Şi dacă vreo cetăţuie a fost cândva durată spre a fi sălaşul oaspeţilor acestei mitologii româneşti, nu era ea oare castelul din Carpaţi? Pe podişul lui singuratic, accesibil numai prin stânga pasului Vulcan, adăpostea fără îndoială balauri, iele, strigoi şi poate chiar vreo câteva stafii din neamul boierilor Gorj. De aici, o faimă rea întru totul îndreptăţită, după cum se zicea. Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaştină nesănătoasă împrăştie miasme pestilenţiale. Numai a te apropia până la un sfert de milă de însemna să-ţi rişti viaţa în lumea asta şi mântuirea sufletului în cealaltă. Ceea ce se învăţa în mod curent la şcoala dascălului Hermod. Această stare de lucruri trebuia să ia totuşi sfârşit în clipa când din vechea fortăreaţă a boierilor Gorj nu se va mai fi rămas nici piatră pe piatră. Şi tocmai aici intervenea legenda.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era şi cu cetăţuia, cu alte cuvinte Castelul din Carpaţi. Nu era cu putinţă să-i deosebeşti formele nedesluşite, pe Podişul Orgal, pe care-l încununa la stânga pasului Vulcan. Nu se desprinde în relief pe fundalul munţilor. Ceea ce ai fi îndemnat să iei drept donjon nu e, poate, decât un stâlp de piatră. Privitorul crede că zăreşte crenelurile unui zid dintre bastioane acolo unde nu se află, poate, decât o creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, nesigur. Astfel că, dacă am da crezare diverşilor turişti, castelul din Carpaţi nu există decât în închipuirea locuitorilor din comitat.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai sigur mijloc de a te lămuri în legătură cu existenţa castelului, ar fi să te înţelegi cu o călăuză din Vulcan sau din satul Vereşti, să urci prin chei, să te caţeri pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai că o călăuză e şi mai anevoie de găsit decât drumul ce duce la cetăţuie. În acest ţinut al celor două Jiuri nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător spre castelul din Carpaţi, oricare i-ar fi răsplata.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa ce se află dincolo de zidul de incintă, spart în nenumărate locuri, dacă se adăpostea înăuntru vreo clădire bună de locuit, dacă o podişcă şi o poartă îngăduiau intrarea, nu se mai ştia de ani de zile. De fapt, deşi castelul din Carpaţi era mai bine păstrat decât părea, o spaimă molipsitoare, îndoită de superstiţie, îl apăra nu mai puţin decât o puteau face odinioară pivele, săcăluşele, bombardele balimeze şi celelalte piese de artilerie ale veacurilor de demult.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre boierul Gorj, se zvonea că i se alăturase din patriotism vestitului Rozsa Sandor, un fost tâlhar de drumul mare, din care războiul de independenţă făcuse un erou de dramă. Din fericire pentru el, Radu Gorj se despărţise după sfârşitul luptei de banda compromiţătorului haiduc şi acesta se dovedi un gest înţelept din partea sa, fostul tâlhar, redevenit căpetenie de hoţi, sfârşind prin a cădea în mâinile poliţiei, care se mulţumi să-l închidă în temniţa din Gherla. Cu toate acestea, o altă versiune fu îndeoşbe primită de către oamenii comitatului şi anume: că boierul Radu fusese ucis în timpul întâlnirii între Rozsa Sandor şi vameşii de la hotar. Nu era adevărat, măcar că boierul Gorj nu se mai arătase de atunci în cetăţuie şi că nimeni nu se îndoia de moartea lui.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea patriei rămăsese totuşi adânc întipărită în inima tânărului boier Gorj. În vremea îndepărtatelor sale peregrinări nu-şi uitase ţara transilvană. De aceea se înapoie, pentru a lua parte la una dintre sângeroasele răscoale ale ţăranilor români împotriva asupririi maghiare. Descendenţii vechilor daci au fost învinşi, iar pământul lor împărţit între biruitori. În urma acestei înfrângeri şi-a părăsit pentru totdeauna boierul Radu castelul din Carpaţi, din care unele părţi începuseră să cadă în ruină. Moartea nu întârzie să lipsească cetăţuia de ultimii ei slujitori şi ea fu cu desăvârşire părăsită.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către mijlocul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al boierilor Gorj era boierul Radu. Născut în castelul din Carpaţi, îşi văzuse familia stingându-se în jurul lui, în primii ani ai tinereţii. La douăzeci de ani se pomeni singur pe lume. Toţi ai săi căzuseră an de an, precum crengile fagului secular de care superstiţia populară lega însăşi soarta cetăţuii. Fără rude, ba s-ar putea spune şi fără prieteni, ce va face boierul Radu pentru a umple răgazurile plictisitoarei singurătăţi pe care moartea o iscase în jurul său? Care-i erau gusturile, înclinaţiile aptitudinile? Nu i se cunoştea nici una, în afara unei patimi nestăvilite pentru muzică, îndeosebi pentru cântul marilor artişti ai vremii. Aşa că, lăsând în grija unor bătrâne slugi castelul, de pe atunci tare părăduit, pieri într-o bună zi. Şi tot ce se află mai târziu a fost că-şi întebuinţa averea, care era foarte însemnată, pentru a străbate cele mai de seamă centre lirice ale Europei, teatrele din Germania, din Franţa şi Italia, unde-şi putea astâmpăra nesătulele sale pofte. Era un excentric, pentru a nu spune un maniac? Ciudăţenia felului său de viaţă îngăduia asemnea păreri.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngropată sub sipică şi saxifragă, stânca era una dintre băncile de piatră întâlnite ades la răscruce de drumuri în provinciile valahe. Pe lângă faptul că se poate aşeza pe ea, călătorul îşi potoleşte setea cu apa păstrată într-un vas pus pe bancă, apă reîmprospătată zilnic de către ţărani. Atunci când castelul mai era locuit de Radu Gorj, banca purta un recipient pe care slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase niciodată gol. Dar acum era mânjit de murdării, căptuşit de un muşchi verzui şi cea mai mică izbitură l-ar fi făcut fărâme.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: De fapt, de când eşti aici, în navă?
Lia: De duminică dimineaţa, Luci.
Lucian: Regret cele petrecute... N-aş fi vrut să mă vezi în halul ăla.
Lia: Lasă, Luci... N-are importanţă! Totuşi, nu trebuia să le spui colegilor noştri totul, nu era nevoie să te umileşti singur faţă de ei; eu am tot încercat de vreo câteva ori să te opresc. De ce ai făcut-o?
Lucian: Aşa mi s-a părut mie corect.
Lia: Cum?! Să te înjoseşti în faţa lor?
Lucian: Să mă umilesc?! Nu, asta am făcut-o atunci când m-am îmbătat, din inconştienţă... Acum, doar spunându-le adevărul, nu cred că prin asta m-aş fi înjosit cu ceva. Adevărul e adevăr; până la urmă tot s-ar fi aflat, ar fi ieşit la iveală, ar fi fost imposibil altfel, deci, era mult mai bine să-l dezvălui direct, chiar eu. Aşa e corect.
Lia: Ce crezi c-ai câştigat prin asta?
Lucian: Nimic. Nici nu urmăream vreun câştig... Poate doar că am dovedit că sunt într-adevăr sincer, aşa cum am afirmat întotdeauna. După părerea mea, aşa-i mai bine; fără secrete! Colegii mei aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat în realitate.
Lia: Nu ştiu dacă într-adevăr a fost bine, însă presupun că ţi-a trebuit mult curaj pentru a recunoaşte acest adevăr, care nu te favorizează deloc.
Lucian: Mă favorizează sau nu, este adevărul; nu-l pot schimba în favoarea mea.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cred că am fost respins vreodată de vreo femeie, dar nici nu m-am băgat aşa în orice fel de relaţie cu oricine! Totul a trecut şi prin "cutia ucrainiană"... că dacă faci totul numai cu inima, s-ar putea să-ţi scape lucruri, şi să regreţi mai târziu.

Vasile Şeicaru în interviu (26 martie 2016)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-acum, prietene cititor, se cade să-ţi pregăteşti sufletul şi mintea pentru cea mai plină de necurăţii povestire ce se va fi făcut vreodată de când e lumea lume, o asemenea carte neîntâlnindu-se nici la antici, nici la moderni. Închipuie-ţi că orice plăcere cinstită sau neîngăduită de această fiară despre care vorbeşti neîncetat fără să o cunoşti şi pe care o numeşti natură, că aceste plăceri, zic, vor fi în chip voit înlăturate din această culegere şi că, de le vei întâlni din întâmplare, se vor afla numai însoţite de vreo crimă ori nuanţate de vreo mârşăvie. Fără îndoială, multe dintre rătăcirile pe care le vei vedea zugrăvite îţi vor displăcea, lucru pe care-l ştim prea bine, însă vei găsi alte câteva care te vor aţâţa până acolo c-o să rămâi fără ceva sămânţă şi iată tot ce ne trebuie.

Marchizul de Sade în Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului (2005)
Adăugat de Magia Feminina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Tu?! Ce cauţi aici? Nu trebuia să fii aici...
Lucian: Am venit să te trezesc. Se pare că eşti cam puturoasă. Toţi sunt deja afară şi te aşteaptă de mult timp.
Lia: Serios? De ce ai venit tocmai tu?
Lucian: Nu ţi-e clar? Pentru că aşa am vrut. Hai, acum, trezeşte-te odată! Doar nu-ţi închipui că aş fi venit degeaba până aici!
Lia: Nu te-am invitat eu, nici nu te-am obligat să vii. Pe unde ai intrat?
Lucian: Pe uşă, pe unde altundeva? N-ar trebui s-o laşi deschisă, dacă nu doreşti să intre cineva nepoftit în timp ce dormi.
Lia: Păi, n-am lăsat-o eu. Ia stai puţin...
Lucian: Puţin doar?! Am de gând să stau chiar ceva mai mult.
Lia: Nu la asta mă refeream. Unde-i Ly?
Lucian: Afară, cu ceilalţi, ne aşteaptă. Domnişoara Kuny a fost mai vrednică decât tine, s-a trezit de dimineaţă.
Lia: Înseamnă că ea a lăsat uşa deschisă când a plecat de aici. Altfel nu avea cine.
Lucian: Poate. Asta presupune că trebuie să-i fiu recunoscător, să-i mulţumesc, altfel aş fi stat mult şi bine să aştept la uşă, până binevoiai tu să te trezeşti, să-mi deschizi.
Lia: De cât timp te afli aici, în camera mea?
Lucian: De... Vreo câteva ore?!
Lia: Luci, nu glumi!
Lucian: Nu-ţi face griji, nu de foarte multă vreme, doar câteva minute.
Lia: Ce anume ai făcut între timp?
Lucian: Nimic deosebit. Ce-aş fi putut face? Te-am admirat numai... Crede-mă, te-am privit doar, atâta tot.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porni tăcut spre puntea principală, îngândurat. Se arătase amabil, dispus să o ajute, deşi în scurtul drum spre puntea principală îl chinuiră vreo câteva întrebări ce-i stăruiau în minte: "Unde se grăbeşte oare? De la cine vrea să-şi ia rămas bun în mod deosebit? Cine, cu excepţia părinţilor, care sunt aici, ar putea fi atât de special pentru ea? Are cumva un prieten, un iubit? Şi atunci... Din cauza lui nu mi-a acceptat mie niciodată prietenia?! Dar ce contează?! N-are decât să se ducă şi-şi poate lua adio de la individul ăla, nu doar rămas bun, pentru că mâine ea va pleca, în timp ce tipul va rămâne aici; eu nu... Eu voi fi cu ea în următorii ani, în misiune şi n-am să cedez, am să încerc să-i câştig prietenia, să i-l scot pe tipul ăla din minte; am timpul de partea mea..." Sub privirea albastră a Liei, surâzător după acest gând, Lucian se îndreptă direct spre director şi-i spuse fără ocolişuri, tot ceea ce-l rugase domnişoara consilier.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea

O floare veştedă zăresc
Ce-a fost uitată între pagini,
Şi-un vis ciudat, nepământesc
Trezeşte-n pieptul meu imagini.

Pe unde a-nflorit, şi când?
De care Mai avut-a parte?
Şi cine-a rupt-o, cu ce gând?
Şi pentru ce a pus-o-n carte?

Să amintească un bun rămas?
Vreo întâlnire sub murmure?
Sau vreo plimbare-n molcom ceas
Pe câmp ori poate prin pădure?

Mai sunt pe lume el şi ea?
În ce ungher se află oare?
Sau poate-s veştejiţi aşa,
Precum aici această floare?

poezie celebră de Puşkin din Opere alese (1828), traducere de George Lesnea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt nebun şi poate nici chiar atât de prost pe cât se pare. Înţeleg foarte bine că astăzi pământul se scufundă sub picioarele celui ce vorbeşte ca mine, dacă nu se ţine cu tărie pe această Piatră despre care s-a spus că "Porţile iadului nu o vor învinge". Şi totuşi nu pe ea stau, sau cel puţin nu întotdeauna, mai cobor uneori. Din ce motiv şi în ce scop, voi explica mai târziu. Acum voi spune doar un singur lucru: pentru cei ce stăruie pe această Piatră nu are nicio importanţă dacă pământul se scufundă şi lumea piere - "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". Aşa se interpretează ceea ce s-a spus despre Piatră. Însă nu aşa înţeleg eu - pierderea lumii nu îmi este indiferentă. Ştiu că nu există altă Piatră, şi cine se bizuie pe ea va fi mântuit - însă mai ştiu că cei asemenea mie nu se vor mântui până când nu vor salva, odată cu ei, lumea ce piere.

Dmitri Merejkovski în Iisus necunoscut, volumul I
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Şi eu ce crezi că sunt?! Uită-te la mine! Ce ţi se pare că aş fi? Vreo cârpă numai bună de şters pe jos? N-am oare un servici'? Sunt cumva şomer? Cum crezi că am ajuns aici, dacă nu trudind, ostenind; pe merit!? Nu mi s-a oferit nimic pe tavă! Am muncit mult pentru ceea ce sunt acum! De acord, poate că nu cu braţele, ci cu mintea, dar tot muncă se cheamă şi asta! Am ajuns aici, în acest fotoliu, numai cu sudoarea frunţii mele; nu din mila altora!

replică din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sora mea a murit peste vreo doi ani. Semăna cu mama mea şi o chema tot Maria. Am trăit fără mamă, fără fraţi şi surori -- nu târziu tare -- şi fără tată. Cine a trait inconjurat de familie, nu poate înţelege un suflet ca al meu, această stare sufletească specială -- după cum nici nu mă pot pune în sentimentalitatea unui om care a avut familie. Dar aceste lucruri au dat sufletului meu un ton veşnic de nostalgie, de melancolie -- o privire îndărăt -- un sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri de lumină

De-a păcatului arsură
Doar Isus azi ne dezleagă
Dacă noi după Scriptură
Trăim viaţa noastră-ntreagă

Doar Isus e Cel ce poate
De păcat să te dezlege
Căci El a trecut prin moarte
Şi-a trăit a vieţii lege

Numai Mesia-i izvorul
De milă şi îndurare
El este Mântuitorul
Ce ne oferă-n veci salvare

Doar prin El suntem spălaţi
Prin sângele care-a curs
Chiar din El — să fim iertaţi
Şi curaţi azi prin Isus

El e jertfa ce s-a dat
Ca noi în neprihănire
S-avem sufletul furat
Numai doar de-a Lui iubire

Domnul este Dumnezeu
Şi este iubirea noastră
El ne-mbracă aici mereu
În lumina cea albastră

Doar acum suntem aleşi
Puşi deoparte şi sfinţiţi
De iubirea Lui culeşi
Sus în cer să fim primiţi

Hristos ne e biruinţa
Noi prin El aici trăim
Şi îi dăruim fiinţa
Ca ai Săi pe veci să fim

Prin El doar aici umblăm
Privind spre desăvârşire
Cununa ca s-o luăm
De har plini şi de iubire

Ne vrem picuri de lumină
Dar pe palma Lui Hristos
S-avem viaţa fără vină
Înspre cerul glorios

Din lumina Lui lumină
Pentru veci cu toţi să fim
În cântarea Lui Divină
Pe Isus să-l proslăvim

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă te gândeşţi că dezvoltarea României se făcuse în multe generaţii, iar Carol I modernizase România în 48 de ani de domnie... Aceşti oameni au distrus totul într-o clipă. Orice sau oricine însemna ceva în ţara asta au fost anihilate. Iar acum trebuie să pornim de la zero. La venirea lui, Carol I s-a găsit, totuşi, ceva aici. Existau politicieni, oameni care aveau simţământ patriotic. Toate acestea au fost şterse. Chiar dacă simţi ceva pentru ţara ta, totuşi, e greu să ai o imagine clară. Niciun alt sistem, nici chiar naziştii, nu au făcut aşa ceva aici, poate în altă parte.

citat din Mihai I al României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castelul din Carpaţi datează din cel de-al XII-lea sau al XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor sau voievozilor, mânăstiri, biserici, palate şi castele se fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. Boieri şi ţărani erau nevoiţi să se păzească de atacuri de tot felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela şi mai ales, la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui Radu Negru.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toni: Tocmai aici e nasulia! Că trebuie să fii numai cu băieţii. Iar după antrenament să nu poţi să plimbi şi tu o fătucă, s-o duci în parc, apoi s-o conduci acasă...
Andi: Ce e rău să mergi cu o fată în parc?
Toni: Este, a zis antrenorul când m-a prins de vreo câteva ori în parc, adică ştii... în restaurantul "Parc".

replici din piesa de teatru Da-ul de Crăciun, scenariu de Emil Dogaru (aprilie 2008)
Adăugat de Mirela Andi
Comentează! | Votează! | Copiază!