Capul acesta înfăşurat şi bandajat oferea o privelişte atât de discordantă cu cea la carre s-a fi aşteptat hangiţa, încât nu fu de mirare că femeia rămăsese încremenită. Străinul nu-şi mişca şervetul de la gură, ci continua să-l ţină – după cât îşi dădu seama hangiţa abia acum – cu mâna vârâtă într-o mănuşă cafenie. O privea într-una, dindărătul lentilelor lui de nepătruns.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl văzu pe străin înfundat în fotoliul din faţa căminului. Părea că moţăie; capul bandajat îi alunecase pe umăr. Odaia era luminată doar de reflexele roşiatice ale flăcărilor. Cu puţin înainte, hangiţa aprinsese lampa din sala hanului şi era încă orbită din pricina luminii; în faţa ochilor îi jucau pete roşii şi totul îi apărea învăluit în umbră, cu contururi nedesluşite. Totuşi, o frântură de secundă i se păru că omul din faţa ei avea o gură enormă, căscată, o gură monstruoasă, care-i înghiţea toată jumătatea de jos a feţei. Fioroasă vedenie: capul bandajat în alb, cu ochelarii aceia lugubri, sub care se căsca o gură neagră imensă... În aceeaşi clipă însă, străinul tresări, se îndreptă în fotoliu şi-şi duse mâna la faţă. Hangiţa deschise larg uşa, pentru ca lumina să pătrundă în cameră. Acum putea să-l vadă mai bine: în locul şervetului îşi aplicase fularul peste obraz. Totul fusese doar o nălucire.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hangiţa luă hainele ude şi ieşi. Din prag mai aruncă o privire spre capul acela înfăşurat în alb, străjuit de ochelari întunecaţi... dar faţa necunoscutului rămânea ascunsă în dosul şervetului. Închizând uşa, doamna Hall simţi că i se zbârleşte părul; pe faţă i se citea uimirea cea mai adâncă.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a revenit ca să strângă masa, hangiţa şi-a întărit convingerea că străinul fusese rănit la gură sau desfigurat de presupusul accident; într-adevăr, dşi ţinea în mână o pipă aprinsă, el nu şi-a îndepărtat fularul de mătase pe care şi-l înfăşurase în jurul bărbiei şi n-a dus pipa la gură toată vremea cât a rămas ea în cameră. Şi asta nu pentru c-ar fi fost distrat – doar îl văzuse ea cum se uita ţintă la tutunul care ardea mocnit. Stătea într-un colţ, cu spatele la fereastră. Acum, după ce mâncase pe săturate şi băuse, acum, când simţea cum căldura i se împrăştie prin vine, "domnul" vorbea mai puţin repezit ca înainte. Focul, reflectându-se în sticlele ochelarilor enormi, le împrumuta o sclipire vie, roşiatică, pe care n-o avusese până atunci.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul trase cu urechea la zgomotul paşilor care se îndepărtau. Înainte de a lăsa şervetul din mână şi de a-şi continua dejunul, se uită plin de îngrijorare înspre fereastră. Apoi luă o îmbucătură, aruncă din nou o privire bănuitoare spre geam, mai luă o îmbucătură... în cele din urmă se ridică şi cu şervetul în mână, merse spre fereastră şi trase jaluzelele până în dreptul perdeluţelor de muselină albă, care acopereau partea de jos a geamurilor. Camera se cufundă în penumbră. Uşurat, se întoarse la masă şi-şi reluă prânzul.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Storul fusese coborât şi odaia era cufundată în umbră. O clipă, hangiul avu în faţa ochilor o privelişte tare ciudată; ceva care semăna cu un braţ ciung se mişca în direcţia lui, iar pe un fond alb, cam la înălţimea capului, apăreau trei pete imense, fără formă precisă. În aceeaşi clipă însă, o lovitură zdravănă în piept îl azvârli afară, uşa îi fu trântită în nas, iar cheia se răsuci în broască. Totul se petrecuse cu atâta iuţeală, încât omul nu avusese vreme să privească mai cu luare-aminte. Doar unduirea unor forme nedesluşite, un brânci, o izbitură – atât. Acum stătea în micul coidor întunecos şi-şi spărgea capul să-nţeleagă ce putea să însemne arătarea aceea bizară.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu-şi dăduseră seama cum trecuseră orele, unele după altele, tot petrecând, împreună, toţi; se simţeau atât de bine, încât habar n-aveau că transformaseră noaptea în zi; o noapte albă... De altel, ce noapte, în timpul călătoriei cu nava "Pacifis", cât şi cu "Vulturul", care-i urma... Acestea erau doar nişte repere, lipsite de orice importanţă în spaţiul cosmic, însă pe care ei le respectau, cu stricteţe, pentru a nu-şi deregla ceasul biologic... Însă cu ocazia aniversării comandantului lor, îşi permiteau să-l deregleze, doar nu conta; recuperau ei după aceea orele de nesomn... Acum, important era ca toţi să se simtă cât mai bine, în special aniversatul lor. Şi acesta se simţea bine, cum altfel?! Era acelaşi Lucian Enka, aşa cum afirma întotdeauna, nu se schimbase deloc. Şi era bine că nu se schimbase! Tot aşa să rămână şi de acum încolo, îi urară colegii.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu şi începu s-o mângâie...

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorul a rămas în camera de oaspeţi până la patru, fără să-i ofere inimoasei hangiţe un cât de mic prilej de a mai pătrunde înăuntru. Cea mai mare parte din timp, totul părea cufundat într-o linişte desăvârşită. Străinul fuma la lumina focului – sau poate moţăia. S-ar fi zis că se înfăşura în întunericul care se aduna în odaie din ce în ce mai dens. Dacă însă ar fi tras cineva cu urechea, ar fi putut să-l audă mişcându-se. O dată sau de două ori a scormonit jăraticul şi s-a plimbat prin odaie, vreme de câteva minute. Părea că vorbeşte de unul singur. Apoi fotoliul a scârţâit sub greutatea lui.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începea să i se pară lung şi pustiu timpul pe care îl petrecea fără ea. Când îşi dădu seama de nevoia care se născuse în el, se sperie. Era oare cu putinţă să se fi legat atât de tare de femeia asta?

Amin Maalouf în Stânca lui Tanios
Adăugat de iulia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarceri

S-a întors. Nu a spus nimic.
Era clar că a avut o neîmplinire.
S-a întins aşa îmbrăcat.
Şi-a ascuns capul sub pătură.
şi-a strâns genunchii.
Are în jur de patruzeci de ani, dar nu acum.
Este - şi doar atât, cât încape în pântecul matern,
înfăşurat în şapte piei, în bezna protectoare.
Mâine va rosti o prelegere despre homeostaza
în cosmonautica metagalactică.
Deocamdată s-a strâns şi doarme.

poezie celebră de Wislawa Szymborska din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din clipa în care-l zărise pe străinul cel ciudat, câinele îşi zbârlise părul şi începuse să urle ca turbat. Când necunoscutul coborî în goană treptele, câinele făcu un salt şi se repezi să-l apuce de mână.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cele aflate seara trecută de la prietenul său, directorul, despre Lucian, profesorul Manea parcă-l privea altfel pe tânărul comandant, iar acesta chiar sesizase o mică schimbare în atitudinea instructorului, dar nu-şi dădea seama despre ce-ar putea fi vorba. Însă şi directorul îl privea insistent, mai ales din momentul în care observase lănţişorul dăruit de Diana Enka la gâtul băiatului. Îl recunoscuse imediat, doar dânsul i-l dăruise Dianei cu mulţi ani în urmă. Traian Simionescu îşi întoarse întrebător capul spre Diana, însă aceasta se afla alături de blondul Iulian, pe care-l ţinea de braţ, aşa că directorul renunţă la a privi spre ea. Totuşi îi părea bine că fiul său va avea acel lănţişor în următorii ani.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.

Ion Creangă în Soacra cu trei nurori
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină.

citat celebru din piesa de teatru Iona, Prefaţă de Marin Sorescu (1968)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crâşma de la han

La "Dacul vesel", cântec, joc
Iar vinul spumegă-n bărdacă;
Hangiţa e frumoasă foc
Şi chiar aşa fiind... ce dacă!?

epigramă de Ion Ruse
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imediat după Crăciunul însângerat din decembrie 1989, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: ţara-i liberă, comunismul a căzut! Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul. Sfinţii sunt înainte-văzători.

citat din Paisie Olaru
Adăugat de Fumed
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar, Dumnezeu a deschis uşa acestei lumi şi a intrat în ea ca un prunc. În cel mai vulnerabil mod imaginabil. Pentru că El vrea să aibă o apropiere inimaginabilă cu tine. Ce altă religie a avut vreodată un Dumnezeu aflat într-o asemeni apropiere faţă de noi, care s-a îndreptat atât de vulnerabil către noi? Ce Dumnezeu a sosit vreodată atât de blajin încât să-l putem atinge? Atât de fragil încât am fi putut să-l rănim? Atât de vulnerabil încât inima Lui deschisă, pulsândă, să poată fi rănită? Numai Cel care te iubeşte până în moarte!

citat din Ann Vos Kamp
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnule Bob

Dă-mi mâna!
Chiar fără mănuşă,
Să mă răcoresc în albul tău,
Cel supt,
Din oasele putrezite alor mei...
Dă-mi mâna,
Rumenă, caldă!
Să mă înalţ osie,
În cerul,
Străfulgerului meu...
Dă-mi mâna,
Albului tău,
Geamăn cu mine,
Că-l simt ca magnetul,
Lasă-mă să-l strâng în braţe,
Să-l dau ploilor mele,
Să-l macine mereu...
Îi e foame lui Cronos!
-Nesătulul!

poezie de Constantin Păun din Poligonul de echilibru (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

Acum, haideţi să înălţăm un cimbal deasupra pământului.
Şi, vă rog, notaţi: cimbalul e vechea voastră lună,
care a împuns pădurile lui august multă vreme,
iar acum este rotundă ca hangiţa de la cele şapte hanuri.

Noi îţi vorbim într-o limbă pe care tu ţi-o poţi imagina
ca venind de jos din mijlocul mlaştinilor şi de sus din cer;
noi vrem să înnoim ce-i vechi şi să pipăim stelele,
şi să insuflăm o nouă mireasmă florilor voastre.
Şi frate, frate, orice se va întâmpla –
curvăsărie şi foc şi răzmeriţe pe faţa pământului,
întotdeauna aminteşte-ţi, o, frate, aceste cuvinte:
DĂ MIREASMĂ FLORILOR.

poezie de Harry Martinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!