Voi admite că singura deosebire care există între cele trei grupe ale actelor ratate constă în gradul de refulare a intenţiei perturbatoare. În prima grupă, această intenţie există şi este sesizată de persoana care vorbeşte, înainte de manifestarea sa; tocmai atunci se produce refularea pentru care intenţia perturbatoare se răzbună prin lapsus. În a doua grupă refularea este mai accentuată şi intenţia nu este sesizată înainte de începerea discursului. Ceea ce este uimitor, este faptul că această refulare, destul de profundă, nu împiedică intenţia perturbatoare să participe la producerea lapsusului. Situaţia aceasta facilitează considerabil explicarea a ceea ce se petrece în a treia grupă. Voi admite că putem sesiza în actul ratat manifestarea unei tendinţe refulate de multă vreme, în aşa fel încât persoana care vorbeşte nu-şi mai dă seama câtuşi de puţin de ea şi este foarte sinceră negându-i existenţa. Dar chiar lăsând de-o parte problema referitoare la a treia grupă, se ajunge la concluzia care decurge din examinarea celolalte cazuri, anume că refularea intenţiei de a exprima ceva constituie condiţia indispensabilă pentru apariţia unui lapsus.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Care sunt intenţiile care se manifestă de o manieră atât de ieşită din comun şi vin să le tulbure pe celelalte? Evident, este vorba despre intenţii foarte diferite, dar cărora vrem să le desprindem caracteristicile comune. Dacă examinăm sub acest raport o serie de exemple, acestea se lasă lesne orânduite în trei grupe. Din prima grupă fac parte cazurile în care tendinţa perturbatoare este cunoscută de cel care vorbeşte şi în plus, i s-a dezvăluit acestuia înainte de lapsus. A doua grupă cuprinde cazurile în care persoana care vorbeşte, cu toate că recunoaşte în tendinţa perturbatoare o tendinţă care îi aparţine, nu ştie că această tendinţă era activă în propria sa fiinţă înainte de lapsus. Ea admite deci interpretarea dată lapsusului, dar nu poate să nu se arate într-o anumită măsură mirată. Exemple referitoare la această atitudine ne sunt poate mai uşor furnizate de alte acte ratate decât de lapsusuri. A treia grupă cuprinde cazuri în care persoana interesată respinge energic interpretarea care i se sugerează: nu se mulţumeşte numai cu negarea existenţei intenţiei perturbatoare înainte de lapsus, dar ea afirmă că această intenţie îi este absolut străină.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne oprim un moment asupra a ceea ce uneşte cele trei grupe stabilite în formarea actelor ratate, asupra a ceea ce este comun celor trei mecanisme ale lapsusului. Ne aflăm, în privinţa aceasta, din fericire, în prezenţa unui fapt care este mai presus de orice contenstaţie. În cazul primelor două grupe, tendinţa perturbatoare este recunoscută de însăşi persoana care vorbeşte; ba mai mult, în prima grupă, tendinţa perturbatoare, se revelează chiar înaintea lapsusului. Dar atât în prima grupă, cât şi în cea de-a doua, tendinţa cu pricina este refulată. Cum persoana care vorbeşte s-a hotărât să nu o facă să apară în discurs, ea comite un lapsus, adică tendinţa refulată se manifestă în pofida persoanei respective, fie modificând intenţia mărturisită, fie confundându-se cu ea, fie, în sfârşit, luându-i, pur şi simplu, locul. Aşadar, acesta este mecanismul lapsusului.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cele două intenţii perturbatoare poate exista un raport de conţinut, caz în care intenţia perturbatoare contrazice intenţia perturbată, o rectifică sau o completează. Sau, dimpotrivă, nu există nici un raport între cele două tendinţe şi atunci cazul devine mai obscur şi mai interesant.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cineva are intenţia să refuleze o anumită tendinţă în loc s-o lase să se exprime, ar trebui să ne găsim în prezenţa unuia din următoarele două cazuri: ori refularea este obţinută şi atunci nimic nu trebuie să apară din tendinţa perturbatoare; ori refularea nu este obţinută şi atunci tendinţa cu pricina trebuie să se exprime franc şi complet.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape în toate cazurile în care cineva spune contrariul a ceea ce vrea să spună, intenţia perturbatoare exprimă o opoziţie faţă de intenţia tulburată, iar actul ratat reprezintă conflictul între aceste două tendinţe inconciliabile.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceea ce priveşte tendinţa tulburată, nici o îndoială nu este cu putinţă în legătură cu aceasta: persoana care săvârşeşte un act ratat o cunoaşte şi o revendică. Îndoieli şi ezitări nu pot lua naştere decât în legătură cu cealaltă tendinţă, aceea perturbatoare. Ori, există o întreagă serie de cazuri în care şi această din urmă tendinţă este manifestă. Ea ne este revelată de efectul lapsusului, cu singura condiţie de a avea curajul să examinăm acest efect în sine însuşi.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În erorile de lectură cele mai frecvente, cei doi factori care au un rol important în actele ratate nu îndeplinesc decât un rol cu totul secundar; ne referim la conflictul celor două tendinţe şi la refularea uneia dintre ele, refulare care se manifestă tocmai prin efectul actului ratat. Nu este vorba de faptul că erorile de lectură ar prezenta caractere aflate în dezacord cu aceşti factori, dar conflictul conţinutului de idei, care duce la eroarea de lectură, este mult mai puternic decât refularea pe care acest conţinut de idei a suferit-o anterior. Aceşti doi factori se reliefează foarte net în diversele modalităţi ale actului ratat provocat de amnezie.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatând că într-un mare număr de cazuri uitarea unui proiect se reduce la o contra-voinţă, extindem aceeaşi concluzie şi la o altă serie de cazuri în care persoana analizată, nemulţumindu-se să nu confirme contra-voinţa reliefată, pur şi simplu o neagă (de exemplu, numeroasele cazuri în care se uită restituirea cărţilor împrumutate, achitarea facturilor sau plata datoriilor). Trebuie să avem curajul să spunem persoanei interesate că ea are intenţia de a păstra cărţile, de a nu plăti datoriile, chiar atunci când această persoană va nega intenţia pe care i-o atribuim, nefiind în stare să explicăm prin alte motive atitudinea sa. Îi vom spune că are această intenţie şi că nu îşi dă seama de ea, dar că, în ceea ce ne priveşte, ne este de ajuns că ea se dă în vileag prin efectul uitării. Celălalt ne va răspunde că tocmai de aceea nu-şi aminteşte. Deci, ajungem la o situaţie în care ne-am mai găsit o dată. Voind să dăm întreaga dezvoltare logică interpretările pe cât de variate, pe atât de justificate ale actelor ratate, suntem fără doar şi poate determinaţi să admitem că există tendinţe capabile să acţioneze fără ştirea lui. Formulând însă această idee, venim în contradicţie cu toate concepţiile aflate în vigoare în viaţă şi în psihologie.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Actele ratate sunt acte psihice care au un sens şi sunt marcate de o intenţie, rezultă din confruntarea a două intenţii diferite, iar una dintre aceste intenţii trebuie să fi marcat, înainte de discrus, o anumită refulare, ca să se manifeste astfel prin perturbarea celeilalte. Intenţia trebuie să fie ea însăşi perturbată, înainte de a putea să devină perturbatoare.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate exista între cele două intenţii un raport de conţinut, caz în care intenţia perturbatoare contrazice intenţia perturbată, o rectifică sau o completează. Sau, dimpotrivă, nu există nici un raport între conţinutul celor două tendinţe şi atunci cazul devine mai obscur şi mai interesant.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cazurile limită, deosebirile dintre concepţia psihanalitică despre lapsus şi concepţia fiziologică obişnuită se şterg. În aceste cazuri există o tendinţă care tulbură intenţia care are a se exprima în discurs; dar această tendinţă anunţă doar existenţa sa şi nu scopul pe care îl urmăreşte ea însăşi. Tulburarea pe care ea o provoacă însoţeşte anumite raporturi sau afinităţi asociative şi poate fi înţeleasă ca servind la deturnarea atenţiei de la ceea ce intenţiona să se spună. Dar nici această tulburare de atenţie, nici aceste afinităţi asociative nu sunt suficiente spre a caracteriza însăşi natura procesului. Luate la un loc însă, ele dezvăluie destule fapte despre existenţa unei intenţii perturbatoare, fără ca auditoriul să-şi poată forma o idee despre natura sa, potrivit cu efectele sale, aşa cum este cu putinţă în cazurile mai accentuate.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multor poeţi li s-a întâmplat să se slujească de lapsus sau de alte acte ratate drept mijloc de reprezentare poetică. Prin el însuşi, faptul acesta este îndeajuns pentru a dovedi că poetul socoteşte actul ratat, de exemplu lapsusul, ca nefiind lipsit de sens, cu atât mai mult cu cât el îl produce în mod intenţionat. Nimeni nu va admite că poetul a greşit scriind şi că a lăsat să subziste greşeala sa, ca un lapsus în gura personajului. Prin lapsus poetul vrea să sublinieze ceva şi nu ne este greu să constatăm că el doreşte să ne avertizeze asupra persoanei respective, care este distrată, obosită sau ameninţată de un acces de migrenă. Dar dacă poetul se foloseşte de un lapsus cu un sens, fireşte că noi nu trebuie să-i exagerăm importanţa.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape în toate cazurile în care cineva spune contrariul a ceea ce intenţiona să spună, intenţia perturbatoare exprimă o opoziţie faţă de intenţia tulburată, iar actul ratat reprezintă conflictul între aceste două tendinţe inconciliabile. "Declar deschisă şedinţa, dar aş prefera s-o închid", acesta este lapsusul comis de un preşedinte. Un ziar politic, acuzat de corupţie, se apără într-un articol care trebuia să culmineze în cuvintele: "Cititorii noştri ne sunt martori că întotdeauna am apărat binele general în modul cel mai dezinteresat." Dar redactorul însărcinat să redacteze această apărare scrie "în modul cel mai interesat". După părerea mea, expresia exprimă gândul său intim: "Sunt obligat să scriu că e albă, dar eu ştiu sigur că e neagră." Un deputat care îşi propune să declare că trebuie spus împăratului adevărul fără menajamente ("rückhaltlos") percepe deodată o voce interioară care îl pune în gardă în pofida îndrăznelii sale şi îl face să comită un lapsus în care cuvintele "fără menajamente" ("rückhaltlos") sunt înlocuite prin cuvintele "îndoindu-ne spinarea" ("rückgratlos").

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată în ce fel se produce refularea sub influenţa angoasei: eul observă că satisfacerea unei noi cerinţe instinctuale evocă una dintre situaţiile periculoase a cărei amintire a păstrat-o. Îi este deci necesar să reprime, să înăbuşe, să anihileze această investire impulsională. Eul reuşeşte acest lucru foarte bine când este puternic. Dar în caz de refulare, această impulsiune aparţine încă sinelui, iar eul, conştient de propria sa slăbiciune, foloseşte atunci o tehnică identică în fond celei utilizate de gândirea normală. Gândirea este o metodă de încercare practică, cu ajutorul unor mici cantităţi de energie; ea aminteşte de procedeul unui general care, înainte de a da trupelor sale comanda "înainte", mută pe hartă mici figurine. Eul devansează deci satisfacţia acordată impulsiunii instinctuale neliniştitoare şi permite sentimentelor de neplăcere să reapară de la începutul situaţiei periculoase temute. Astfel se declanşează automatismul principiului plăcere-neplăcere, care realizează apoi refularea impulsului instinctual periculos.

Sigmund Freud în Angoasa şi viaţa instinctuală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există multe alte fenomene care se apropie de actele ratate, dar cărora această denumire nu li se potriveşte. Acestea se numesc acte accidentale sau simptomatice. Ele au de asemenea caracteristicele unui act nemotivat, insignifiant, lipsit de importanţă şi mai ales superfluu. Dar ceea ce le deosebeşte de actele ratate propriu zise este absenţa unei intenţii contrare şi perturbatoare venind să contrazică o intenţie primară.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În unele cazuri, putem afla care este tendinţa perturbatoare chiar din gura persoanei care vorbeşte şi care, după ce a comis lapsusul, îşi revine şi restabileşte cuvântul potrivit.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chestiunile cele mai interesante pe care le-am formulat cu privire la actele ratate şi cărora încă nu le-am dat o dezlegare, sunt următoarele: actele ratate rezultă din interferenţa a două intenţii diferite, din care una poate fi calificată ca perturbată, iar cealaltă ca perturbatoare. Ori, dacă intenţiile tulburate nu ridică nici o altă problemă în ceea ce priveşte intenţiile perturbatoare, interesează în primul rând să stabilim care sunt acele intenţii capabile să le tulbure pe altele şi în al doilea rând, ce raporturi se stabilesc între intenţiile perturbate şi cele perturbatoare. Lapsusul este reprezentantul principal al întregii specii de acte ratate.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceea ce priveşte deformarea numelor, nu putem admite că ar fi întotdeauna vorba de o concurenţă între două nume, în acelaşi timp asemănătoare şi diferite. Chiar şi în absenţa acestei concurenţe, cea de-a doua intenţie nu este greu de descoperit. Deformarea unui nume are adesea loc în afara oricărui lapsus. Prin deformare se încearcă transformarea unui nume în ceva ce sună urât sau în ceva care aminteşte de un obiect vulgar. Este un gen de insultă foarte des răspândit, la care omul cultivat sfârşeste prin a renunţa, dar adesea fără convingere. De multe ori el îi dă forma unei "vorbe de duh", de o calitate cu totul inferioară. Pare deci indicat să admitem că lapsusul rezultă adesea dintr-o intenţie injurioasă care se manifestă prin deformarea numelui.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alt gen de raporturi între cele două intenţii interferente pare bizar. Dacă nu există nici o legătură între conţinuturile lor, de unde provine intenţia perturbartoare şi cum se face că ea îşi manifestă acţiunea sa tulburătoare în cutare punct precis? Observaţia, singura în stare să ne ofere un răspuns la această întrebare, ne permite să constatăm că tulburarea provine dintr-o suită de gânduri care preocupase persoana respectivă cu puţin timp înainte şi care se manifesta în acest mod, indiferent dacă îşi găseşte expresia sau nu în discurs. Este un veritabil ecou, care însă nu este întotdeauna şi în mod necesar produs de cuvintele pronunţate. Există o legătură asociativă între elementul tulburat şi elementul perturbator, dar această legătură, în loc să rezide în conţinut, este pur artificială şi formarea sa este rezultatul unor asociaţii forţate.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există multe alte fenomene care se apropie de actele ratate, dar cărora această denumire nu li se potriveşte; le numim acte accidentale sau simptomatice. Ele au de asemenea caracteristicile unui act nemotivat, insignifiant, lipsit de impotanţă şi mai ales superfluu. Dar ceea ce le deosebeşte de actele ratate propriu-zise este absenţa unei intenţii contrare şi perturbatoare venind să contrazică o intenţie primară. Ele se confundă, pe de altă parte, cu gesturile şi mişcările care servesc drept expresie emoţiilor. Fac parte din această categorie de acte ratate toate manipulările, în aparenţă fără scop, pe care le executăm, ca şi cum ne-am juca, cu veşmintele noastre, cu vreo parte a corpului nostru, cu obiectele care ne stau la îndemână; melodiile pe care le fredonăm aparţin aceleiaşi categorii de acte, caracterizate în general de faptul că le suspendăm, tot aşa cum le-am declanşat, fără motive aparente. Ori eu nu ezit să afirm că toate aceste fenomene sunt semnificative şi pot fi interpretate în acelaşi fel ca toate actele ratate, că ele constituie mici semne revelatoare ale altor procese psihice în deplinul înţeles al cuvântului.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!