Liberă trecere
urcă-mi Doamne până la cer gândul
apoi doboară-i umbrele
lasă-l liber să zburde
undeva cândva Te va regăsi
eu rămân la poarta seninului
să privesc floarea vieţii
cum îşi înalţă trupul zvelt însetat de culoare
sunetele îi învelesc bucuria de a fi
arc de pod între ofilire şi reînflorire
liberă trecere între două universuri
cu unică înălţare întru slava Ta
poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citate similare
Tu?
te ştiu,
de când lacrima dintâi a fiinţei mele,
a picurat lumină,
în hexagoanele primului fagure...
m-am rătăcit de tine,
când fulgerul a ars vidul dintre inimile noastre.
n-ai lăsat sunetele să alerge pe iarba cuvintelor
te ştiu...
îmi eşti glasul din piatra rotund dăltuită
între două coloane de foc
ale pulsului vieţii...
mai eşti...
fluturele ce aleargă pe trupul meu,
când somnul îl caut printre firele lunii,
în noaptea adâncă a iubirii nerostite,
doar trăite,
până la zborul de taină al vulturului gândurilor
neîntrupate în vers...
poezie de Anne Marie Bejliu (5 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nonacţiune
între două margini de drum,
aştept revenirea cuvântului,
în matca fără glas
a iubirii.
cu tine în nervurile ruginite,
mă ascund în colţul croitorului de vise.
las răstignită pânza portocalie.
o privesc.
rup din ea dreptunghiuri de răni.
între două puncte,
aştern culorile inferioare.
vindecarea
începe cu strigătul verdelui alburiu.
în albastru îmbrac suferinţa,
pentru a-mi fi la final linişte,
într-un cub violet.
intensă adâncire în uitare,
chipul devine felinar natural.
tâmplele unesc sânul stâng şi sânul drept
în boltă.
fără stele, fără prezent,
hălăduiesc prin tunelul de cuvinte,
născute sub aripa întunericului.
călătorie între aer şi nimic,
între uitare şi trezire,
între rugă şi tăcere...
între margini de drum,
redevin centrul gol al vortexului,
în care urma paşilor se pierde.
regăsesc nonmişcarea.
redescopăr viaţa,
într-un con de umbră dăruit infinitului
iubire...
poezie de Anne Marie Bejliu (15 octombrie 1968)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oarbă o simt
de multă
vreme
nu mai dialoghez
cu
singurătatea
o accept
nu e mare deosebire
între o soră tăcută
sau agresivă
şi ea
cuminte
se aşează
la braţul meu
oarbă o simt
şi pe ea
când
între noi
un colţ de azimă
îşi întinde braţele
ca o
binecuvântare
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec între nu şi da
răsucesc timpanul verbului
până la static.
în colţul cuvântului
aştern culoarea.
în spatele albului,
tâmpla dreaptă,
zvâcneşte dureros,
până la adormire.
mintea-mi dansează
în sacul în care,
dorul şi teama
rescriu versuri
pe un petec de iarbă.
reinventez liniştea.
tot o iluzie.
poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu cum cânţi stâncă
stâncă stâncă
câte patimi ai prins în firidele tale
câte doruri din picăturile care te-au rotunjit
ţi-au mulţumit de găzduire
apoi au muşcat fin tainul trupului tău
câte taine îţi răscolesc neputinţele stâncă
sub soarele miezului zilei sub apusul înflăcărat
stai goală ascuţită şi tandră
săruţi cu patimă firele de lumină
şi umbrele tale acoperă universul unei flori de colţ
unui gândac în căutarea poemului tău scris în vremuri vechi
unui şarpe întorcând pe toate feţele târârea
înainte să-şi ridice mândru capul
cu linia de foc a gheţii lui spre cer
negru lucios gândacul
păstrează între aripile lui răsăritul
până când apusul îi aprinde trupul într-un vers
stâncă stâncă
tu cum cânţi stâncă
atunci când firul de iarbă strecoară
bucuria înălţării întru iubirea Domnului într-un punct
nu e final nu este rupere
e doar o rescriere a tainei gândului stâncii
înainte de frângerea în arcul haosului
pentru arderea prelungă
a celei de-a şaptea lumânări înainte de naşterea Piramidei
poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbrele dintre două chipuri care se privesc rămân între ele atâta vreme până când unul străluceşte şi spune celuilalt: acum străluceşte tu! ca să ieşim din întuneric.
citat din Renato Pasquale Arlati
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o sanda, umbra
straturi peste straturi creşte umbra
ia forme tot mai ciudate
între pasăre şi umbrelă aleg umbrela
om sunt şi locul în care mă pot ascunde
mă atrage
sub paranteza uriaşă încap
sau rămâne un călcâi vizitat sub piatra cenuşă
de încercări
ridică piatra, prietene
şi arunc-o departe
undeva, cândva, mă vei cunoaşte
straturi peste straturi
prietenia râde cu roua cu oul şi existenţa mea
de mine cu mine prin mine
cenuşă devenind
cât o sanda, umbra
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinte ( ** )
... firul de aur al timpului
frământă bulzul în care cuvântul,
prin sunetul, culoarea,
vibraţia lui,
atinge sufletul în plin zbor...
în cuptorul de argint,
firul creşte,
se înalţă,
ca o mână albă
a anotimpurilor trăite
şi netrăite...
agaţă uşor tâmplele
anilor pământeni...
şi trupul...
covrig al necunoaşterii,
aşteaptă azima răsuflării Tale...
Părinte,
ce e teama?
o umbră a răsadului în care seminţele...
... nu rodesc?
o culoare a pământului,
combinaţie nereuşită a iluziilor?
Părinte...
sunt teama acum...
alungă-mă
şi prinde-mă
în buchetul înţelepciunii Tale,
să prind în gând
particula şi aroma
a ceea ce sunt...
Copilă,
răspunsul va veni
în bobul de muştar
de la poalele muntelui de întrebări...
caută la rădăcina stejarului,
în miezul ghindei risipite rod,
necunoaşterii,
bobul de muştar...
în ploaie,
timpul l-a rătăcit...
vântul
i-a aprins culoarea
iar păsările...
i-au dăruit
trilul bucuriei zborului...
absoarbe-l în pulsul
inimii tale...
trăieşte în floarea vieţii
strângând uşor,
în palmă,
bucuria focului
în plin zâmbet...
al inimii...
poezie de Anne Marie Bejliu din Gânduri, rânduri (3 august 2010)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alunec
alunec prin urechile acului.
îmi ţes timpul
pe pânza de apă a lumii.
păianjen de gând
arunc firimiturile de viaţă
în tâmpla iernii.
din soare,
doar floarea ştie să privească zidul.
îl sfarmă în pumni de culoare,
inventând simfonii.
tiparul e clasic.
cerul râde.
e bine.
atât de bine...
noi nu.
nu ştim.
poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *
îmi caut "unicitatea"
prin vocabularul falşilor profeţi
multe litere
multe minciuni strălucitoare
ecouri voalate de sensuri încovoiate
un mare nimic
şi punga prea goală a împlinirii
lumină este
şi-n umbrele de pe ziduri văd timpul
cocoţat pe ceafa mea
pe asfalt numai umbre -
portrete strâmbe ale aceluiaşi chip încercuiesc clipele
rămân gesturi neterminate care descriu acelaşi drum:
multe curbe
multe spirale
şi o singură linie dreaptă pe care
mi-o doresc a-mi fi
săgeata spre final
aprind o candelă -
cel mai simplu gest este să ard odată cu ea
undeva, într-un colţ de verb
mă regăsesc
acum
pot desface braţele larg
ca un copac ramurile
întru înflorire prin rugă
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incandescentă
lacrima lui Dumnezeu
mă înfioară
uneori devine atât de incandescentă
încât
ajung să rup din mine ploile
pentru a o domoli
copilul cu ochii din culorile vieţii
se furişează în gânduri
le destramă unul câte unul până devin
o singură sferă
sfera timpului sfera pasului
sfera devenirii în care
rătăcesc odată cu lacrima lui Dumnezeu
pentru a-mi regăsi centrul
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima pietrei tăcerii
te uită Dumnezeu sau te uiţi singur între două stânci
devii tu însuţi spaţiul
prin care apa gândurilor evadează
privesc tulburarea apelor
precum privirea rămasă suspendată
printre ramurile coroanei unui copac
cântecul bucuriilor şi tristeţilor
deopotrivă creşte
în flautul cu găurile eliberate de noduri de rădăcini
vibraţia tobei rămâne în tălpile rănite de încercări
cauţi şi cauţi limanul laşi apele să te poarte haotic
numeri valurile din care înghiţi strop cu strop
cuvintele rostite răsrostite
îţi promiţi să taci îţi promiţi să uiţi
îţi promiţi să adormi
spune-mi Doamne de câte ori să mai adorm
dacă în cerul fără ţărmuri părăsite
am regăsit fiinţa încolţită de aştri
într-un pumn de inele frânte
cum mă pot întoarce în zgomotul umbrelor
sculptând zidurile caselor
şi cum mai pot înghiţi spuma valurilor iluzorii
ale gândirii fără bunătate
de câte ori să mai umplu bezna cu lumânările reaprinse
am fost la catedrala inimii e din piatră din lumină şi întuneric
pereţii sunt goi nu i-au pictat trupul
am văzut icoanele blânde aşteptând
pasul nopţii răului şi al dimineţilor binelui
rai şi iad legându-mi gândul trupul sufletul inima
de colţuri de stânci
o piatră a rămas suspendată între tâmple şi-am plâns
până când rotunjită de Tine
mi-a devenit glob al ochiului frunţii
atunci m-am privit răsturnându-mi universul
într-un con de brad
lumea a râs eu am plâns apoi am uitat să plâng
şi-am rămas cu ochii în căutarea icoanei Dulcei Sărutări
am lăsat genunchii să-mi umple gândul
cu puterea cuminţeniei
s-au răsucit în mormânt pictorii şi sculptorii
gândurilor nenăscute
s-au răsturnat cavernele
au scos la lumină Chipul Tău Doamne
lăsat acolo pe o frunză împietrită
ea să fie icoana icoanelor
sau ochiul meu vede inima pietrei tăcerii
poezie de Anne Marie Bejliu (12 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu
nu.
se întâmplă nimic
şi strănutul îşi strânge buzele între două rostiri.
amăgit de un gând,
renunţă la ultima tuşă de culoare aruncată pe pânza albă.
în pumnul gândirii nu e loc de libertate.
te răsuceşti absurd până când sângele îţi umple gura de vid.
murdar vid.
ecoul a murit de mult iar sufletul tace cu părul ars de fluturi.
prea mulţi fluturi au plimbat aripile pe lampa de carte şi filele
s-au crezut pentru o clipă nori.
cer mi-a fost tavanul de o noapte.
am uitat să mai cresc atât cât fulgerul ideilor au născut un poem.
l-am scris undeva, în memoria umplută de câlţii dezamăgirilor.
mă mai nasc dimineaţa. mă mai nasc.
niciodată nu se repetă plânsul.
doar râsul lumii, hohotul ei de satisfacţie. atât.
îl aud mereu de patruzecişidoideani
cum îmi toarnă fierea promisiunilor de viaţă.
mai aştept un hohot.
voi termina ultimul tablou în care,
geometriile se bat cap în cap.
groteşti chipuri răsucite-n culori se ceartă,
mărturisindu-şi ura absolută...
altă păcăleală a dreptăţii vieţii şi a morţii
într-o zi nu mă voi trezi.
voi refuza ridicarea pleoapelor.
cerul îmi va mulţumi.
şi eu.
poezie de Anne Marie Bejliu (6 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Între două respiraţii
pe aici n-a mai trecut nimeni
sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea
nu mai e nimeni
mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început
urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere
tălpile miros a iarbă
între cele două respiraţii
se joacă un copil
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!


Ca trupul între două aripi
E depărtarea între noi
Ca trupul între două aripi
Ca marea între două ploi.
poezie de Nicolae Dragoş din Moartea calului Troian (1968)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungi-s-ar vraja destrămată
mă-nvârt în sfera asta mică
numită univers finit
privesc şi umbrele cum pică
din pomul vieţii nesfârşit
o picătură de otravă
şi alta de nectar primesc
de câte ori spun în oglindă
măi, chip de lut, eu te iubesc!
şi-un ciob ajunge-n talpa lată
- metaforă căzută-n clipă -
ia-mă, Tu, Doamne, de-o aripă
trezeşte-mă din viaţă iar
şi dacă îndrăznesc spre somnu-mi
de om comod să mă îndrept
urechea scutur-o iar zdravăn
pământul reavăn să-l strivesc
în căzătura mea de fată
femeie sau ce-oi fi acum
lungi-s-ar vraja destrămată
când trează mă visez că zbor
să nu mă-nvârt încă odată
în sfera mică dintr-un scut
de-argint de aur şi de aer
s-ajung iară şi iar acum
ce sunt
ce sunt eu, Doamne, pe pământ
şi-n câte-oglinzi privesc deodată?
când cerul bolta lui cea lată
şi-o scutură în ploi zăpadă
şi-n primăveri şi-n veri şi-n ierni
ba chiar şi toamna câteodată
uită ce lună e şi noi
primim zăpada prea curată
ce sunt eu, Doamne?
ce suntem noi?
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva
mă ridicam
în vârful picioarelor
şi-mi priveam sufletul
cum
tiptil fugea la marginea
patului părinţilor
privindu-le
iubirea profundă
acum
dor gleznele
dar
tot mă ridic în vârful
picioarelor
privesc viaţa cum
tiptil furişează
o rază de speranţă
printre cărbunii încinşi
ai disperării
îi gâdilă în arderea lor
şi
când vreau să-i colorez
îmi zâmbesc
şi iar devin negri
prind acel zâmbet
îl desenez cu el însuşi
într-un cuvânt
sau mai multe
legate între ele
cu mine însămi
cred că e singura reuşită
pentru că
durerea îmi stă la căpătâi
bucurându-se că nu o alung
vreau
nu reuşesc
decât
în fracţiuni de viaţă
în care
cuvântul îi ia locul
mergând
în vârful tălpilor imaginare
ale sufletului dornic de cer
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *
o primă ninsoare aştept
pentru ca
la capătul aleii de cruci
să aşez într-un vârf de culoare
coroniţa de brad
ochii lor nu vor mai clipi
zâmbetul nu se va mai aşterne de chip
în cenuşa zilei
cerul va crăpa pentru o secundă
a răsărit de soare
apoi totul va tăcea
ca într-o poveste terminată demult
un vag freamăt
în membrele obosite ale orbului
într-o oarecare zi
de duminică
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietene, clipa răstoarnă semnale
mărşăluind dormind
repetă soldatul iubirile toate
prin care glonţul de aer trece şi arde
metafora liberă ca un cal alb
albastru răsună în minţi odihnite
pe toate cărările trupului râzi...
prietene,
clipa răstoarnă semnale
când trenul vieţii rostogol călărind
şinele toate
prin versuri se naşte
toamna se-aruncă în veri prelungi
roadele toate rămân împietrite
şi cade metafora-n haos de lumi
tu cânţi, prietene, mereu cânţi
pentru că ştii nenăscut adevărul profund:
cu Domnul încep şi se termină toate
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra punctului
din libertate,
aleg cătuşa cuvântului.
risipa cere acum aer.
improvizaţia
crapă cercul în punct.
gestul curat
cere pietrei fisurile.
ascult tăcută sunetul pietrei.
între două puncte,
virgula ameţeşte.
devine şarpe în piatră.
din cătuşă în cătuşă,
poezia ajunge pasăre.
aerul din fisuri,
devine umbra punctului
dintre cuvânt şi libertate.
poezie de Anne Marie Bejliu (8 aprilie 2012)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
