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!