Liberă trecere
urcă-mi Doamne până la cer gândul
apoi doboară-i umbrele
lasă-l liber să zburde
undeva cândva Te va regăsi
eu rămân la poarta seninului
să privesc floarea vieții
cum își înalță trupul zvelt însetat de culoare
sunetele îi învelesc bucuria de a fi
arc de pod între ofilire și reînflorire
liberă trecere între două universuri
cu unică înălțare întru slava Ta
poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Tu?
te știu,
de când lacrima dintâi a ființei mele,
a picurat lumină,
în hexagoanele primului fagure...
m-am rătăcit de tine,
când fulgerul a ars vidul dintre inimile noastre.
n-ai lăsat sunetele să alerge pe iarba cuvintelor
te știu...
îmi ești glasul din piatra rotund dăltuită
între două coloane de foc
ale pulsului vieții...
mai ești...
fluturele ce aleargă pe trupul meu,
când somnul îl caut printre firele lunii,
în noaptea adâncă a iubirii nerostite,
doar trăite,
până la zborul de taină al vulturului gândurilor
neîntrupate în vers...
poezie de Anne Marie Bejliu (5 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nonacțiune
între două margini de drum,
aștept revenirea cuvântului,
în matca fără glas
a iubirii.
cu tine în nervurile ruginite,
mă ascund în colțul croitorului de vise.
las răstignită pânza portocalie.
o privesc.
rup din ea dreptunghiuri de răni.
între două puncte,
aștern culorile inferioare.
vindecarea
începe cu strigătul verdelui alburiu.
în albastru îmbrac suferința,
pentru a-mi fi la final liniște,
într-un cub violet.
intensă adâncire în uitare,
chipul devine felinar natural.
tâmplele unesc sânul stâng și sânul drept
în boltă.
fără stele, fără prezent,
hălăduiesc prin tunelul de cuvinte,
născute sub aripa întunericului.
călătorie între aer și nimic,
între uitare și trezire,
între rugă și tăcere...
între margini de drum,
redevin centrul gol al vortexului,
în care urma pașilor se pierde.
regăsesc nonmișcarea.
redescopăr viața,
într-un con de umbră dăruit infinitului
iubire...
poezie de Anne Marie Bejliu (15 octombrie 1968)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Oarbă o simt
de multă
vreme
nu mai dialoghez
cu
singurătatea
o accept
nu e mare deosebire
între o soră tăcută
sau agresivă
și ea
cuminte
se așează
la brațul meu
oarbă o simt
și pe ea
când
între noi
un colț de azimă
își întinde brațele
ca o
binecuvântare
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Plec între nu și da
răsucesc timpanul verbului
până la static.
în colțul cuvântului
aștern culoarea.
în spatele albului,
tâmpla dreaptă,
zvâcnește dureros,
până la adormire.
mintea-mi dansează
în sacul în care,
dorul și teama
rescriu versuri
pe un petec de iarbă.
reinventez liniștea.
tot o iluzie.
poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tu cum cânți stâncă
stâncă stâncă
câte patimi ai prins în firidele tale
câte doruri din picăturile care te-au rotunjit
ți-au mulțumit de găzduire
apoi au mușcat fin tainul trupului tău
câte taine îți răscolesc neputințele stâncă
sub soarele miezului zilei sub apusul înflăcărat
stai goală ascuțită și tandră
săruți cu patimă firele de lumină
și umbrele tale acoperă universul unei flori de colț
unui gândac în căutarea poemului tău scris în vremuri vechi
unui șarpe întorcând pe toate fețele târârea
înainte să-și ridice mândru capul
cu linia de foc a gheții lui spre cer
negru lucios gândacul
păstrează între aripile lui răsăritul
până când apusul îi aprinde trupul într-un vers
stâncă stâncă
tu cum cânți stâncă
atunci când firul de iarbă strecoară
bucuria înălțării întru iubirea Domnului într-un punct
nu e final nu este rupere
e doar o rescriere a tainei gândului stâncii
înainte de frângerea în arcul haosului
pentru arderea prelungă
a celei de-a șaptea lumânări înainte de nașterea Piramidei
poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Umbrele dintre două chipuri care se privesc rămân între ele atâta vreme până când unul strălucește și spune celuilalt: acum strălucește tu! ca să ieșim din întuneric.
citat din Renato Pasquale Arlati
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cât o sanda, umbra
straturi peste straturi crește umbra
ia forme tot mai ciudate
între pasăre și umbrelă aleg umbrela
om sunt și locul în care mă pot ascunde
mă atrage
sub paranteza uriașă încap
sau rămâne un călcâi vizitat sub piatra cenușă
de încercări
ridică piatra, prietene
și arunc-o departe
undeva, cândva, mă vei cunoaște
straturi peste straturi
prietenia râde cu roua cu oul și existența mea
de mine cu mine prin mine
cenușă devenind
cât o sanda, umbra
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Părinte ( ** )
... firul de aur al timpului
frământă bulzul în care cuvântul,
prin sunetul, culoarea,
vibrația lui,
atinge sufletul în plin zbor...
în cuptorul de argint,
firul crește,
se înalță,
ca o mână albă
a anotimpurilor trăite
și netrăite...
agață ușor tâmplele
anilor pământeni...
și trupul...
covrig al necunoașterii,
așteaptă azima răsuflării Tale...
Părinte,
ce e teama?
o umbră a răsadului în care semințele...
... nu rodesc?
o culoare a pământului,
combinație nereușită a iluziilor?
Părinte...
sunt teama acum...
alungă-mă
și prinde-mă
în buchetul înțelepciunii Tale,
să prind în gând
particula și aroma
a ceea ce sunt...
Copilă,
răspunsul va veni
în bobul de muștar
de la poalele muntelui de întrebări...
caută la rădăcina stejarului,
în miezul ghindei risipite rod,
necunoașterii,
bobul de muștar...
în ploaie,
timpul l-a rătăcit...
vântul
i-a aprins culoarea
iar păsările...
i-au dăruit
trilul bucuriei zborului...
absoarbe-l în pulsul
inimii tale...
trăiește în floarea vieții
strângând ușor,
în palmă,
bucuria focului
în plin zâmbet...
al inimii...
poezie de Anne Marie Bejliu din Gânduri, rânduri (3 august 2010)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Alunec
alunec prin urechile acului.
îmi țes timpul
pe pânza de apă a lumii.
păianjen de gând
arunc firimiturile de viață
în tâmpla iernii.
din soare,
doar floarea știe să privească zidul.
îl sfarmă în pumni de culoare,
inventând simfonii.
tiparul e clasic.
cerul râde.
e bine.
atât de bine...
noi nu.
nu știm.
poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
îmi caut "unicitatea"
prin vocabularul falșilor profeți
multe litere
multe minciuni strălucitoare
ecouri voalate de sensuri încovoiate
un mare nimic
și punga prea goală a împlinirii
lumină este
și-n umbrele de pe ziduri văd timpul
cocoțat pe ceafa mea
pe asfalt numai umbre -
portrete strâmbe ale aceluiași chip încercuiesc clipele
rămân gesturi neterminate care descriu același drum:
multe curbe
multe spirale
și o singură linie dreaptă pe care
mi-o doresc a-mi fi
săgeata spre final
aprind o candelă -
cel mai simplu gest este să ard odată cu ea
undeva, într-un colț de verb
mă regăsesc
acum
pot desface brațele larg
ca un copac ramurile
întru înflorire prin rugă
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Incandescentă
lacrima lui Dumnezeu
mă înfioară
uneori devine atât de incandescentă
încât
ajung să rup din mine ploile
pentru a o domoli
copilul cu ochii din culorile vieții
se furișează în gânduri
le destramă unul câte unul până devin
o singură sferă
sfera timpului sfera pasului
sfera devenirii în care
rătăcesc odată cu lacrima lui Dumnezeu
pentru a-mi regăsi centrul
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Inima pietrei tăcerii
te uită Dumnezeu sau te uiți singur între două stânci
devii tu însuți spațiul
prin care apa gândurilor evadează
privesc tulburarea apelor
precum privirea rămasă suspendată
printre ramurile coroanei unui copac
cântecul bucuriilor și tristeților
deopotrivă crește
în flautul cu găurile eliberate de noduri de rădăcini
vibrația tobei rămâne în tălpile rănite de încercări
cauți și cauți limanul lași apele să te poarte haotic
numeri valurile din care înghiți strop cu strop
cuvintele rostite răsrostite
îți promiți să taci îți promiți să uiți
îți promiți să adormi
spune-mi Doamne de câte ori să mai adorm
dacă în cerul fără țărmuri părăsite
am regăsit ființa încolțită de aștri
într-un pumn de inele frânte
cum mă pot întoarce în zgomotul umbrelor
sculptând zidurile caselor
și cum mai pot înghiți spuma valurilor iluzorii
ale gândirii fără bunătate
de câte ori să mai umplu bezna cu lumânările reaprinse
am fost la catedrala inimii e din piatră din lumină și întuneric
pereții sunt goi nu i-au pictat trupul
am văzut icoanele blânde așteptând
pasul nopții răului și al dimineților binelui
rai și iad legându-mi gândul trupul sufletul inima
de colțuri de stânci
o piatră a rămas suspendată între tâmple și-am plâns
până când rotunjită de Tine
mi-a devenit glob al ochiului frunții
atunci m-am privit răsturnându-mi universul
într-un con de brad
lumea a râs eu am plâns apoi am uitat să plâng
și-am rămas cu ochii în căutarea icoanei Dulcei Sărutări
am lăsat genunchii să-mi umple gândul
cu puterea cumințeniei
s-au răsucit în mormânt pictorii și sculptorii
gândurilor nenăscute
s-au răsturnat cavernele
au scos la lumină Chipul Tău Doamne
lăsat acolo pe o frunză împietrită
ea să fie icoana icoanelor
sau ochiul meu vede inima pietrei tăcerii
poezie de Anne Marie Bejliu (12 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Și eu
nu.
se întâmplă nimic
și strănutul își strânge buzele între două rostiri.
amăgit de un gând,
renunță la ultima tușă de culoare aruncată pe pânza albă.
în pumnul gândirii nu e loc de libertate.
te răsucești absurd până când sângele îți umple gura de vid.
murdar vid.
ecoul a murit de mult iar sufletul tace cu părul ars de fluturi.
prea mulți fluturi au plimbat aripile pe lampa de carte și filele
s-au crezut pentru o clipă nori.
cer mi-a fost tavanul de o noapte.
am uitat să mai cresc atât cât fulgerul ideilor au născut un poem.
l-am scris undeva, în memoria umplută de câlții dezamăgirilor.
mă mai nasc dimineața. mă mai nasc.
niciodată nu se repetă plânsul.
doar râsul lumii, hohotul ei de satisfacție. atât.
îl aud mereu de patruzecișidoideani
cum îmi toarnă fierea promisiunilor de viață.
mai aștept un hohot.
voi termina ultimul tablou în care,
geometriile se bat cap în cap.
grotești chipuri răsucite-n culori se ceartă,
mărturisindu-și ura absolută...
altă păcăleală a dreptății vieții și a morții
într-o zi nu mă voi trezi.
voi refuza ridicarea pleoapelor.
cerul îmi va mulțumi.
și eu.
poezie de Anne Marie Bejliu (6 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Între două respirații
pe aici n-a mai trecut nimeni
sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătățile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristețe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieți
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniștea
nu mai e nimeni
mă agăț de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaș de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
pornește un nou început
urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere
tălpile miros a iarbă
între cele două respirații
se joacă un copil
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.Ca trupul între două aripi
E depărtarea între noi
Ca trupul între două aripi
Ca marea între două ploi.
poezie de Nicolae Dragoș din Moartea calului Troian (1968)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lungi-s-ar vraja destrămată
mă-nvârt în sfera asta mică
numită univers finit
privesc și umbrele cum pică
din pomul vieții nesfârșit
o picătură de otravă
și alta de nectar primesc
de câte ori spun în oglindă
măi, chip de lut, eu te iubesc!
și-un ciob ajunge-n talpa lată
- metaforă căzută-n clipă -
ia-mă, Tu, Doamne, de-o aripă
trezește-mă din viață iar
și dacă îndrăznesc spre somnu-mi
de om comod să mă îndrept
urechea scutur-o iar zdravăn
pământul reavăn să-l strivesc
în căzătura mea de fată
femeie sau ce-oi fi acum
lungi-s-ar vraja destrămată
când trează mă visez că zbor
să nu mă-nvârt încă odată
în sfera mică dintr-un scut
de-argint de aur și de aer
s-ajung iară și iar acum
ce sunt
ce sunt eu, Doamne, pe pământ
și-n câte-oglinzi privesc deodată?
când cerul bolta lui cea lată
și-o scutură în ploi zăpadă
și-n primăveri și-n veri și-n ierni
ba chiar și toamna câteodată
uită ce lună e și noi
primim zăpada prea curată
ce sunt eu, Doamne?
ce suntem noi?
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cândva
mă ridicam
în vârful picioarelor
și-mi priveam sufletul
cum
tiptil fugea la marginea
patului părinților
privindu-le
iubirea profundă
acum
dor gleznele
dar
tot mă ridic în vârful
picioarelor
privesc viața cum
tiptil furișează
o rază de speranță
printre cărbunii încinși
ai disperării
îi gâdilă în arderea lor
și
când vreau să-i colorez
îmi zâmbesc
și iar devin negri
prind acel zâmbet
îl desenez cu el însuși
într-un cuvânt
sau mai multe
legate între ele
cu mine însămi
cred că e singura reușită
pentru că
durerea îmi stă la căpătâi
bucurându-se că nu o alung
vreau
nu reușesc
decât
în fracțiuni de viață
în care
cuvântul îi ia locul
mergând
în vârful tălpilor imaginare
ale sufletului dornic de cer
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
o primă ninsoare aștept
pentru ca
la capătul aleii de cruci
să așez într-un vârf de culoare
coronița de brad
ochii lor nu vor mai clipi
zâmbetul nu se va mai așterne de chip
în cenușa zilei
cerul va crăpa pentru o secundă
a răsărit de soare
apoi totul va tăcea
ca într-o poveste terminată demult
un vag freamăt
în membrele obosite ale orbului
într-o oarecare zi
de duminică
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Prietene, clipa răstoarnă semnale
mărșăluind dormind
repetă soldatul iubirile toate
prin care glonțul de aer trece și arde
metafora liberă ca un cal alb
albastru răsună în minți odihnite
pe toate cărările trupului râzi...
prietene,
clipa răstoarnă semnale
când trenul vieții rostogol călărind
șinele toate
prin versuri se naște
toamna se-aruncă în veri prelungi
roadele toate rămân împietrite
și cade metafora-n haos de lumi
tu cânți, prietene, mereu cânți
pentru că știi nenăscut adevărul profund:
cu Domnul încep și se termină toate
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Umbra punctului
din libertate,
aleg cătușa cuvântului.
risipa cere acum aer.
improvizația
crapă cercul în punct.
gestul curat
cere pietrei fisurile.
ascult tăcută sunetul pietrei.
între două puncte,
virgula amețește.
devine șarpe în piatră.
din cătușă în cătușă,
poezia ajunge pasăre.
aerul din fisuri,
devine umbra punctului
dintre cuvânt și libertate.
poezie de Anne Marie Bejliu (8 aprilie 2012)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!