Spre infinit

Privea în pacea nopţei făptura-i transportată,
O perlă uriaşe în ceruri aruncată
Monarch la azurare etern triumfător,
Pe Sirius fantastic ducând în vecinicie
Spre o necunoscută albastră'mpărăţie
Gigantica-i vâltoare de fer şi de fosfor.

Din recea-i înălţime lumina lui trufaşe
Neantul îl despică prin falduri uriaşe
Şi răspândeşte o brumă de magic diamant
În casa unde, palid, perdut în contemplare
Cu sufletul în sânul sistemelor stelare,
Visa la nemurire al cerului amant.

Atunci pradă unei sublime-alucinaţii
Uitând de timp, de moarte, de lume şi de spaţii,
El vede din cereasca şi falnica cupolă
Plutind într'o senină şi vast-aureolă
Un înger cum coboară cu aripi diafane
Tăiate din beteală etericei Diane,
Îl înveleşte'n toga serafică de gaze
Ţesute din reflexe de aur şi topaze
Şi amândoi pe raze de vecinică lumină
S'avântă în tăria d'a pururea senină
Şi'n câteva secunde sclipind ca dubli sori
Ei las' în urmă borta terestrei închisori.

Eterica lumină de-o dată se opreşte,
Extaziat rămâne sărmanul muritor,
Căci falnic infinitul aicea predomneşte
În calmul nemurirei deplin stăpânitor.
Departe, în adâncuri, aceleaşi constelaţii
Sclipesc diamantate pe fonduri de opal
Pe care le-admirară atâtea generaţii
Ce-acuma dorm în pacea mormântului brutal.
Dar colo scânteează măreţ divinul soare
Şi varsă fără preget în mersu-i majestos
Cascade de lumină, torente arzătoare
Ce lumilor viaţa împarte grandios.
În juru-i la distanţe enorme, neegale
Împinse pe orbite de forţe colosale
Planetele imense, supuşi curtenitori,
Plutesc înlănţuite şi pururi gravitează
Din magica-i splendoare trăesc, se colorează,
Simţind prin el viaţa cu dulcii săi fiori,
Saturn nepreţuită, fantastică minune,
Drapat în glaciala-i eşarfă argintie
Şi Jupiter şi Venus, ce soarta le supune
D'a pururea fidele în lume să se ţie
De regele puternic de glorie sătul
Ce duce tot sistemul spre sorii lui Hercul

Dar sufletul şi-l simte coprins de întristare
Şi lacrămi arzătoare din ochii lui ţâşnesc,
Când îngeru-i arată perdut în depărtare
Un punct în care zace neantul omenesc.
Pământul, da, Pământul! Sărmană jucărie
Ce nu ştie ce este şi ce o să devie,
Asemeni unui falnic vertiginos condur
Ce'n cursa lui nebună prin splendidul azur
Î-şi perindează-n pacea fantasticului drum,
Oceanele de spumă, vulcanii de bilum,
Împins la nesfârşirea noianului senin
De mâna fără moarte a marelui destin,
Pământul unde omul trăieşte, moare, naşte,
Dar n'ajunge pe sine în veci a se cunoaşte,
În care poezie, dorinţi, speranţe, flori
Se vestejesc perdute subt brumă şi subt nori
Şi unde oarba ură şi'nvidia ucide
Ştiinţa şi virtutea ce cerul le deschide
Crezând c'au fost create luminile sublime
Să ardă pentru-o lume de patimi şi de crime.
Sărman Pământ! Nu-i pare, nu-i pare deloc rău
Că e aşa departe acum de sânul tău
Şi când întreaga-ţi fală, întreaga ta splendoare,
Măriri, talente, glorii i-ai pune la picioare,
Mai dându-i pe de-asupra eterna fericire,
Palate, lăzi de aur, un tron, chiar nemurire
În sânul tău sălbatec din nou spre a trăi
Zadarnic ar fi totul, zadarnic... n'ar primi.

Din nou tăind văsduhul cu aripile sale
Străbate palul înger distanţe colosale,
Planetele în haos din ce în ce dispar,
Curând ei pierd chiar urma sistemului solar.

Doar strania lumină a grupului livid
Străfulgerând prin pacea haoticului vid.

Ei trec într'o secundă gigantice imperii
L'a căroru distanţă gândind numai, te sperii,
În cursa lor nebună prin groaznicile spaţii
Încep să se arate perdute constelaţii
A căror stele una de alta se răresc,
Naintea lor frenetic de-o dată se măresc,
Din ce în ce imense acoperă tot cerul,
În urma lor palpită cu furie eterul
Apoi se perd în urmă şi altele apar
Din Cosmosul ce n'are origini, nici hotar.
Se duc mereu 'nainte spre noi şi dublii sori
Ce grandios în haos eliptic gravitează
Şi-unul pe-altul splendid etern se colorează
Scăldându-se în valuri de magice culori,
Rubine, ametiste, topazuri şi safire
Sclipind fără de moarte în oarba nesfârşire.
Pătrund prin diafane şi palide comete
Ce trec însufleţite de-o proprie mişcare,
Fantasme uriaşe de brumă călătoare
Ce alba lor lumină noianului trimete
Argint din fâlfâirea giganticului păr...
Ei trec privind în faţă sublimul adevăr.
De-odată două corpuri enorme şi opuse
De forţe uriaşe magnetice conduse
Sori stinşi, ruine triste, grozave şi opace
Cavouri care tae a golurilor pace,
Trăgând prin întuneric cortegiu de planete
Lipsite de viaţă, letargice schelete
Ce au neţărmurirea divină drept mormânt,
Atrase una spre-alta zănatice se-avânt
Şi'n goana lor nebună turbate se ciocnesc.
Noianul fără ţărmuri bizar se luminează
La para ce revarsă incendiul ceresc,
Abisurile tragic haotice vibrează
Căci ast-fel vrea destinul suprem necunoscut
Ca viaţa să-şi ia dreptul ce-o clipă a perdut.

Atuncia se deşteaptă. Nici vid, nici dublii sori,
În locul lor tăcerea terestrei închisori.
Mereu ca înainte sclipesc aceleaşi stele,
Sclipesc cu majestate ca pulbere de argint,
Dar vai, el nu mai poate s'ajungă pân' la ele,
Închis e firmamentul senin şi yacint.
Atunci el înţelege unica-i fericire,
A fost un vis titanic, un vis de nemurire
Ne mai gustat de nimeni din bieţii muritori,
Un vis care crează pe oameni semi-zei
Schimbându-i în apostoli ai mărilor idei.
În aer se înalţă aromele din flori,
Natura se îmbracă în toga-i de splendoare,
Pe ramuri se aude o dulce vocaliză,
De raze orizontul magnific se iriză.
Extaziat genunchiul îl pleacă cu ardoare
Ş'acum cânt tot în lume în mutul său limbagiu
Aduce creaţiunei somptuosul ei omagiu,
Tot ce are'n al său suflet, mai sfânt, mai drept, mai mare,
Profunda lui iubire, extrema-i adorare
Viaţa lui întreagă de acum ţi-o 'nchină ţie
Albastră, sculpturală, eternă Uranie.

poezie de Alexandru Anestin din revista “Orion” (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace!

Tăcere mormântală eternă şi feroce:
Încremenit e totul d'al morţii rece duh;
Rigidă, majestatea bazalticelor roce,
Se'nalţă triumfală perzându-se'n văzduh.

Pustiu! Pustiu şi jale! Enormele cratere
Gigantica lor gură o cască monstruos
Dar lava'n al lor pântec, nu fierbe cu putere,
Spre a ţâşni în valuri superb şi tumultos.

Pe culmile abrupte, pe groaznicele piscuri,
Nici apă, nici verdeaţă, nici arbori şi nici flori,
Nici vulturi cari cască tăioasele lor pliscuri,
Sfidând măreţul soare cu ochi fulgerători.

Un pom, imensitatea aridă, nu umbreşte,
Zefirul nu adie cu dulcele-i murmur,
Prin mările uscate un strop nu oglindeşte
Un vid fără de nouri şi fără de azur.

Sfioasele amurguri, rozalbele-aurore
În flăcări orizontul nu-l scaldă etereu
Nici vaste curcubee, sclipind multicolore
Nu'ncing ca o eşarfă lunarul mauzoleu.

Prin timpul care curge etern în nesfârşire
Acestor largi pustiuri cu sânul îngheţat,
Duioasele fantome, viaţă, somn, iubire,
Magnifica lor pace când-va a turburat?

Când zile nesfârşite cu clocote de pară
Pe care-o radiază giganţii de granit,
Când noapte colosală, ce-n tonga-i funerară,
Înveşmântează globul de geruri chinuit.

De-asupra bolta neagră, de negre catifele,
Pe care-n orice vreme ca lacrămi de safir,
Sclipesc fascinatoare cohortele de stele,
Veghind în nesfârşire imensul cimitir.

Princesă triumfală, tronând prin constelaţii,
O lună uriaşe scântee calm şi sfânt,
În ea dorm duse ape, fiinţe, aspiraţii
Şi tot ce se frământă pe tragicul pământ.

Dar Febe prin neanturi solemn înaintează,
Fantasmă glacială, al golurilor mag,
Ce glorios şi'n moarte simbolic scânteiază,
Culcat în infinitul ş'albastrul sarcofag.

poezie de Alexandru Anestin din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vrem pace prin război

Noi, românii cu minte înţeleaptă,
dacă vrem să facem istorie,
Nu vrem istorie fără plată,
nici glorie fără victorie.
Nu vrem moarte fără eroi,
nici morminte fără flori.
Nu vrem pace prin război,
vrem cer senin şi fără nori.
Între oameni vrem unire
şi înţelegere, nu ură.
Dragoste vrem. Vrem iubire
şi trăire împreună.
Pământul pe toţi ne ţine.
Ne oferă perspectivă.
Hai să construim o lume
care nu intră-n derivă!
O lume în care dreptatea
tuturor să aparţină.
Să triumfe libertatea,
pacea să fie stăpână!

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

poezie clasică de Vasile Alecsandri (mai 1847)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebuloasa din Andromeda

Deasupra marei constelaţii ce-n litere de foc fixează
O delicată povestire în fundul cerului obscur,
Departe-n adâncimi imense, iluminatul nor planează,
Al unor lumi în plămădire, fermecător, alb augur.

Iuţeli vertiginoase-acolo în largile spirale-aşează,
Cu sorii noi, făşii de haos stârnite din eternul pur,
Şi totu-atâta-i de departe, că pare celor ce-l veghează
Înminunaţi că giuvaerul încremenit e în azur.

Ah, totul pare visul unui imens capriciu ce creează,
Căci repedele-ndepărtatul vârtej ce-azvârle împrejur
Sori noi, sori albi şi albul haos din care-alţi sori se-nfiripează

E ca opalul fin prin care o rază palidă filtrează,
Ori ca nălucile uşoare tăcute şi c-un şters contur,
Ce din neant scot visătorii şi sufletul şi-l populează.

poezie de Gabriel Donna
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri de lumină

De-a păcatului arsură
Doar Isus azi ne dezleagă
Dacă noi după Scriptură
Trăim viaţa noastră-ntreagă

Doar Isus e Cel ce poate
De păcat să te dezlege
Căci El a trecut prin moarte
Şi-a trăit a vieţii lege

Numai Mesia-i izvorul
De milă şi îndurare
El este Mântuitorul
Ce ne oferă-n veci salvare

Doar prin El suntem spălaţi
Prin sângele care-a curs
Chiar din El — să fim iertaţi
Şi curaţi azi prin Isus

El e jertfa ce s-a dat
Ca noi în neprihănire
S-avem sufletul furat
Numai doar de-a Lui iubire

Domnul este Dumnezeu
Şi este iubirea noastră
El ne-mbracă aici mereu
În lumina cea albastră

Doar acum suntem aleşi
Puşi deoparte şi sfinţiţi
De iubirea Lui culeşi
Sus în cer să fim primiţi

Hristos ne e biruinţa
Noi prin El aici trăim
Şi îi dăruim fiinţa
Ca ai Săi pe veci să fim

Prin El doar aici umblăm
Privind spre desăvârşire
Cununa ca s-o luăm
De har plini şi de iubire

Ne vrem picuri de lumină
Dar pe palma Lui Hristos
S-avem viaţa fără vină
Înspre cerul glorios

Din lumina Lui lumină
Pentru veci cu toţi să fim
În cântarea Lui Divină
Pe Isus să-l proslăvim

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie

E noapte senină, pe cer
Sclipesc mereu aceleaşi stele,
Caut cu privirea printre ele
Pe una poate, care o prefer.

Dar în zadar atâta căutare
Degeaba străbat nesfârşitul,
Până unde mă duce gândul
Nu e atâta depărtare.

Nu-s ani lumină până la ea
Dar calea ce-o străbat alene,
Va fi mai lungă sau pesemne,
Va avea un Fine undeva.

Să ştiu precis cât va dura
Aş alerga voios prin spaţii,
Şi timpul l-aş accelera,
Plimbându-mă prin constelaţii.

Pentru o minunată clipă de visare
Ţi-aş face orişice pe plac,
Şi n-aş vrea alt prilej să scap,
Pentru a deveni o stea mai mare.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

Era în existenţă un înger,
În cerul infinit etern,
Ce datorită unui monstru,
S-a pogorât din cerul efemer.

Venise să-i alunge chinul,
Îmbunându-i viaţa şi destinul,
Oferindu-i iubire cu ardoare,
Făcându-l să se uite adânc în soare.

Monstrul purta un doliu veşnic,
Ascuns în al său întuneric suflet,
Pe care nimeni în această lume,
Nu îl dorea ca să-l asculte.

Se întâlnise-n vasta noapte,
Când stelele pe cer păleau,
Iar în albastra calmă noapte,
Toţi aştrii feerici străluceau.

Greierii cântau feeric,
Dând întunericului suflet,
Armonizând tot universul,
Cel care este veşnic.

Mergând timid în drum spre înger,
Întrebându-se în sinea sa...
Oare cine o sa mai fiu eu...?
Dacă lumina ei mă va schimba.

Căci tot ce am este durerea,
Iar tu durerea de-mi vei lua,
Vei lumina a mea existentă,
Iar eu nu voi mai exista.

Fiind îngândurat în sine,
El începuse a se panica,
Neconştientizând o altă lume,
În afară de depresia sa.

Viaţa e radiantă şi vividă,
El neconştientizând asta,
Fiindcă în a lui tenebră existenţa,
Nu conştientiza ce e fericirea.

Ascunşi sub bolta cea albastră,
Din depărtare se zăriră,
Fugând unul spre celălalt,
Prin aerul cel cald vară.

Iar în momentu-m-braţişări,
Se contopiră în interior,
Conştientizând dragostea lor,
Trecutul tuturor dându-l uitării.

Unind doi poli opuşi,
În Universul veşnic.
Formându-şi un destin,
Ce duce spre nesfârşit.

Din întuneric şi lumină,
Lumina lor se contopiseră,
Uitând greşeli şi orice vină,
Şi orice sentiment de ură.

Ca două lumânări aprinse,
Întunericul lor era eclipsat,
Când două forţe ale naturii opuse,
Iubirea lor şi-au conştientizat.

Cei doi formau iubire altruistă,
Uitând natura lor cea singură şi tristă,
Văzând că în lumea aceasta vastă,
Puritate emoţională încă există.

Prin ce trecuse amândoi,
Ei isi spuneau în sinea lor,
Nu va mai fi nici un obstacol!
Doar ploaia de pe umeri goi.

Şi razele blânde solare,
Ce îi inundă cu auriu,
Le arată o altă cale,
Îndepărtându-i subtil de pustiu.

Prin codri argintii de aramă,
Copacii au veşmântul verde,
Ei se plimbau în zilele senine,
Găsind adevarata odihnă interioară.

În zilele senine,
Şi nopţile calde de vară,
Pădurea prin care se plimbau,
Era castel din basm,
Iar ploaia cea albastră,
Cădea în ritm de milă.

Păşind peste câmpiile infinite,
Tot ce vedeau în preajma lor,
Era exuberanţă de aur verde,
Înmiresmată de parfumul florilor.

Murmurul apei cristaline,
Izvoare rupte din basm feeric,
Le îmbălsăma sufletul rănit,
Într-un decor albastru frenetic.
Facându-i pe amândoi să simtă,
Reciprocitate altruistă.

Căci ei având corpul celest,
Ei se întâlniră în univers,
Conştientizând încet din mers,
Că mai există un alt sens.

Sensul este balanţa,
Ce guvernează existenţa,
Eliminând extreme sentimente,
Trăind în pace şi armonie.

Nu poate nimeni în acestă lume,
În a ne cataloga în inferior şi superior,
Când oamenii în a lor esenţă,
Nu au decât iubirea în fundaţia lor.
Fiind fiinţe de lumină,
Ce strălucesc profund din interiorul lor.

Când te vei simţi mare,
Priveşte soarele din cer,
Care-şi propagă lumina abundentă,
În raze aurii divine şi sublime,
Dând viaţa tuturor fiinţelor.

Până şi înţeleptul Solomon,
Regele regilor,
Nu-şi permitea să poarte,
Culoarea şi parfumul crinilor.

Omul se-ndepărtează-ncet,
De propria-şi existenţa,
Pierzând încet a sa esenţă,
Când să separă de natură.

Şi-ntreaga omenire,
Va exista armonie,
Doar de se vor unifica,
Distanţe între noi să nu mai fie.

Aşa te rog adu-ţi aminte,
Să foloseşti numai cuvinte blânde,
Pentru că oricine e capabil de un zâmbet,
Pentru că orice om e un suflet de lumină.

Indiferent de circumstanţe,
Să îţi iubeşti aproapele,
Numai aşa ajungi la stele,
Unindu-te cu Dumnezeu.

Fiindcă înţelepciunea iubirii altruiste,
Ţi-aduce un alt set de sentimente,
Definind benevolenţa infinită,
Care transmută întreaga existenţă.

Aceasta a fost o filă de poveste,
E rolul meu de-a te atenţiona,
Căci poate te vei lovii în viaţă,
De-un suflet de lumină,
Ce neavând nimic în viaţa lor,
Aleg o altă cale.

Îngerul şi-a sacrificat lumina,
Pentru a ajunge la speranţă,
Iar acum aude armonia sunetelor,
Şi vede sublima culorilor nuanţă.

Fiinţa fragedă celestă,
Lăsând a paradisului lumină,
Coborând pe pământ să vadă norii învolburaţi,
Să vindece şi să iubească, pe cei doi ochi îndureraţi.

Îngerul a salvat un suflet,
Să îndepărteze a lui negreală,
Facându-l să aspire la lumină,
Văzând o lume mult mai bună.

Acum trăiesc în armonie,
Cu întregul univers,
Ce din blândeţea ei o aripă îşi rupse,
Iar acum cosmosul are alt sens.

Trăind ambii în fericire,
Şi în natura cea divină,
Ce generează doar iubire,
Şi infinită armonie.

Acum închei povestea,
Urmeaza-ţi singur calea ta,
...
Şi eu o fac la fel...
...
Dar n-am să uit vreodată...
Că demonul... am fost...

EU.

poezie de Cînepă Ştefan (1 martie 2021)
Adăugat de Cînepă Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În haos!

Motto:
O! nimic, cât eşti de mare.
V. Conta

A'nserat de multă vreme şi'ntunericul tot creşte
Peste munţi cu străvechi codri, peste câmpuri se lăţeşte.
Sgomotul în sat se stinge, ca lumina de la geamuri
Iar în codru numai pleopul aiureşte lin din ramuri.
Peste p'etre apa fuge murmurând în vad la gârla
Liniştea-i acum deplină, totu-i tainic şi misteric
Iar pe jos prin erbur, greeri ţârâie pe'ntuneric.
Ca mari lacrimi lucitoare, stele lucesc pe sus,
După deal în depărtare, greu mişcându-se din loc
Ese luna cea rotundă, roş-aprinsă, parcă-i foc!
Şi tabloul este magic, negrul nopţei se'nsenină
Luna sue, luminează; sus sunt puncte de lumină;
Şi privesc tăcut în juru-mi, când la lună, când la stele
Ce pe cer sunt risipite şi adânc mă pierd în ele!...

De'odată trece' grabă o steluţă căzătoare,
Lunga dâră de lumină, ce'n adâncuri şi dispare...

Privind spaţiul cel negru şi pierdut cu totu'n haos
Mă gândesc la lumi atâtea învârtite făr' repaos
Văd în juru-mi şi în funduri numai globuri mari de foc
Arzătoare, lucitoare, ce abia se'ntorc pe loc.
Văd planete cum s'avântă'n cercuri mai în jurul lor
Cu iuţeli spăimântătoare ca o horă'n tainic sbor
Văd planete, sateliţii şi cometele curioase,
Sori, luceferi, luni, pământuri, tainice, lungi nebuloase
Văd sisteme, constelaţii, calea laptelui cea albă
Unde mişună toţi sorii ca'ntr'o sclipitoare salbă
Într'acolo fierbe'n clocot roi întins, imens de aştri:
Unii-s roşii, alţii galbeni, unii verzi şi alţii albaştri.
Par'c'aud vuind eterul ş'ai lui poli încet cum pârâi.
Şi din haos o planetă ocolindu-l se desface
Se zăreşte 'ncepe-a creşte, vine 'n rotogol se'ntoarce
Mai măreaţă, din 'ntuneric, ea mereu, mereu tot creşte
În cuprinsul fără margini majestoasă ea pluteşte
Tremură eteru'n valuri, ce mă sue, mă coboară,
Cu cât vine mai aproape, simt cum corpu-mi se'nfioară!
Uite-o'n faţă-mi o văd toată şi zăresc pe ea pustiuri
Văd oceanele 'ntinse, sclipitoare, roşii râuri,
Munţi cu codri ce-s feerici – ca o iarbă de mătase –
Aud cânt de păsărele, ce se 'ntrec în sbor gingaşe!
Ea pluteşte lin scăldată într'o roşie lumină
Roşiu glob cum e în noapte, ea-i fantastica divină!
Apoi piere dinainte-mi şi intrând în hău descreşte,
Sgomotos eteru'n urmă-i, ca'n vâltoare clocoteşte!...
Colo văd un soare-albastru prin mulţimea cea de astre
Şi asemeni fug în juru-i furnicar de lumi albastre.
Ş'apoi mii de mii de aştri cu mii de lumi nenumărate
Clocotesc, despică spaţiul cu privelişti colorate.
Printre ele tae hăul cu-a lor coame argintii,
Lungi comete ce pier iute'n ale spaţiului câmpii.
Şi privesc cu-adânc nesaţiu în cel haos fermecat
Unde-alerg cu-atâta sbucium lumile, neîncetat.
Căci în el sunt lumi născânde, cum şi lumi cari prosperă,
Altele-s îmbătrânite şi-n bucăţi, e a lor sferă –
Dar în fund de tot, se vede ca pierdut în nesfârşit
Un biet soare, ce nu are multă vreme de trăit,
Aci arde, aci piere ca şi-un muc de lumânare;
Este gata pe sfârşite, e la ultima suflare!
Şi'mprejuru-i fug grăbite, moarte, reci, ne 'nsufleţite
Ale sale mari planete, cimitiruri nesfârşite.
Ele fug în cercuri repezi, tot mai iuţi, mai micşurate...
Se apropii între ele... şi se'asvârl spre soare toate...
Haosul vueşte groaznic şi ale lui negre cavouri
Ş'al lui vuet până'n funduri e mânat în lungi ecouri!
Soarele cumplit detună ca şi-o bombă când plesneşte
Iar din locu-i: bulgări, ţăndări, praf de stele isbucneşte.
Şi se duc fără'ncetare, mii de ani colind în haos
Doar ici, colea câte una pe vr'un corp repaos!

Încă o stea acuma cade, dusă pari-că e de vânt
Şi ecoul ei îmi spune: "Eu viu de pe alt pământ".

Robeşti (Buzău)

poezie de D. Dragomirescu din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tunelul timpului

Aştern pe hârtie cuvinte uitate, de parcă, aş scoate la lumină artefacte,
Simple simboluri uitate de timp,
Ce vin să aducă, trecutului nimb.

Să aducă lumină peste o lume obscură, vegheată de zei,
dar şi de natură.
Un ev a trecut şi altul urmează,
Spre care tărâm, spre care cetate
Se îndreaptă azi omul, ce soartă îl aşteaptă?

Păşind prin milenii, venit de departe, dezvăluie lumii
că ne este frate,
Atomul din mine, atomul din el,
Şi-au dat întâlnire în veacul de acum,
Sa fim o dovadă a vechiului drum,
Căci cel de atunci, sunt cel de acum.

Aceleaşi tradiţii şi vechi obiceiuri, ne prind în
hora acestor milenii,
De pare departe, de pare târziu,
Avem o lumină pe cer, un far viu,
Ce ne întregeşte şi ne sfătuieşte,
Ne cheamă mereu şi în veci ne iubeşte.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ne-a salvat

nu prin studii şi învăţătură
se nasc oameni pe pământ
ci se nasc după Scriptură
prin al Vieţii Sfânt Cuvânt

nu ştiinţa oameni face
nici măcar filozofia
ci Adevăru dacă-ţi place
îţi dă viaţa — veşnicia

a lumii învăţătură
uneori monştri crează
căutând altă alură
ea direcţia-şi gripează

nu ştiinţa e menirea
omului de pe pământ
ci sfinţenia — iubirea
voia sacră a Celui Sfânt

Evanghelia e drumul
şi astăzi spre fericire
de trăieşti aici Cuvântul
şi prin har şi prin iubire

omul doar este iubire
pentru bine şi frumos
şi nu pentru răzvlătire
împotriva Lui Hristos

căci Hristos e Creatorul
Meşterul Lui Dumnezeu
e Lumina — directorul
omului spre Tatăl Său

numai El ne dă viaţă
numai El ne dă lumină
El spre Tatăl ne înalţă
să trăim fără de vină

în Hristos şi pentru El
ferice cine trăieşte
căci al vieţii sfinte Miel
chiar pe braţe îl primeşte

doar Hristos astăzi ne cere
să fim toţi aici curaţi
nu numai doar la vedere
căci prin El am fost spălaţi

căutaţi înţelepciunea
care vine azi de sus
şi nu fiţi precum e lumea
trăiţi voia Lui Isus

nu vedeţi cum se-mplineşte
Cuvântul Acelui Sfânt
din rău lumea-n rău ţâşneşte
căci puterea i s-a frânt

puterea de curăţie
de-a trăi fără de vină
de Hristos nu vrea să ştie
nici nu vrea a Lui lumină

şi Hristos este izvorul
de lumină şi viaţă
numai El îţi prinde dorul
şi spre Tatăl te înalţă

voi încredeţi-vă-n El
în Isus Hristos Mesia
al iubirii sfinte Miel
ce dăruie veşnicia

căci numai Hristos a supus
Eu sunt Calea şi Viaţa
celui blând celui supus
Eu îi spăl de lacrimi faţa

nimeni altul n-a-ndrăznit
despre sine să susţină
căci din cer el a venit
şi-i viaţă — şi-i lumină

n-a fost nimeni pe pământ
să vorbească ca Hristos
despre Tatăl Lui Cel Sfânt
sau de oamenii de jos

El a fost în trup de om
însă ca oamenii n-a trăit
ci a fost aici erou
căci totul a biruit

întâi a fost Dumnezeu
fără pată fără vină
legat fiind — de Tatăl Său
căci Însuşi era Lumină

Dumnezeul Creator
coborât aicea jos
în toate învingător
a fost Domnul meu Hristos

la Caiafa când a fost
El ştia atât de bine
ce n-avea şi avea rost
să vorbească despre Sine

şi ce îi înfuria
dacă El mărturiseşte
Domnul toate le ştia
tăria — ce-o stăpâneşte

şi El a primit putere
chiar acolo-n Ghetsimani
căci se avea iată-n vedere
dat să fie la duşmani

nu ostaşii l-au ucis
pe Golgota răstignit
ci iubirea l-a împins
tot păcatul să fie plătit

a plătit nelegiuirea
omului de pe pământ
căci Isus era iubirea
şi Cuvântul Celui Sfânt

şi nu cuiele pe cruce
moartea iată i-au adus
ci iubirea Lui cea dulce
l-a dat morţii pe Isus

Cel ce soarele-a creat
şi atâtea mii de stele
Universu-n lung şi-n lat
şi planetele-ntre ele

nu putea doar un cuvânt
de pe cruce să rostească
şi ostaşii în mormânt
la picioare să-i trântească

ce uşor îns-ar fi fost
de pe cruce să dispară
părăsind pământul nost"
într-o clipă planetară

însă noi eram pierduţi
nu mai era mântuire
pentru oamenii cei mulţi
cu nădejde la răpire

asta l-a ţinut pe cruce
mântuirea omenirii
voia Tatălui ne aduce
pe cărările iubirii

Domnul nostru a pătit
plata pentru fiecare
şi omul e mântuit
e salvat de la pierzare

însă numai prin credinţă
dacă crede în Hristos
are-n sine biruinţă
din pierzare este scos

preţul este infinit
e viaţa Lui Isus
Mielul Sfânt şi răstignit
după cum Tatăl a spus

poezie de Ioan Daniel Bălan (10 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce astronomul amator a învăţat constelaţiile cu stelele lor principale, putem intra în unele amănunte în ce priveşte observarea lor. Sunt observaţiuni destul de folositoare şi celui cari le face şi chiar ştiinţei astronomiei, cari se fac numai cu ochii liberi. Planetele şi alte corpuri cereşti, cari trec prin constelaţii încurcă totdeauna pe începător, luate fiind drept stele, ce nu ar exista în schiţa unei constelaţii oarecare, deşi pe cer sunt foarte strălucitoare. În adevăr, planetele Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, trecând printr'o constelaţie, schimbă înfăţişarea acesteia. De unde să ştie începătorul că acel astru e o planetă? De asemenea, apar comete şi uneori nu li se văd cozile.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

"Isus este iubire."
(Goethe)

Fără de tine orişicare
Osteneşte în zadar
N-are bucuria vieţii,
Nu-i frumos, este murdar.

Cine te simte, îţi ridică
Templu zilnic, tot mereu
Nu mai simte osteneala,
Nu mai simte o dată greu.

Cine te simte şi devine,
Astă lume un poet
Cin' te simte, fredonează
Zi de zi dulce sunet.

Chipul tău iubire sfântă,
Pururi este luminat
Bunătatea ta străluce
Mai dulce şi mai curat.

Boala ta e boală sfântă,
Doar tu eşti bogată-n miere
Nu cunoşti vreo depărtare,
Nu ai aceste bariere.

Zi de zi tu eşti aproape
Scumpă şi trandafirie
Fără tine întreaga viaţă
Este searbădă, pustie.

Zi de zi eşti mai frumoasă,
Niciodată cu tristeţe
Faţa ta întrece-n lume
Orişicare frumuseţe.

Dintre lucrurile lumii
Pururi eşti cea mai de preţ
Şi-n anii de copilărie
Şi în seri pline-n nămeţi.

Glasul pururea ţi-e dulce,
Ochii tăi făr' nici o ură
Mai de preţ în astă lume
Chiar un strop, o picătură.

Ca zi zorii dimineţii
Îţi e privirea mai senină
Zările tale mai dragi,
Mai măreţe şi-n lumină.

Făr' de tine bucuria
Din viaţă ea dispare
Cerul nu-i senin vreodată
Se întunecă în zare.

Lumea întreagă-i mohorâtă,
Făr' de tine doar în chin
Chiar şi mierea fără tine
E simţită doar pelin.

Doar prin tine se clădeşte
Orişicare viitor
Doar prin tine orişicare
Devine un visător.

Orişice-ar veni pe lume,
Orişice s-ar întâmpla
Tu rămâi la fel de dulce,
Mila o vei contempla.

Anii tăi pururea tineri
Vor rămâne-n orice prag
Chipul tău iubire sfântă
Pururea rămâne drag.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea Ta o cânt -- Isus

Îţi cânt Doamne o Isus
Şi viaţa şi Fiinţa
Căci lumină ne-ai adus
Chiar din cerul Tău de sus
Să trăim astăzi credinţa

Eu te laud te slăvesc
Şi ţi-aduc Isus onoare
Căci pe Tine te iubesc
Doamne cât o să trăiesc
Şi-o să umblu pe picioare

Şi iubirea Ta o cânt
Slava Ta de Dumnezeu
Paşii Tăi de pe pământ
Pentru veci al Tău Cuvânt
Căci eşti Domn — eu sunt al Tău

Cânt Isus a Ta privire
Ca o flacără de foc
Viaţa de neprihănire
Ce ne-ai dat-o prin iubire
În Tine să-mi aflu loc

Mersul Tău Isus îl cânt
Şi lucrarea Ta Divină
Trecerea pe acest pământ
Căci al Vieţii Sfânt Cuvânt
Ne e soare şi lumină

Îţi cânt Doamne a Ta-ndurare
Şi smerenia ţi-o cânt
Chiar Isus a Ta plimbare
Când ai fost Doamne pe mare
Însă plin de Duhul Sfânt

Şi-ţi mai cânt a Ta lucrare
Ce-ai făcut-o pentru noi
Să ne acoperi cu-ndurare
Noi de azi dar fiecare
Să fim toţi — de lume goi

Azi blândeţea Ta o cânt
Mila Ta de Dumnezeu
Şi al Tău Isus Cuvânt
Nouă dat pe acest pământ
Să-ţi dăm slavă toţi mereu

Îţi cânt Doamne stăruinţa
Cu care Tu ai lucrat
Să ne mântui dar fiinţa
Cei de azi s-avem credinţa
Prin Tine — un duh curat

Vrem Isus a Ta lumină
Mâna Ta de Dumnezeu
Pentru veci ca să ne ţină
Toţi să fim fără de vină
Unde totul — e al Tău

Glorie Isuse Ţie
Vreau de-a pururi să îţi cânt
A Ta slava-ntreagă fie
În imensa veşnicie
Şi în cer şi pe pământ
02-11-2021 m.

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 noiembrie 2021)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin împlinit

Un cer senin, o inimă ce bate îmi poartă dorul spre zări îndepărtate,
Acolo unde vulturii îşi fac casă, iar îngerii din ceruri ne veghează.
Aud chemarea unui zeu păgân, cu glas de tunet şi sceptru de Neptun
Şi îmi pare că acesta mi-e străbun.

Poţi fi şi pasăre, şi om, cu sufletul arzându-ţi în altar,
Prin braţe te ridici de la pământ şi prin efortul tău de muritor.
Sclipeşti precum o stea lăsând în urmă adevăruri,
În gândurile tale se zămislesc idei,
Iar prin a tale visuri te apropii mult de zei.

Dacă priveşti în urmă vezi secole de-a rândul,
Ce au trecut îndată, uitând să povesteşti
Că ai fost cândva acolo, un personaj din lume,
Ducând o viaţă simplă sau bătălii regeşti.

Oricare zi lumină este o zi regală,
Iar noaptea e stăpâna cu stele mii lucind,
În zi sclipeşte raza prin ani călătorind,
Iar noaptea este sfetnic al multor galaxii.

Doar gândul se desprinde de mantia terestră,
Purtând cu sine viaţa, ca pe un sol trimis,
Să ducă mai departe în sferele înalte,
Amprenta lumii noastre, eon din univers.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet alergând

Suflet alergând spre stele,
Mânios pe nemurire,
Ei plâng moartea fiinţei tale,
Dumnezeu a ta menire.

Tu alergi hoinar prin lume
Căutându-ţi loc, dar jale,
Laşi în urma ta, Stăpâne,
Plecând unde nu se moare.

Ploi de îngeri trec în cete,
Tâmplele-ţi cu jar sunt ninse,
Altă lume se succede...
Drum de lumânări aprinse...

Treci doar tu spre nemurire -
Gând ce-n zboruri se avântă,
Treci, un îngeri printre stele,
Când cei de aici te uită.

Dar povară eşti în noapte...
Plânge trupul lui Iisus,
Căci plăteşti a tale fapte
Când spre dincolo te-ai dus.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca Isus din Nazaret

Nu pe-a mea înţelepciune
Eu viaţa îmi zidesc
Ci pe-a Lui Isus Sfânt Nume
Lui fiinţa-i dăruiesc

Prin credinţa în Hristos
Îmi zidesc mereu fiinţa
Şi eu umblu aici jos
Trăind viaţa şi credinţa

Numai El este lumina
Care ni s-a dăruit
Să ne fie-ntodeauna
Comoară şi mărgărit

Nu-i nimeni în Univers
Ca Isus din Nazaret
El de Tatăl cel ales
Să ne dea la viaţă drept

Numai El e îndurarea
Viaţa fără de hotar
El e Uşa şi salvarea
Fericirea dată-n dar

Doar Isus e Adevărul
Stânca vie a mântuirii
El în viaţă ne e ţelul
Domnul vieţii şi-al iubirii

Numai El şi azi ne ţine
Curaţi sfinţi şi fără pată
Să trăim cum se cuvine
Fii ai veşnicului Tată

Nu pe-a mea înţelepciune
Mă reazim pe acest pământ
Nici pe vr-un lucru din lume
Ci pe-al vieţii Sfânt Cuvânt

În Hristos eu mă încred
El îmi este Domn şi Mire
De aceea nu mă pierd
Căci Isus este iubire

Mâna Lui doar mă conduce
Şi viaţa îmi oferă
Chiar prin jertfa de pe cruce
Să trăiesc o nouă eră

Căci Hristos îmi e comoară
Aici cât eu mai păşesc
El la ape mă coboară
Numele să i-l cinstesc

Nimeni nu mă înţelege
Şi nu-mi face viaţa vis
De sine ca să mă lege
Ca să intru-n Paradis

Doar Isus Hristos Mesia
El mă leagă şi mă ţine
Să îmi fie bucuria
Şi viaţa care vine

Nu e nimeni nici n-a fost
Altu pe acest pământ
Să fie omului rost
Să-i dea viaţă-n cerul sfânt

Nimenea n-are putere
Decât Mesia — Hristos
Să ne ducă-n alte sfere
Sus în cerul glorios

Doar Hristos este viaţa
Harul sfânt al vieţii noi
El ne spală dimineaţa
Şi prin rouă şi prin ploi

Unde-i Isus e lumină
Dar Hristos unde lipseşte
Plini sunt oamenii de vină
Căci nimic nu-i curăţeşte

Prin Isus suntem spălaţi
De păcat — nelegiuire
Doar prin El suntem curaţi
Şi-avem pace — mântuire

Numai El ne-ntinde mâna
Martorul cel Credincios
Ne dă harul şi lumina
Domnul Vieţii — El Hristos

El ne ţine şi ne leagă
Numai de a Sa Fiinţă
Să trăim viaţa-ntreagă
Prin iubire şi credinţă

Nu mai e nimeni sub soare
Să ne ajute ca Hristos
Toţi în Numele Lui mare
Să trăim aici frumos

Doar Hristos ne e menirea
Harul sfânt al vieţii noi
Ce ne dă nepriănirea
Şi-a vieţii sfinte ploi

Numai El ne înţelege
Să fim sare şi lumină
El viaţa ne-o alege
Ca pe palme să ne ţină

În Isus şi pentru El
Viaţa nostră o trăim
Pe-al vieţii veşnic Miel
Pururea noi îl cinstim

Evanghelia Lui vie
Ne este doar Îndreptar
Şi cu ochii-n veşnicie
Ne zidim prin al Lui har

Căci Isus e îndurarea
Şi lumina mântuirii
Numai El este salvarea
Din prinsoarea crud-a firii

Tatăl Sfânt doar ni l-a dat
Ca Domn şi Mântuitor
Fie-n veci glorificat
Al nostru veşnic Păstor

Fie-i slavă şi mărire
Tatălui din veşnicie
Căci în marea Lui iubire
Ne dă viaţa veşnic vie

Glorie dar Lui Mesia
Cântă-i Mirelui cel Sfânt
El ne este bucuria
Al Lui Dumnezeu Cuvânt

Slavă cinste şi onoare
Tatălui şi Lui Hristos
C-am primit şi noi salvare
S-avem cerul glorios

Şi cu Domnu vom trăi
Pe pământ şi-n veşnicie
Noi copii doar îi vom fi
Cinstea salva — a Lui fie

Să-i aducem dar mărire
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Căci în marea Lui iubire
Chiar pe Fiul Lui ne-a dat

Laudă dar Lui Mesia
Cu toţi azi să îi cântăm
Căci ne oferă-mpărăţia
Haideţi fiinţele să-i dăm

poezie de Ioan Daniel Bălan (19 mai 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la două lumi

Privesc în ceaţă
Într-o lume incorectă,
Mă uit în jur şi văd balanţa
Dintre tristeţe şi fericire.
Mă uit într-o oglindă înnegrită de atâtea vise
Şi văd sufletu-mi gol.
E poate o enigmă,
Deşi, poate, destinul şi-a dorit...
În jurul meu negura se înteţeşte,
Acum este de netrecut.

Iar eu, un simplu om
Într-o lume-a nimănui,
Observ doar răutate
Oglinda mi se sparge,
Nu mă mai uit la ea!
Acum privesc doar lumea
Fără reflexia ei.

Şi ce să văd?! Lumină!
Un suflet mult mai plin

Sunt două lumi distincte,
Sunt lumi fără destin.
Pe care dintre ele să o aleg acum?
Cioburile îmi sclipesc...
Privesc la ele, îmi răspund...
De ce să vezi ceea ce nu e bun?
De ce să nu privim lumina?
De ce te uiţi în ceaţă?

Mă uit în jurul meu,
E-o lume ce dispare,
Ce are-un singur loc
Mă uit în întuneric,
Mă uit şi în lumină...
O barieră le desparte,
Cioburile le îmbină.

Unde să stau? Unde mă duc?
În negura fără trecut?
Nu!
E o lume rece-acolo
O lume-n care sufletul mi-e gol
Dar nici în lumea cu căldură
Nu m-aş duce – e prea mult!
O privire să doboare o lacrimă fără trecut?

Într-o lume adevărată nu există limite
E căldură şi răcoare
E prezent şi e trecut
E un univers comun.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei Sori şi o barbă

Privit-am cerul
şi un turcuaz de vis
mi-a inundat sufletul în abis
prin culoarea marii de smarald
priveam trei Sori şi o barbă
o barbă albă legată de Soarele din mijloc
Lumină multă şi iubire
se revarsă-n sânul meu de om
şi-mi scaldă viaţa-n primăvară,
aduce-n pântec puterea de a fi mamă
a nostră multă primăvară
trei Sori şi o barbă albă
legate prin oceanul infinit al preţuri vieţii
ce separă lumea terestră de ei
adorm privind trei Sori şi o barbă albă
care se scutură pictând planeta
în armonii divine
sub lac de ape şi lumi
visez turcuazul din nori
şi lava ce curge-n cascade
din blocuri fără de mansarde
privesc dormind potopul glasului
de om ce risipeşte armonia divină
şi o aruncă-n puţul gol şi mort
cu apa pierdută-n destin
adorm din nou cu trei Sori şi o barbă albă
realizez în vis că am trăit
cândva pe pămînt!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!