Mare şi puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, Dingo era un specimen minunat al acelei varietăţi de dulăi din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala şi forţa muşchilor săi făceau din el unul din acele animale care atacă fără şovăire jaguarii sau panterele şi care nu se tem să ţină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă şi ţeapănă ca o coadă de leu, cu părul roşcat-închis, Dingo avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, animalul acesta putea să devină primejdios; se înţelege deci pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe care i-o făcuse acest straşnic exemplat al rasei canine. Cu toate că nu era prietenos, totuşi Dingo nu era un câine rău. Părea să fie mai curând trist.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plăcerea cea mai mare a băieţelului era să-l prefacă pe Dingo într-un "cal" tare focos. Iar Jack avea toate motivele să fie încântat de "calul" său, care era, bineînţeles, mai bun decât un patruped de carton, fie el chiar cu rotiţe la picioare. Jack îl galopa pe deşelate pe Dingo, iar acesta era bucuros să se lase călărit; la drept vorbind, Jack nu era mai greu pentru câine decât a fi fost o jumătate de jocheu pentru un cal de curse. Dar şi provizia de zahăr din cămară scădea pe fiecare zi!

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Dingo nu era un câine prea prietenos se datora, fără îndoială, faptului că nu se împăca prea bine cu oamenii de pe Waldeck. La bordul lui Pilgrim însă, lucrurile se schimbaseră. Pesemne că Jack înmuiase inima acestui frumos animal, căci începu să se joace cu băieţelul, căruia plăcea foarte mult acest joc. Se dovedi îndată că Dingo era unul din câinii care se împacă bine cu copiii. La rândul lui, Jack nu-i făcea nici un rău.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dingo ajunsese în curând răsfăţatul întregului echipaj de pe goeleta Pilgrim. Numai Negoro continua să evite orice întâlnire cu el. Ura câinelui faţă de omul acesta era pe cât de vie, pe atât de inexplicabilă.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia deschise uşor ochii, părându-i-se că aude pe cineva strănutând într-una. Evident, nu i se părea deloc, dar ea încă nu ştia acest lucru. Somnoroasă, se frecă la ochi, pentru a se dezmetici. Buimăcită, încă nu-şi dădu seama unde se afla. Deşi deschisese ochii, întunericul din jurul ei nu ceda deloc, iar patul de sub ea era tare şi colţuros. Nici chiar perna nu era moale ca de obicei, părea diferită, iar pătura călduroasă cu care era acoperită era şi ea neobişnuită. Ce se întâmpla oare? Se trezise sau încă dormea? Oare visa? Acel strănut puternic se auzi din nou, undeva din apropiere, apoi din nou şi din nou, de câteva ori. Cine să fie oare? Ly?! Parcă nu părea a fi ea... Atunci cine altcineva?

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu era mai puţin comunicativ, decât acest gentleman, pe nume Phileas Fogg. Vorbea cât mai puţin posibil şi cu cât era mai tăcut, cu atât era mai enigmatic. Totuşi era în curent cu viaţa. Ceea ce făcea însă era aşa de matematic asemănător cu imaginaţia obştească nemulţumită căuta să pătrundă dincolo de fapte.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Passepartout nu era una dintre acele secături ţanţoşe, cu nasul în vânt, cu privirea încrezută. Nu, Passepartout era un flăcău de treabă, cu înfăţişarea cuviincioasă, blând, serviabil. Avea ochii albaştri, chipul vioi, pieptul lat, o musculatură vânjoasă şi o forţă herculeană pe care exerciţiile din tinereţe i-o dezvoltase enorm. Păru-i brun era oarecum în dezordine. Dacă sculptorii din antichitate cunoşteau optsprezece feluri de a aranja coafura Minervei, Passepartout nu ştia decât una: da de trei ori cu degetele prin păr şi era gata.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am suprins nuanţele personalităţii domnului Fridriksson din felul în care islandezul asculta sporovăiala pătimaşă a interlocutorului. Stătea nemişcat, cu braţele încrucişate, în faţa numeroaselor gesturi făcute de unchiul meu. Când nu era de acord cu ceva, dădea din cap, la stânga şi la dreapta, iar când încuviinţa, îşi înclina capul atât de puţin, că pletele sale lungi abia se mişcau. Era economia mişcării dusă până la zgârcenie. Văzându-l pe acest om, n-aş fi ghicit niciodată că era vânător. Era limpede că nu-şi putea speria vânatul, dar oare cum îl nimerea?

Jules Verne în O călătorie spre centrul Pământului
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai era încă o singură cameră, a patra. Toate camerele erau foarte spaţioase, pentru a putea adăposti acele vietăţi. De cum intrară aici, fără Nero, care rămăsese în camera anterioară, să se cunoască cu alţi câini, Lucian privi încăperea cu şi mai multă uimire; nu părea deloc o cameră a unui apartament de bloc, ci mai curând, un mic colţişor desprins dintr-o junglă tropicală, mai ales că pereţii erau ingenios ascunşi de plante, ca şi tavanul, acoperit în întregime de acelaşi verde vegetal, ce invadase, pare-se, aproape totul. Doar prezenţa ferestrelor, deşi chiar şi acelea cât de cât camuflate, mai putea aminti de faptul că te aflai totuşi într-o încăpere. Lumina, deşi nu provenită doar din exterior (n-ar fi fost deloc suficientă), mai ales că la ora aceea era deja întuneric afară, părea totuşi foarte naturală.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Probleme în paradis

S-a dus vremea-n care latifundiarul
Era zmeu, bătea-n direct şi ziarul
Sau când oferea picante declaraţii
Ce făceau mereu sute de senzaţii.
Aseară era extrem de dezamăgit
Fiindcă-a băgat bani ca un tâmpit,
Iar formaţia pe care de ani o ţine
Rămâne cea mai mare ruşine.
I-a criticat în stânga şi-n dreapta
Pe cei care nu găsesc deloc poarta.
Suparat... fiindcă le dă bani de case,
Dar ei nu leagă nici două pase.
A ajuns să creadă că a fost trădat,
Că jucătorii lui au făcut un mare blat.
Ori că a venit cu coada necuratul
Să piardă din nou campionatul.
Un lucru e clar, ca de fiecare dată
A rămas trist şi cu buza umflată.
Însă deloc nu poate el înţelege
Cum de greşelile din trecut n-au fost lege.
Umil, a afirmat că are o echipă varză,
Asta rămâne cea mai tare fază!
Şi încă ceva... şi-a cerut iertare
În faţa rivalei din "Ştefan cel Mare".
Şi a mai afirmat cu imensă tărie
Că Dinamo în teren are dăruire.

Să fie momentul lui de sinceritate
Sau în inimă e câine până la moarte?

poezie de Alina-Georgiana Drosu (26 februarie 2017)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cea aflată la extrema opusă în privinţa înălţimii, domnişoara cea blondă, era foarte greu să se despartă, nu doar de părinţi, ci şi de toate acele plante şi animale în mijlocul cărora crescuse. Pentru domnişoara consilier, era dificilă despărţirea de Magda şi Dora, cât şi de motănaşul ei gri, tare răsfăţat; bineînţeles, fără a-i mai pune la socoteală şi pe părinţi. Mezinul echipajului renunţase fără a avea remuşcări la impresionanta sa carieră sportivă; îl aştepta o alta, cel puţin la fel de palpitantă, de astronaut. Doctoriţa nu avea de ce să regrete faptul că nu va avea mulţi pacienţi; oricum, în următorii ani, va fi nu doar unicul medic pentru colegii ei, ci chiar unicul cadru medical, ceea ce era o provocare destul de îndrăzneaţă pentru un medic atât de tânăr ca ea. Decanul de vârstă al echipajului era mulţumit că se înţelesese cu domnişoara body-guard Petra Neţoiu şi că o ajutase să studieze genetica în Institut. Cât despre comandantul misiunii, acesta era mulţumit că din echipaj făcea parte şi domnişoara... Barbie şi că scăpa acum de fetele din jur, de "faima" lui de mare Don Juan; era însă uşor contrariat de atitudinea directorului, iar unica nemulţumire îi era provocată de cuvintele pe care i le adresase mamei sale, pe care el nu le putea uita. Acum, că momentul plecării se apropia, şi le amintea din ce în ce mai des, în mod chinuitor.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi.

citat din Lucia Olaru Nenati
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cu cât se apropia de steaua sa, drumul parcă era mai lung, făcuse ea cale destulă, dar părea ceva fără de capăt. Înainte îi ieşeau tot alte stele, una mai frumoasă decât alta, dar cu toate că s-ar fi putut opri la una din ele, pe Luna o atrăgea numai şi numai steaua aceea, care o făcuse să plece de lângă ai ei şi care, deşi micuţă, i se părea cea mai frumoasă şi strălucitoare din toate.

Virginia Carianopol în Împărăteasa norilor (1986)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi la ceea ce învăţase, la ceea ce fusese ea odată şi la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase şi încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greşeli, care uneori plângea lunea dimineaţa sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viaţa ei şi care găsea dificil să se dea jos din pat dimineaţa pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă şi se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care ştia ce înseamnă iubirea adevărată şi care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, şi să-şi facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o aşteptă mai departe, ştia că trebuie să-şi deschidă inima şi să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.

Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele din curte, slobod, nu-l lătră şi nici nu se repezi la el, semn că-i era cunoscut. Se apropie doar de geograf, gudurându-se pe lângă acesta, dând bucuros din coadă. Lunganul mângâie dulăul de câteva ori, apoi îi oferi câţiva biscuiţi proaspeţi şi moi, pe care câinele nu-i refuză; îi mâncă. Pe cuşca din curte scria "Brutus", iar la poartă, pe o tăbliţă, un anunţ scurt ameninţa: "Nu intraţi! Câine rău!" Brutus era un dulău mare, fioros, probabil şi rău, dar nu cu Nis. În sfârşit, uşa casei se deschise, iar în prag apăru chiar adolescenta bălaie, înaltă şi slăbuţă; pe ea o căuta Nistor. Ochii albaştri ai fetei se luminară de bucurie când îl zăriră pe lungan.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşind din zona în care iarba fusese arsă datorită aterizării celor două nave, vegetaţia îi îngreună înaintarea. Dar se descurcă. Lucian simţea parcă privirile gălbui ale locuitoarelor din zonă; era convins că nu era prezent şi vreun "mascul" al speciei, considerat net inferior. Nu-i era deloc teamă, deşi un sentiment de incertitudine îl încerca, totuşi, cu toate că era convins că roboţii îl vor feri de vreun eventual atac al localnicelor. Înainta cu prudenţă. 500 de metri... Oare îi parcursese?! Nu putea aprecia corect.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era sâmbătă, 09 iunie, era vară, era sfârşit de săptămână, era cald... Cei şapte membri ai echipajului navei albastre erau toţi tineri, deci, ar fi avut motive să fie veseli, să iasă prin oraş, să se distreze; totuşi, doar geograful cel înalt alesese varianta cu plimbarea prin oraş, numai după ce scăpase de cei doi însoţitori ai săi. Ceilalţi preferaseră să rămână acasă la ei: blonda Maria, mică şi gingaşă, se simţea foarte bine în apartamentul ei cu cinci camere, plin cu animale şi plante, având în propria-i locuinţă un micuţ colţişor din natură; domnişoara doctor Stela preferase şi ea să rămână acasă, mai ales din cauza celor 13 etaje, pe care nu avea de gând să le mai urce sau coboare; Alex avea un alt motiv de a nu ieşi nicăieri – evita întâlnirea cu "Ucigaşa", de care va scăpa de abia luni de dimineaţă; domnişoara psiholog Lia nu numai că era acasă, dar nici măcar nu catadicsea să iasă din camera ei, unde stătea închisă, cu motănelul gri în braţe, ţinându-i companie, dar ea era tristă şi abătută din cauza unei anumite reclamaţii pe care o depusese seara trecută către Comisia Disciplinară a Institutului, împotriva colegului ei, Lucian; Mihai se afla, din câte ştim, tot într-o casă, deşi nu la el acasă, ci la comandantul misiunii; iar acesta din urmă, bineînţeles, tot acasă era, iar figura lui îi trăda tristeţea care-i măcina sufletul.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava, de curând finisată, nu prea avea nevoie de o pregătire pentru plecare, doar totul era foarte bine pus la punct, acesta fiind motivul construcţiei sale, însă, pentru orice eventualitate, cei trei tineri, conştiincioşi, trecură la o nouă verificare amănunţită, aruncând cu atenţie o privire generală asupra întregii nave, chiar dacă ştiau destul de bine că totul era în stare perfectă, din toate punctele de vedere, însă dacă directorul le spusese că trebuie să se ocupe de verificări, exact asta şi făceau, pentru a nu se expune nici unui risc. Desigur, nava albastră era gata încă din momentul în care construcţia ei fusese desăvârşită.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petre şi Adi îşi sprijiniră colega, în momentul coborârii din maşină; ea era deja cam slăbită, deşi încerca să se ţină tare, să reziste cât mai mult, iar până în acel moment reuşise destul de bine acest lucru; era încă în picioare, pe propriile-i picioare, chiar dacă mai avea nevoie de puţin ajutor, pe care colegii ei i-l ofereau cu drag. Afară era linişte, mult mai linişte decât în timpul zilei. Era noapte, o noapte plăcută de vară, călduroasă, cu cerul senin, înstelat, dar luminile oraşului făceau ca strălucirea stelelor să scadă în intensitate. Însă nici unul nu luă seama la luminozitatea stelelor; acum erau preocupaţi de cu totul altceva.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia alesese să devină psihiatru, nu din aviditate pentru bani, nu din dorinţa de a se îmbogăţi; doar nu-i lipsise niciodată nimic, părinţii ei străduindu-se să-i asigure mereu tot ce şi-ar putea dori, deşi ea nu era deloc pretenţioasă sau mofturoasă şi-şi alesese această meserie din dragoste pentru semenii ei, din dorinţa de a-i ajuta pe cei care sufereau, cei cu care soarta fusese mai puţin dreaptă şi pe care ea încerca să-i ajute, în limita posibilităţilor, să le aline suferinţa sufletească, ceea ce dovedea nobleţea cu care era înzestrată, altminteri, ar fi putut deveni orice altceva, doar o ducea mintea. Şi-ar fi putut alege o meserie mult mai bănoasă, însă scopul ei în viaţă nu era prosperitatea materială. În plus, ea punea mai presus fericirea altora, decât pe a ei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!