Aş fi vrut să-i răspund la mesaj, însă nu găseam ceva potrivit cu durerea ce o resimţeam în mine, sălăşluind cu drepturi depline, ca o împărăteasă în regatul său. Îmi venea să-l întreb "ai simţit vreodată cum durerea te împresoară plutind în jurul tău?". Este ceva uluitor prin intensitate, care îţi sfârtecă inima făcându-te să oftezi din cinci în cinci minute. Poate nu era numai durere, mai degrabă un amestec de mâhnire şi singurătate, pustiirea propriului suflet, revolta simţurilor trădate, când toate par depărtate pentru că nu-ţi mai doreşti nimic, nedorindu-ţi, nici nu mai zăreşti un strop de fericire pe undeva, iar fără speranţa fericirii, rămâi dureros de singur, de parcă te-ai afla într-o canoe în mijlocul oceanului privind fără nădejde întinderea de apă, fără sfârşit.

Dorina Georgescu în Weekend gratis (octombrie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua. Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să îmi scrii un poem

În praful vechi urmele proaspete,
Nu au nevoie de grai,
Spun ele singure, ce tu nu-mi spuneai.
Ce altă dovadă de minciună mai vrei,
Când una spui tu şi alta văd ochii mei?

Eu n-am zis nimic şi dacă te-aş fi întrebat,
Ai fi râs şi-ai fi zis că-s copilă,
Şi fără să clipeşti sau să fi oftat,
Mi-ai fi rostit, o altă dureroasă minciună.

Mă durea, durerea ce mi-ai trimis,
Un joc dureros de cuvinte, greu de înţeles.
Mă durea, durerea şi atunci când ai spus:
O zbatere de aripi, nu vreau să te doară,
De nimic, nici măcar doar aşa, într-o doară!

Mă durea, durerea la gândul tău schimbător,
Lipsit de iubire, sufletul tău plimbător,
Pe aripi de neprielnic vânt şi de dor,
Aprig mă durea, durerea de tine,
Inimaginabil de tristă amăgire.

Mă doare, durerea din sufletul meu,
Dar stai liniştit, tu n-ai nicio vină,
E încercarea destinului greu,
Şi-a mea fire de prea multă simţire plină.
Mă doare că nu mai suntem, de-o vreme,
Pe aceeaşi frecvenţă şi lungime de undă,
Aş vrea, glasul tău din nou, să mă cheme,
Să îţi cuprind în palme privirea blândă.

Mă doare, durerea năprasnic la gândul,
Că nimeni n-o să te iubească, ca mine vreodată,
Nimeni pe tine şi nici eu pe altul,
Ce iubire ciudată, fără timp, fără dată.
Ce a fost, va mai fi, va să fie?
Iubire curată, iubire furată, magie?

Rămasă, ca Dante în al său Infern,
Vrăjit de Beatrice, pe vecie,
Condamnată iubirii în contumacie,
Am să te rog, să te rogi vraja să-întorni,
Să plece de la mine-n pustie.

Să ies din infern, singură nu pot,
Nu am atâta forţă, ca Dante,
Dar, pot să te rog, să îmi scrii un poem,
Ca toate, să se împace cu toate.

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când totul se pierde

Ceasul nu s-a oprit dar orele
nu se mai văd marcate
pe cadranul timpului
ce stă pe loc, în contemplare.

Perspectiva nu s-a pierdut
dar obiectele nu se mai văd
delimitate pe întinderea pură
a spaţiului - cel fără de nume.

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea
nu se mai vede la orizont
în aşteptarea fiinţei ce se revolta
cândva, undeva, în ţara uitării...

Totul este la locul său ca altădată
deşi totul nu mai înseamnă nimic
când se pierde în spaţiul fără de timp,
în timpul fără de spaţiu...

poezie de Elena Liliana Popescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia mea de lapte dulce

Femeia mea eşti tu,
îţi sărut tălpile
cu urme pe ele,
parcă ai fi călcat rugul de mure
de curând coapte.
Mi-e drag să îţi miros
cămaşa de noapte,
mi se pare că toate primăverile
s-au tăvălit prin ea,
femeia mea de lapte dulce,
atât de suav
luna îţi alunecă pe coapse,
de dragul tău
nici timpul nu mai trage din pipă.

Femeia mea, filă neruptă din calendar,
cum oare poţi preschimba un şarpe
în flaut
şi-apoi să cânţi la el mai ceva ca Marsias?
Spune-mi ce ar fi lumea asta
fără mâinile tale,
fără ochii tăi,
fără inima ta,
fără pântecul tău născător de vieţi?
Ce aş fi eu fără tine?!

***
Ah, din locul acelei coaste lipsă,
răsare soarele în fiecare dimineaţă,
abia am putut murmura,
sub apăsarea sărutului tău,
omule drag!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te întreb

Te întreb dacă pe 14
ai văzut în ochii mei
cum se joacă fluturaşul,
Sau de-ai realizat, iubito,
ce ascunde iepuraşul...

Te întreb dacă pe 15
te-ai gândit la ce ţi-am spus,
Sau au fost cuvinte simple
care-au fost,
care s-au dus...

Te întreb dacă pe 16
îţi mai aminteai ceva,
Nu te-am vrut doar eu, iubito,
Te-a vrut şi inima mea...

Te întreb dacă pe 1
ai de gând să-mi spui ceva,
Sau nu-ţi pasă şi aştepţi
să îngrop dragostea mea...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezlipire

Ai grijă ce-ţi doreşti, întunericul nu iartă!
Există un loc
Undeva...
În care durerea nu are nume,
Acolo doar simţi cum timpul
Trece prin tine,
În măsuri sacadate
În ritm de final...
Şi acum privim în urmă,
Dacă totul se şterge din noi
Încet... pătrunzător, adânc
Oare am ajuns
Sau ne-am ajuns?

Mie nu-mi mai miroase a artă
Locul ăsta, înrădăcinat în mine...
Un muzeu al rebuturilor
Rupte din...
Ar trebui să mă grăbesc încet
Număr din cinci în cinci
Până la final...
Ce-mi mai pot dori când
Am tot, dar nu văd nimic?

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea iertării (2)

A venit spre mine surâzând,
Într-o zi în care doar durerea
Înflorea cu lacrimi peste gând,
Fără să zărească mângâierea.

Eu îl priveam cu îndoială:
Cine era?... De ce mă căuta?
E timpul pentru socoteală?
Sau al meu înger care mă certa.

Venise numai pentru mine,
Şi cu o voce dulce îmi spunea:
-În suflet ai numai ruine,
Tu singură îţi faci inima grea.

M-a dus apoi cu gingăşie
Înspre un crâng în curcubeude flori,
În care-un tril de ciocârlie,
Se auzea din cerul fără nori.

Şi m-a rugat să uit necazul,
Ce duce sufletul în negru hău,
Întunecând ades obrazul,
Pe care curg părerile de rău.

Mi-a arătat drumul uitării,
Şi o grădină-n care Dumnezeu
Lăsase doar floarea iertării,
Ca s-o culeagă cei cu suflet greu.

Am sărutat uşor petala
Şi-am înălţat ochii spre cer
Să-i mulţumesc pentru zicala,
Că-n tot şi-n toate, stă cuvântul SPER...

poezie de Dorina Omota din Când tăcerile dor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ta îţi aparţine. Ea nu este nici a părinţilor tăi, nici a prietenilor tăi, nici a partenerului tău. Este doar a ta şi ai dreptul să faci exact ceea ce îţi doreşti cu ea. Fără compromisuri, fără să te simţi vinovat, fără justificări sau scuze. Nu le permite altora să îţi dicteze ce să faci sau cum să trăieşti pentru că atunci tu nu îţi trăieşti propria ta viaţă, ci pe a lor. Renunţi la tine, la autenticitatea ta şi devii o păpuşă cu sfori ataşate de care poate oricine să tragă în ce direcţie îşi doreşte. Pentru asta ai venit tu pe lume - să fii doar o marionetă fără personalitate şi conştiinţă proprie? Trăieşte exact aşa cum îţi doreşti şi nu te teme că rămâi singur. Poate îi vei pierde pe acei oameni care nu-şi doreau altceva de la tine decât să le satisfaci interesele egoiste, însă vei întâlni cu siguranţă alţi oameni, conştienţi şi asumaţi, care trăiesc liber şi ştiu să se bucure de viaţă.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să fiu cinci minute poet

Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:

Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează
Când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie
şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,
iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud
sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.

Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,
Pentru a ţese-, şi nimeni să nu-l găsească înjosit- vesmântul poeziei
în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,
întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,
şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce
- o, de s-ar putea!- cât mai mulţi oameni.

Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţi
Veşmântul de aur al poeziei
Pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,

Când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un tren aproape pustiu,
şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,

Un alt călător, un ins cam antipatic, a intrat tocmai în compartimentul meu.

Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea negura munţilor,
şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud
Iar pe deasupra - animalul se şi apucă să mănânce.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,
Cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,
Cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat
De parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise în lume.

Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar
Scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,
şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre fereastră.
Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii de-a binelea.

Ghemuit în colţul lui ca într-o vizuină, intrusul a început să înfulece,
Mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem
în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată
şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,
Fără nici o lumină în priviri, că şi cum ar fi împlinit o osândă.

şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut
Nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor, masa era o osândă.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi suferinţă,
mi-a apărut sfâşietor de umană.
Atunci am simţit pâinea şi ceapa că de piatră, zgâriindu-mi gâtlejul,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele meu,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele umanităţii.

Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile de ploaie,
Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.
Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni
Care îmi îneacă uneori, în cele mai banale împrejurări,
Inima veşnic nepotolită şi flămândă.
Palid şedeam în colţul meu, cuprins de o singură, mistuitoare dorinţă,
Ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.

O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând cu el o cană, o carafă,
Pe care le-aş fi întins acestui om atât de antipatic şi totuşi
Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac în veşmântul poeziei,
Dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet.

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugându-te să exişti

nu mai găseam nisipul sub dezgheţuri,
sub atâtea corăbii fără cârmă
naufragiate în direcţii opuse,
nu-ţi mai găseam nici urmele între
scoicile mărunţite
şi nici vorbele aruncate aiurea într-o zi
sfâşiată de orgolii desprimăvărate,
nu mi le aminteam.

nu-ţi mai găseam nisipul de sub tălpi,
nici nu mai ţin minte
dacă ai trecut vreodată
pe acolo
într-adevăr,

doar urmele genunchilor mei
se mai vedeau
nehotărâţi
pe nişte pietre, de pe vremea când
încă te mai rugam
să exişti.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că durerea este cel mai important lucru din univers. E mai importantă decât supravieţuirea, decât iubirea, decât frumuseţea pe care o aduce. Şi asta pentru că în lipsa durerii nu poate exista nici plăcerea. Fără tristeţe nu ar putea exista fericirea. Fără suferinţă nu poate exista frumosul. Iar, fără toate acestea, viaţa este nesfârşită, fără speranţă, damnată.

citat din Harlan Ellison
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte fără rezerve

Într-o lume în care
ura este la putere
fii devastat de ură
şi iubeşte intens,
iubeşte fără să aştepţi
ceva în schimb.
Cine te arde în interior
este cea mai mare
recompensă a ta.
Iubeşte fără rezerve
pentru că dragostea
te îmbogăţeşte pe tine.
Celor ce le place
să te rănească
nu le raspunde la fel.
Dragostea, are toate formele sale,
iubirea fără limite
şi aşa poţi cunoaşte infinitul.
Iubeşte nebunia
şi scapă de nebunia lumii.
Unora le place durerea,
le place să provoace
şi sădesc răutate
în inima ta.
Iubeşte mai mult decât
te-au iubit vreodată ei pe tine.

poezie de Eugenia Calancea (17 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă de iubire, de ură, de disperare...

Sărutul, acest prezent cu tendinţa de a exploda,
creşte până la nebunie.
A urmat sunetul zborului;
ieşisem dintre nori cu dorul de om, cu sentimentul
că nu se mai poate trăi nimic după noi.

Mi-am zis că e o primejdie fără sfârşit,
ceva se nalţă în mine.
Mă îndeamnă la timpul de a trăi
pierdută de durere, de disperare, de lume,
în aerul tău.

Iubesc şi mă tem. Ceva se nalţă în mine;
nu mai pot supravieţui normal
din prea multă intensitate
trăiesc totul din toate direcţiile,
mor de frica acestei agonii,
diferită de viaţă, neînţeleasă de moarte.

Priveşte-mă în ochi să vezi cât de adânci
sunt secundele
care urcă înspre fiinţa ta.

Vezi după adâncimea ochilor mei?
Dacă nu eşti îndrăgostit de mine,
vezi marginea lunii
ca o expresie maximă a absurdului.

Iubeşte-mă până nu mai poţi trăi nimic
fără mine, iubeşte-mă de iubire,
de durere, de ură, de disperare.
Priveşte-mă în ochi să vezi cât de adânc
e albastrul fulgerat de ape.

poezie de Camelia Opriţa (22 februarie 2017)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Darul meu

Poate, pentru alţii, darul meu ar fi
fără vreo valoare, ne'nsemnând nimic
în gândirea celor care nici n-ar şti
câ e fără seamăn, cât ar fi de mic.

Pentru ei, pământul, floarea, mâna mea,
stând aşa, întinsă, parcă a cerşit,
e-un tablou nevrednic, bun a-l arunca
şi-a uita pe-acela ce l-a dăruit.

N-ar putea să vadă cum, în miezul său,
aura iubirii se înalţă, vag,
din petale-albastre care-n gândul tău
sunt priviri cu care te-nveleam cu drag.

Numai tu, iubito, dincolo de el,
vezi cum eu, c-un zâmbet cald şi dezarmant,
îţi ofer în suflet un întreg castel,
mai presus de aur sau de diamant.

Numai tu-l vezi altfel, numai tu-l doreşti,
ştii de unde vine şi, cu darul meu,
sufletul îţi cântă pentru că iubeşti,
iar în ochi ai lacrimi. Le-nţeleg doar eu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, Ziua Internaţională a Dorului

aş scrie despre dor
cuvintele însă nu mi se potrivesc
simt numai cum el se naşte
din cele cinci simţuri
şi dintr-unul în plus când strâng la piept
o himeră ce-mi vorbeşte despre lumină şi speranţă
în aşteptarea fiecărei zile trecute prin mine
în ritmul sângelui meu legănând un vis
când inima nu mai vrea să ajungă departe
când privirii înfrunzite nu-i dă niciun răpuns
când buzele mai freamătă o dorinţă de lacrimi
şi un surâs în spaţiul de inimă frântă
mai naşte din suspin
ceva o nouă durere blândă
un singur sunet într-un flux
melancolic
între sfâşierile pierdute în preaplinul singurătăţii
în bucata de cer undeva

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinde Asta şi eşti liber! I: De ce ratez iar şi iar deşi încerc mereu şi mereu întâlnirea cu Sinele meu? A. M: Pentru că tu crezi că asta e despre ceea CE FACI, NU DESPRE CEEA CE VEŞNIC ESTI! Îţi închipui că personalitatea ta nu e suficient de sculptată, de evoluată pentru topirea sau să îi zic întâlnirea cu Sinele tău. Crezi că mai trebuie să adaugi ceva, să elimini altceva, să mai practici ceva, să ajungi.. undeva, etc. Şi absolut toate gândurile astea te ţin şi mai mult prizonierul persoanei. Observă faptul că tu te poţi desprinde de absolut toate aceste gânduri, te poţi desprinde chiar acum, la fel de natural cum o faci la intrarea în somn de întreaga minte, însă faptul tău de "A-Fi" pe care mintea ta refuză complet să-l vadă, şi nici nu poate, în această căutare rămâne suveran. Reînvaţă natural să fii fără să ştii, fără ca mintea, gândirea să-ţi gireze asta, şi această Absenţă Este Totul. Când această Absenţă se manifestă ca şi primul gând, gândul existenţei sau "Eu-Sunt" fără gânduri, această Prezenţă este însăşi parfumul eternei noastre Absenţe!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ce mai face Sid?
Sonya: Sid?! Lasă-l pe fratele meu, ştii foarte bine ce face; el e singurul privilegiat, cu care te-ai întâlnit aproape zilnic în tot timpul ăsta. Chiar şi ieri l-ai văzut.
Lucian: Aşa-i, dar nu ştiu ce face acum, când nu mai e cu mine.
Sonya: Păi, drept să-ţi spun, nici eu nu ştiu exact ce face în acest moment. Dar, dacă vrei, putem afla foarte uşor.
Lucian: Nu; lasă. Nu-i nevoie să-l deranjezi.
Sonya: Nu l-aş deranja deloc. Aş afla doar pe unde este, fără ca el să ştie nimic. Vei continua să te întâlneşti zilnic cu el?
Lucian: Desigur. E un bun profesor pentru mine, un bun îndrumător.
Sonya: Profesor? Îndrumător? Tu n-ai nevoie de aşa ceva, te descurci întotdeauna foarte bine de unul singur, fără ajutor.
Lucian: Atunci îmi e un foarte bun prieten.
Sonya: Aşa-i mult mai bine.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi reveni...

Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să-mi pun pecetea sărutului patetic
Pe inima ta purpurie şi neobosită,
Aşa cum n-am ştiut s-o fac la timpul potrivit.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o viaţă mai veselă ca cea de-acum,
Să-ţi cânt în nopţile înstelate plină de fericire
Măreţia caracterului tău nepreţuit,
Mai ceva ca la orice curat început.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Să îţi slăvesc icoana vie înspre nemurire,
Iar din fapte măreţe să îţi ridic statui,
Că numai tu eşti armonia din lume,
Şi bogăţia omului de zi cu zi.
Voi reveni, la braţul tău iubire,
Poate într-o altă viaţă de va fi...
Acum, îţi pictez cu ochii minţii icoana din viitor...
Şi îmi promit să nu mai pierd o clipă falsă
când te voi reîntâlni,
Căci iubirea este divină!
Dumnezeu ne-a dăruit-o
Ca s-o putem dărui.

poezie de Valeria Mahok (31 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc de prima oară când m-am îndrăgostit. Am ţinut mâna mea în a ei fără să mai vreau să-i dau drumul. Am zburat alături de ea mai uşor decât m-am simţit vreodată. I-am sărutat mâna ca şi cum ar fi fost prinţesa mea. Aveam o inimă plină de iubire, şi toată era pentru ea. Fiecare floare, cântec, nor, rază de soare, strop de ploaie era ca un dar venit din ceruri. Căci acest înger sosise ca să-i dăruiesc dragostea mea. M-am simţit iubit pentru întâia dată...

citat din Jarson Micheal Ratliff
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!