Parcul Romanescu

Aleile încărcate de ani
Din mirificul parc craiovean,
Duc îndrăgostiţii spre lucruri ascunse,
Să se îmbrăţişeze, să se sărute.

Pomii se îmbrăţişează între ei,
Ştiind că în parc ei sunt corefei,
Străjuind pajiştile frumoase şi verzi,
De-ţi vine uneori să le dezmierzi.

Lacul sclipeşte cu ochi de soare,
Câte-un peştişor se-avântă şi sare.
Nuferii plutesc pe lac
Câte-o broscuţă mai face "oac-oac".

Podul cel mare, aruncat înspre cer
Priveşte în jos ca un mare boier,
Văzându-l pe om ca pe-un prichindel
Care trece nepăsător pe sub el.

Lebăda îmbrăcată în rochie de mireasă
Se simte pe lac ca la ea acasă.
Lebădoiul după ea aleargă s-o prindă
Pe-ntinsul lacului oglindă.

În cuştile lor leii fioroşi şi răi
S-au transformat în nişte căţei
Şi visează acum cu toţii trei
La vremea când eau totuşi chiar lei.

Veveriţe, frumoase şi agile
Se joacă mereu ca nişte copile.
O barcă – pasăre măiastră,
Se plimbă pe lac ca pe Dunărea noastră albastră.

Copiii aleargă pe rotile
Cum alergau astă-iarnă pe patine.
Alţii mănâncă zahăr – vată pe băţ
Şi se cred la un mare ospăţ.

Un zgâmboi de fetiţă mănâncă îngheţată colorată
Şi alta se uită la ea bosumflată.
Iar mama zgâmboiului – o mamă decentă –
O urmăreşte de-aproape, foarte atentă.

Două lesbiene, fără ruşine,
Neţinând seama de mulţime,
Se mângâie şi se pipăie mereu
Fără a avea frică de Dumnezeu.

La Debarcader se bea bere multă
Cu paharul şi cu halba umplută,
Iar eu cu o prietenă, discutăm vrute şi nevrute,
Despre întâmplările de azi şi cele trecute.

Doar tu, parcule-ai rămas la fel
Ca atuncea când eram şi eu tinerel
Şi păşeam pe frumoasele aleile tele
Cu visurile şi speranţele mele.

Dar să ştii, parcule, că pentru mine rămâi
Ca şi dragostea mea cea dintâi,
Săpat în inimă pe vecie,
Imortalizat acum şi-n poezie.

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada din parc

În parc toţi porumbeii pe role au sărit în lac.
Oamenii urcă în inimi cu heliu. Un zâmbet
îşi caută rătăcit mama în colţul gurii.
Şi tocmai din statui
a înflorit o mână de bronz
o bancă pe care stă o piatră. Tu croşetezi aleile!
Ce Soare... îţi zic!
Ce Soare cu dinţii tăi... îţi zic!
Apoi mă ridic cu iarbă cu tot
şi plec în scorbura cu hamace.
Tu îţi înghiţi umbra pe vată de zahăr!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino acasă, băiatul meu

Te aştept, băiatul meu. Vino acasă...
Anii au trecut, îmbătrânesc, puterile mă lasă.
Chemă-i şi pe ceilalţi care-s duşi departe,
Pensia mi-e mică, n-am bani, nici măcar pentr-o "carte".

Să vină şi nepoţii. Câţi sunt? Că... nici nu-i ştiu.
De când voi aţi plecat, pe icea e pustiu.
Avem recolte bune, a ploiet bine, şi câmpul este verde,
Nu-i cine să le strângă, pe câmp prea mult se pierde.

Curtea este mare, în sat este frumos,
Drumu îi dat cu "zmoală" şi nu-i mai noroios.
Copiii pot să "fugă" pe câmp şi la părău,
Să prindă câte-un peşte, că nu le-o părea rău.

În sat sunt televizii, de cele cu panou,
Sunt multe "discoteciuri" şi totul este nou,
Aveţi unde vă duce. Eu vreau să vă mai văd
Măcar o zi cu mine. Apăi... să mă prăpăd.

- O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Cu vocea-ţi tremurândă la tine tu ne chemi,
Mereu te simt aproape, îţi mistui bunătatea,
Şi noi la fel ca tine, simţim singurătatea,

Căci seva care curge, în "pomii" ce-au crescut,
E binecuvântată de când tu ne-ai născut,
Acum, pomii sunt mari, au rădăcini adânci,
Iar seva ta, măicuţă, dă roade şi pe stânci,

Ei cresc prin văi şi dealuri sau malul unor ape,
Cu harul tău, măicuţă, mereu ne-ai fost aproape.
Noi... îţi simţim durerea, şi-a noastră este mare,
Dar nu putem acum, vrem mică amânare.

Venim sigur la vară, când vremea va fi bună,
Chiar de-i mare distanţa, al tău dor ne adună.
Chemarea ta e sfântă, e sigur că venim,
Cu multă bucurie, sperăm să ne-ntâlnim.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce îmi place ea

Când merge cu mine pe stradă
Cântă mereu ceva,
Acasă adoarme în hol,
Nici vorbă de pijama.
Mama ei o ceartă şi-i spune
Că nu se mai poate aşa,
Da' mie ea îmi răspunde:
"Asta nu-i treaba ta!"

Se uită tot timpu-n vitrine
Să vadă cum îi stă,
Se plimbă prin magazine,
N-o lăsa singură!
Pleacă toată ziua de-acasă,
Doar seara târziu dai de ea,
Dar dac-o-ntrebi când se-ntoarce, îţi spune:
"Asta nu-i treaba ta!"

Îi place mult
Să-i povestesc
Ce-am mai citit între timp,
Stă şi-ascultă ce-i spun,
Îi place...

Dacă-i soare afară,
Vrea în parc imediat,
Vrea la film şi la teatru,
Vrea cu barca pe lac,
Vrea îngheţată şi vată de zahăr
Şi tort cu blat de bezea,
Vrea tot anul vacanţă,
De-aia îmi place ea!

cântec, versuri de Alexandru Andrieş
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii

De-or trece anii cum trecură,
Cei care până acum s-au dus,
Nu cred că voi avea motive
Să spun că cel care a spus
În vorbe aproximative...
Acum că ochii mei văzură
Împlinirea unui vis
Facă-se ce mi-a fost scris,
Căci visurile mele toate
Şi speranţele deşarte,
N-au fost decât frunze moarte,
De vântul toamnei spulberate.

În ani oi fi destul de vârstnic
Şi dacă acum eu sunt bunic,
Dar fără a face abstracţii
În împliniri şi satisfacţii
Sunt în anii pubertăţii...
În tainele realităţii
Şi al oricărui joc subtil
Eu am rămas tot un copil,
Iar cu idea purităţii
În faza naivităţii.
N-am ajuns chiar de ocară,
Dar am fost pradă uşoară.

Trece un an şi altul vine
Cu nădejdi spre mult mai bine
De viitor mereu redus...
Dar anii aparent s-au dus,
Pentru că-n realitate
Şi-i duce fiecare-n spate,
Care... an de an se-ncovoaie
Şi trage omul spre pământ
Până-l doboară în mormânt.
Că oricât ar fi doritor,
Nimeni nu e... NEMURITOR!...

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub copaci, întunericul avea ceva ameninţător: când ridicam ochii, frunzişul umbrit îmi umplea inima de o frică nelămurită. Fără îndoială că lighioanele monstruoase pe care le văzusem erau nişte biete vietăţi greoaie şi inofensive, care nu doreau răul nimănui. Dar ce alte supravieţuitoare ale epocilor imemoriale, ce dihănii crunte, hidoase şi sprintene se pregăteau, ascunse după aceste stânci sau aceste tufişuri, să se repeadă asupra noastră? Nu ştiam mare lucru despre viaţa preistorică; citisem o singură carte în care era vorba despre nişte monştri care ar fi putut face cu leii şi cu tigrii exact ceea ce pisica face cu şoarecele. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lovi de ele în pădurile din ţara lui Maple White?

Arthur Conan Doyle în O lume dispărută
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din exil

Pe faţa ta văd întristare şi teamă –
ce gânduri amare te macină, mamă?
Ţi-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
ar fi trebuit mai demult să ajungă...
Vei afla ce voiai să ştii despre mine –
sunt sănătos, muncesc şi o duc foarte bine...!

Vei înţelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc, uneori, într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă şi masa mai joasă,
patul se plimbă, când dorm, prin odaie,
iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.
Pereţii curbaţi se-adună-n oglindă,
ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,
iar uşa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,
soseşte prea greu - cu doruri m-apasă! –
se bate la marginea nopţii, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul...
Târziu, către ziuă, când totuşi mă frânge,
prin minte-mi aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată...!

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp (2020)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de rând

Şi-a uitat năravul acasă, dar nu s-a întors din drum,
a sosit în oraşul despre care îi povestiseră părinţii
că odată ajuns acolo rămâi
şi a rămas,
oamenii par acum altfel, nişte însinguraţi în mulţime
puşi să repete acelaşi lucru zilnic
ca nişte marionete ale altora.

A suferit pentru neputinţa de a înţelege la timp
mersul fără oprire printre obstacole
şi s-a trezit prins în chingile vieţii.

Nu ştiu dacă a mai scăpat vreodată,
dar a stat mereu la rând când avea dor de ceva,
s-a ales cu o bătrâneţe de toată râvna
pe care o duce-n spinare ca pe un cal mort,
mărşăluieşte încovoiat spre apus
cu gândul departe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (11 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curăţenie în parc

În pom o ciocănitoare
Ciocăneşte des şi tare:
"Gândăcei drăguţi şi mici,
Viermişori, sunteţi aici?

Tare dor îmi e de voi..."
Am putea s-o credem noi?
Doar uşiţa au crăpat,
Că flămânda i-a-nhăţat.

În boscheţi şi pe alei,
O mulţime de căţei.
Între dânşii, Azorică
Cu făraş şi măturică

E pus serios pe treabă
Ca să cureţe degrabă
Murdăria-mprăştiată
De căţei veniţi în ceată.

Se înclină frunze verzi,
Proaspete, de prin livezi,
Salutând copiii care
Au sosit cu mic, cu mare

Curăţenie să facă
Lângă locul lor de joacă,
Parcul, vor din nou să fie
Plin de flori şi veselie.

poezie pentru copii de Gabriela Genţiana Groza din Papucul păpuşii (2001)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumesc cerului

M-am liniştit acum, când florile mele sunt mai înflorite
Şi bradul e mai falnic ca oricând,
Îmi sărută buzele pălite,
Parcă îmi spune că exist...
Să fiu o mamă bună ca până acuma,
Am privit spre cer, i-am mulţumit Domnului
Pentru frumoasele cadouri din viaţa mea.
Voi trăi pentru aceste frumoase bijuterii
Care mi-au pictat lumina în fâşii de iubire.
Pentru diamantele mele ce se perfecţionează mereu,
Avem cele mai frumoase cadouri de Crăciun, zâmbetul cald,
Avem spiritul sus, de gingaş copil şi fluture risipindu-se-n rai.

poezie de Ileana Nana Filip din Un ocean de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele

Cuvintele dragi copii
sunt ca şi nişte jucării
mereu le alegem
pe cele mai frumoase
mai vesele
mai prietenoase
primul cuvânt
fără să-i facem nicidecum reclamă
este desigur
cel mai frumos,
"mamă",
îl rostim aşa zi de zi
ca şi cum o floare ar înflori
şi acesta e doar un început
apoi urmează cuvântul "sărut"
pe care mama, dintre toate ales,
îl foloseşte cel mai ades
de dimineaţa până seara
când în braţe îşi strânge comoara
şi-o îmbracă în picăţele
de săruturi
mititele.
apoi desigur la rând vine tata
cel mare, cel tare, cel fără frică
cel care până-n tavan ne ridică
ne desenează când creştem şotronul
ne face "pâinici" sau ne dă "cu-avionul".
urmează apoi cuvintele-n val
câine, pisică, bunic şi bunică,
când ni-i foame cerem păpică.
apoi ceasul se-nvârte
cuvintele vin
unele-ncep să devină un chin
"trezeşte-te"
"pe dinţişori te spală"
"este vremea să mergem la şcoală".
ei asta e viaţa nu ai ce să-i faci
nu a fost încă patentată
clipa în care să mănânci zilnic
doar ciocolată
mai există lăptic, cartofiori, ficăţei
şi ce e mai nesuferit pe lume
cuvintele care ne pun în farfurie legume
parcă nu ar exista
parcă nu s-a inventat
în loc de mâncare
guma de mestecat.
şi-n loc de lecţii şi alte frecţii
pentru copii, veseli să-i facă,
doar terenuri nesfârşite
de joacă.
cuvintele le rostim,
chiar dacă le urâm sau le iubim
vorbesc de atunci când ne loveşte beleaua
şi-n scena intră
jucăuşă nuiaua.
despre curea nici nu vreau să vorbesc
doar aşa în treacăt să o amintesc
s-o spunem totuşi şi pe cea dreaptă
nu ştiu cum se face
dar cel mai iute răul îndreaptă
când o simţi pe piele, fierbinte,

face mai mult ca şi o mie

de-nţelepte cuvinte.
doar când o vezi că se scutură
îţi aminteşti imediat
toate năzdrăvăniile
pe care le-ai încercat
şi trebuie să spunem în sfârşit
că toate ţi-au reuşit.
praştia n-a greşit fereastra
chibritul chiar a reuşit să aprindă casa
cheseaua cea cu vârf "atâtica"
a produs atâta scandal
c-ai ajuns la spital.
ei da, cuvintele se înşiră
şi-s multe de aceea nu mă miră
că toţi copiii până cresc
de atâtea ori se-mpleticesc şi greşesc.
nu ei, cuvintele sunt de vină
fiindcă ele au poftă de joacă
când sar în fiecare băltoacă
când mingea o duc tot spre fereastră
cand pun iepuraşul de plus şi ursul să pască.
cuvintele, doar ele sunt de vină
când la lecţii n-au vrut ca să vină
şi de aceea s-a întâmplat
că o notă mică s-a amorezat
de carneţelul tău mititel
şi a pus acolo un scăunel.
cuvintele, rele sau bune,
triste sau puse pe glume
ne sunt prietene sau uneori
ca să părem nişte rataţi
ne pun în posturi din care ieşim şifonaţi.
cuvintele sunt cele care ne seduc
cand intrăm sau ne scot din bucluc
de aceea mă gândesc
ca de mâine să folosesc
doar cuvintele albe ca neaua
care n-au auzit ce face cureaua
am să înşir mereu doar cuvinte
care să mă facă înţelept şi cuminte.
mă strigă Fănel, stai dragă că vin,
doar aşa, în treacăt, acum că ne ştim
unde mergem, vreau să vă spun şi vouă,
vrem să-ncercăm o praştie nouă.

poezie pentru copii de Valeria Tamaş (2011)
Adăugat de Valeria Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebare

Mă caut mereu
în ziua de mâine,
dar marţi nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

De-aşi fi arhiereu,
chiar miercuri ar fi bine
să declar că sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Mâine aş fi din nou eu,
dar joi nu-i de mine,
eu nu visez la empireu.
Şi luni când mai vine?

Pentru vineri sunt un deşeu
aruncat departe de sine.
Deci tot nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Sâmbătă mi-e greu,
cu dorul de mine
topind tot ce-i al meu.
Şi luni când mai vine?

Odihnitoare mereu
cred duminică-n tine,
zi lăsată de dumnezeu.
Şi luni când mai vine?

Azi mă simt ca un zeu,
stăpân peste mine,
încrezător că-n careu
ziua de luni tot revine.

Oră de oră trec şi eu
spre zorii zilei de mâine,
dar fi-voi oare mereu
şi-n lunea care vine?

E
Calvarul zilei de luni
sau
Vremelnicia devenirii mele
?

poezie de Silviu Crăciunaş (2010)
Adăugat de Silviu Crăciunaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uit că fără tine nu mai pot

Chiar dacă altuia îi sunt mireasă,
Cu-al tău sarut, eu veşnic mă voi îmbrăca,
Şi-atunci, când dorul, pe suflet mă apasă
Eu, pe sub piele port, iubirea ta.

Mereu absentă, când viaţa-ţi pare fantezie,
Purtându-ţi frigu-n ochii verzi,
Căci calea către răsărit imi e pustie,
Trăgându-mi soarta în zăpezi.

Fatomă sunt, cand viaţa mea prin viaţă-ţi umblă,
Si nu mai ştiu, ce să-ţi mai spun că sunt,
Căci fără tine-s fără umbră,
Şi nu îmi gasesc locul pe pământ.

Cu-n ochi te văd, şi totuşi esti departe,
Când teama-mi face noaptea-n zi,
Tinându-mă legată, de viaţă si de moarte,
Crezând, că fără tine voi muri.

Când mă priveşti, imi sare inima din piept,
Iar ochii-mi verzi te caută prin casă,
Amintindu-mi, ce lung e drumul unde-aştept
Să-ti spun doar tie da, şi să îţi fiu mireasă.

Mai trece-o iarnă, apoi o vară,
Şi-n lume moare aproape tot,
De când, in inimă mi-am pus, tot frigul de afară,
Să uit de noi, să uit că fără tine nu mai pot!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun în Dorobanţi

Sub aripa anilor ce zboară,
Moşul vine, iată-ncet coboară
Şi cu opinteli de alea, bătrâneşti
A sosit acum şi-n Bucureşti.

Fără a avea în pungă nici măcar doi şfanţi,
Poposeşte dânsul chiar în Dorobanţi,
Unde, ce minune, aţa parcă îl atrase
La apartamentul unu, cinci şi şase.

L-am poftit înuntru ca să intre-n casă
Şi a fost rugat să stea cu noi la masă.
Iar familia aceasta, Culman parcă-i zice
Fără nici măcar ca să se explice
I-a pus dinainte fel de fel bucate,
Să mănânce dânsul chiar pe săturate.

Am mâncat de toate, chiar şi o piftie
Şi o sărmăluţă, caldă, aurie,
Apoi o friptură bună, de purcel,
Stropită din plin cu vin brumărel.

Cozonac, fursecuri şi cafea turcească
Şi o inimă mare, mare, românească...
Moş Crăciun, bine c-ai venit
Şi că nici acuma nu ne-ai ocolit

Suntem tot noi, ăia de acum un an,
Mai bătrâni o leacă, fără nici un ban
Şi bolnavi o ţâră, o ţâră mai mult...
Unde-i oare vremea ceea de demult?

Când pe toate le luam mai uşor
Şi tot ce făceam era mai cu spor?
Dar nu-i bai, bătrâne, le-om trece pe toate,
Că de aia e românul, ca să le supoarte.

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrew Paxton: Acum trei zile, te detestam. Visam noaptea că te loveşte un taxi. Apoi, a avut loc mica noastră aventură în Alaska şi lucrurile au început să se schimbe. Lucrurile s-au schimbat când ne-am sărutat. Şi când mi-ai spus despre tatuajul tău. Chiar şi când mă examinai când eram dezbrăcaţi. Dar, nu mi-am dat seama de nimic din toate astea, până n-am rămas singur... în hambar... fără nevastă. Acum, îţi poţi imagina ce dezamăgit am fost când, deodată, mi-am dat seama că femeia pe care o iubesc e pe cale să fie expulzată. Deci, Margaret, mărită-te cu mine, pentru că mi-ar plăcea să ieşim împreună.

replică din filmul artistic Vrei să te însori cu mine?
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din exil

Pe faţa ta văd întristare şi teamă –
ce gânduri străine te macină, mamă?
Ţi-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
socotesc c-ar fi trebuit să ajungă...
Vei afla ce voiai să ştii despre mine –
că sunt sănătos şi o duc foarte bine...!

Vei înţelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc prea mult într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă şi masa mai joasă,
patul se plimbă, când dorm, prin odaie,
iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.
Pereţii curbaţi se-adună-n oglindă,
ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,
iar uşa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,
soseşte prea greu..., cu doruri m-apasă! –
se bate la marginea nopţii, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul...
Târziu, către ziuă, când totuşi mă frânge,
prin minte-mi aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată...!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul vals

veneam în fiecare seară în vechiul parc
ştii, acolo...
la margine de gând
în acel tragic veac
pe o bancă zgâriată, ruptă
un bătrânel şi o vioară
cânta duios o melodie
aceeaşi veche melodie
un vals purtat de timpuri printre anotimpuri
vibrau în mine tăcerile aldine
vibrau şi frunzele pe ramuri
divine tonuri se revărsau
pe aleile din vechiul parc
au trecut ani, mulţi, puţini, e greu acum de spus
azi e pustiu
doar vântul ţipă pe alei
bătrânul a fost dus pe ultimul lui drum
o altă melodie răsuna în urma lui
nu, nu era a lui
o lacrimă s-a scurs
pe aleile din vechiul parc
la margine de drum, la capăt de veac

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

poezie de Poemul invectivă (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!