Hangiţa luă hainele ude şi ieşi. Din prag mai aruncă o privire spre capul acela înfăşurat în alb, străjuit de ochelari întunecaţi... dar faţa necunoscutului rămânea ascunsă în dosul şervetului. Închizând uşa, doamna Hall simţi că i se zbârleşte părul; pe faţă i se citea uimirea cea mai adâncă.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl văzu pe străin înfundat în fotoliul din faţa căminului. Părea că moţăie; capul bandajat îi alunecase pe umăr. Odaia era luminată doar de reflexele roşiatice ale flăcărilor. Cu puţin înainte, hangiţa aprinsese lampa din sala hanului şi era încă orbită din pricina luminii; în faţa ochilor îi jucau pete roşii şi totul îi apărea învăluit în umbră, cu contururi nedesluşite. Totuşi, o frântură de secundă i se păru că omul din faţa ei avea o gură enormă, căscată, o gură monstruoasă, care-i înghiţea toată jumătatea de jos a feţei. Fioroasă vedenie: capul bandajat în alb, cu ochelarii aceia lugubri, sub care se căsca o gură neagră imensă... În aceeaşi clipă însă, străinul tresări, se îndreptă în fotoliu şi-şi duse mâna la faţă. Hangiţa deschise larg uşa, pentru ca lumina să pătrundă în cameră. Acum putea să-l vadă mai bine: în locul şervetului îşi aplicase fularul peste obraz. Totul fusese doar o nălucire.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capul acesta înfăşurat şi bandajat oferea o privelişte atât de discordantă cu cea la carre s-a fi aşteptat hangiţa, încât nu fu de mirare că femeia rămăsese încremenită. Străinul nu-şi mişca şervetul de la gură, ci continua să-l ţină – după cât îşi dădu seama hangiţa abia acum – cu mâna vârâtă într-o mănuşă cafenie. O privea într-una, dindărătul lentilelor lui de nepătruns.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul trase cu urechea la zgomotul paşilor care se îndepărtau. Înainte de a lăsa şervetul din mână şi de a-şi continua dejunul, se uită plin de îngrijorare înspre fereastră. Apoi luă o îmbucătură, aruncă din nou o privire bănuitoare spre geam, mai luă o îmbucătură... în cele din urmă se ridică şi cu şervetul în mână, merse spre fereastră şi trase jaluzelele până în dreptul perdeluţelor de muselină albă, care acopereau partea de jos a geamurilor. Camera se cufundă în penumbră. Uşurat, se întoarse la masă şi-şi reluă prânzul.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Braţul tău e atât de alb

că aş putea să cad în cea mai adâncă visare
undeva noaptea s-a agăţat de mine
ca buzele cărnoase de părul răvăşit
şi crede-mă
mi-aş da jos haina conştiinţei primindu-te

braţul tău alb e atât de aproape
că pot să visez o altă ordine a lumii
undeva cuvintele se agaţă de mine
ca buzele cărnoase de palmele moi
şi crede-mă
conştiinţa se plimbă prin faţa ta
ca un câine răsfăţat de stăpân

braţul tău alb e o altă măsură a credinţei mele
că aş putea să mă închin dimineţilor
în care ştiu cum te plimbi prin cameră
cu hainele foşnind
ca frunzele albastre

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa bisericii Sfântul Gheorghe

Zeci de porumbei
ciugulind miez de pâine
şi boabe de grâu binecuvântate
de cruce şi de slujba cea dulce,
de minunata cântare,
aici, în punctul Bucureştiului
unde toate sfâşesc
şi toate încep de la capăt,
unde-i mai adâncă pacea
şi vântul nu răzbeşte,
în faţa bisericii Sfântul Gheorghe,
în faţa Brâncoveanului
străjuit de copaci şi de umbră...

poezie de Dragoş Niculescu din Cinci vreascuri şi fapta de mâine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Un vers alb,
o îmbrăţişare albă,
o floare albă,
catarg alb,
răsturnat în mare albă,
răscruce de privire albă,
curcubeu alb,
un zâmbet alb
dintr-o inimă roşie,
doar ea culoare
mai roşie ca albul,
mai albă ca roşul...
şi din nou alb...
mână albă,
flacără albă azi,
flacără albă mâine,
zi albă,
alb azi,
zile albe,
mâine alb,
obsedant alb,
alb...
alb...
alb...
şi din nou,
îmbrăţişări albe,
amurg alb
într-o privire albastră
şi apoi
răsărit albastru
într-o privire albă...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozia - a înţeles el din visul acela - este cea mai fără de speranţă închisoare, pentru că deţinutul se închide pe sine acolo. Pătrunde singur înăuntru, încuie uşa şi aruncă cheia printre gratii. Nu e silit de nimeni să intre. Şi nimeni pe lume nu ştie că e încarcerat acolo. Desigur, cine vrea să iasă de acolo poate ieşi, pentru că închisoarea se află în inima sa. Dar nu te poţi decide să pleci de-acolo. Inima îţi devine tare ca un zid de piatră. Asta este adevărata natură a geloziei.

Haruki Murakami în Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj, 3 (2013)
Adăugat de Iunia Bujiţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe vremuri jurasem să nu-i mai spun niciodată mătuşă, dar acum socoteam că nu-i nici un păcat să uit şi să calc acel jurământ. I-am prins mâna ce sta întinsă peste cearşaf şi dacă în clipa aceea ea ar fi strâns-o cu bunătate pe a mea, aş fi simţit o adevărată plăcere. Dar firile reci nu sunt aşa de uşor de îmblânzit şi nici antipatiile profunde nu se sting atât de iute. Doamna Reed îşi retrase mâna şi întorcându-şi faţa de la mine, spuse ceva despre noaptea care era caldă. Îmi aruncă iar o privire la fel de îngheţată şi în clipa aceea am înţeles că părerea ei despre mine, sentimentele ei faţă de mine nu se schimbaseră şi nici nu se puteau schimba vreodată. Am văzut în ochii ei de piatră, prin care nu putea răzbate lumina dragostei şi din care nu puteau izvorî lacrimi, că era hotărâtă să mă socotească până în ultima clipă drept tot ce poate fi mai rău, fiindcă de m-ar fi socotit bună, ar fi simţit nu o bucurie mărinimoasă, ci o durere aprigă, o durere de rană adâncă.

citat celebru din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pârâul şi marea

Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă.
De ţărmu-i departe, tot sare prin stâncă
Un tânăr pârâu ce spumos îşi aruncă
Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.

De marea întinsă, nimica nu ştie
Zglobiul, voiosul şi clarul pârâu:
El iute aleargă spre zări fără frâu;

Şi marea bătrână, întinsă, adâncă,
Spre tânăra undă privirea-i aruncă,
Din valuri clipind ca din sute de pleoape:
Pârâul zglobiu în ea va încape.

El fuge voios, tot mai repede fuge,
Nu ştie, nu-i pasă ce ţărm va ajunge...

Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea:
Tu, pârâul zglobiu - iar eu, marea.

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1953)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pârâul şi marea

Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă.
De ţărmu-i departe, tot sare prin stâncă
Un tânăr pârâu ce spumos îşi aruncă,
Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.

De marea întinsă, nimica nu ştie
Zglobiul, voiosul şi clarul pârâu:
El iute aleargă spre zări fără frâu,

Şi marea bătrână, întinsă, adâncă,
Spre tânăra undă privirea-şi aruncă
Din valuri clipind ca din sute de pleoape:
Pârâul zglobiu în ea va încape.

El fuge voios, tot mai repede fuge,
Nu ştie, nu-i pasă ce ţărm va ajunge...

Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea:
Tu, pârâul zglobiu - iar eu, marea.

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1959)
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa

Uşa-o trecere spre viaţă.
Uşa, prima barieră, dis-de-dimineaţă.
Uşa o primeşti, de atâtea ori în faţă.
Uşa, e cea care ne urcă
sau coboară o treaptă în viaţă.
Uşa, vama prin care intră sau iese fericirea din casă;
Sau ni se închide definitiv în spate,
Când părăsim a vieţii poartă,
Regretând această scurtă
Şi zbuciumată soartă, altfel visată.

poezie de Valeria Mahok (27 octombrie 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pildă, hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înauntru suntem... nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, el atunci caută să scoată cu migală şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie, este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară.

Paisie Aghioritul în Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan
Adăugat de Cody
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa casei se deschise, iar după ce Nistor îi ură "noapte bună", Adela se îndreptă grăbită spre camera ei, pentru a nu fi nevoită să-şi înfrunte părinţii, să le dea explicaţii. Lunganul îi salută respectuos pe soţii Cristescu, care nu-i reproşară nimic (spre uimirea lui, nici măcar domnul Gigi), apoi se retrase; trecuse de miezul nopţii. Uşa casei se închise, iar după ce-i lăsă lui Brutus încă vreo câţiva biscuiţi dulci şi moi, care-i plăceau tare mult dulăului, Nistor ieşi din curte.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnişoara cea blondă, Maria Stoica, ajunsese şi ea acasă de ceva timp. Ea locuia tot la bloc, într-un apartament cu cinci camere, situat la etajul doi. Blocul se afla nu în zona centrală a oraşului, ci într-un cartier mai mărginaş al Craiovei, deşi nu în direcţia Institutului, dar asta n-o deranjase deloc, cu nimic, pe blonda cea micuţă. Ea ajunsese devreme acasă. La uşă îi răspunsese mama ei, Eleonora Stoica. Maria intrase rapid, închizând uşa cât mai repede, pentru ca cele câteva animale să rămână în casă: doi dulăi, cinci pisici, un iepuraş alb şi un papagal; atâtea se aflau în acel moment pe holul apartamentului.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mânioasa

Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În privighetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!
Că-n zori Lina sta-n portiţă,
Sălta-n vânt a ei altiţă,
Vântul îi sălta-n cosiţă
Şi-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Şi, când trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde!
Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde!
Şi mă mir - ce i-am făcut!

Vreau de-aici să rump o floare!
Ochii unui înger scump
Au albastrul de cicoare,
Şi cicoare vreu să rump -
Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!
Că-n amiazi venind pe vale,
Întâlnii pe Lina-n cale:
Fragi i-am dat, ea mi-a zis: - "Na-le!
Þi-am cerut eu ţie fragi?"
Ochii ei frumoşi şi dragi
Priveau tot spre poala rochii,
S-a pus Lina pe tăcut,
Şi vedeam că-i umblă ochii,
Umblă ochii
Ca la şerpi, îi umblă ochii,
Şi mă mir ce i-am făcut!

Să-mi pun capul pentr-o Lină,
Să mă fac un om pribag!
Ieşi din neguri, lună plină,
Să mă vezi la Lina-n prag -
Mai ştiu eu ce-aştept în prag!
Alte dăţi suna zăvorul;
Lina pe furiş, ca dorul,
Păşea-n degete pridvorul
Şi la mine-n prag venea
Mamă-sa cât ce-adormea.
Azi ard hainele pe mine,
Mi-e greu capul ca de lut,
Stau în prag - şi ea nu vine,
Nu mai vine!
E târziu şi nu mai vine...
Şi mă mir - ce i-am făcut!?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într-o uliţă alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi-i făcea semn prieteneşte lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul şi manierele

Are capul alb ca varul
Şi "smochină"-i pare faţa,
Dar aprins mai are farul
Când se scoală dimineaţa...
Şi din unghiurile-i creţe,
Bucuros ne dă "bineţe"...

hexagramă de Constantin Enescu (8 august 2011)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nucul

Tot mai ceri puţin-rămasei
Inimi să mai simtă mult?
Nucule din dosul casei,
Tot al meu şi-aici şi-aorea:
Ziua-n vânt îţi văd doinirea,
Noaptea ţi-o ascult.

Umbra ta învelea rotundă
Masa cea de nu ştiu când,
Şi-amândoi pe banca scundă,
Eu robind suflarea-n gură,
Şi, eu acu-n cusătură,
Mama-mea cântând.

Jale tu, din legănată
Doină, ce de-amar omori!
Dar tu ştii că niciodată
Nu cântam, urmându-i cântul,
Numai, nuce tu, şi vântul
O însoţeai aorea.

Şi-urmărind fugara-mi minte,
Mă-nvăţai, prieten bun,
Cum s-adun în gând cuvinte,
Şi-mi cântai spre a-mi da cărare,
Şi vedeam că ies cântare
Vorbele ce-adun.

Ca şi-atunci, mai coase mama,
Coase şi suspină rar,
Dar când da-ndărăt marama
Dezvelindu-şi câmpul frunţii,
Părul ei e alb ca munţii
Iernii lui Ghenar.

A murit pe luncă macul,
A murit şi-i mult de-atunci.
Răzvrătit se miră acul
Mâni trudite-acum că vede –
El e tot copil, şi crede
Că-i tot vară-n lunci.

Plânge-acum cântând sub tine,
Nucule, pe cel ce-i dus –
Nu mai vine-o nu mai vine!
Şi-şi îngroapă-n palme faţa:
Cât de tristă-i sting ei viaţa,
Neguri din Apus...

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când citea ceva în vers alb, vedea negru în faţa ochilor.

calambur aforistic de Alex Dospian (mai 2014)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este foarte periculos să ieşi pe uşa din faţă.

citat din J.R.R. Tolkien
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!