Daniko era şeful spitalului, unde lucrase tatăl ei, spital pe care-l cumpărase Andrada. Se cunoşteau de aproape zece ani, el era un medic tânăr foarte talentat care o ajuta pe Andrada cu testele clinice pe care le făcea în spital. Ea era cu aparatura din laboratorul ei, el lucra cu bolnavii, se completau reciproc, profesional formau o echipă redutabilă.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrada schimbă subiectul cu graţie. Ştia că Daniko era un cuceritor, un medic talentat, un profesionist, cu care avea o relaţie strict profesională. Vorbeau ore în şir despre experimentele la care lucrau, iar când Daniko încerca o ieşire din decor, complimente şi alte linguşeli, discuţia dintre ei se termina brusc, ea nu avea timp de pierdut aiurea.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daniko ştia că o găsea de obicei pe Andrada în foişor, citind, înnconjurată de cărţi, de manuscrise, sau în laborator, experimentând tot felul de formule. Tânărul medic era înalt, brunet, cu ochi negri, părul uşor ondulat, cu bucle care-i cădeau pe fruntea înaltă. Fluiera o melodie la modă, avea un aer distrat, neatent chiar; era doar o aparenţă.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrada nu era în foişorul din grădină, de aceea Daniko s-a îndreptat spre laborator, pe o alee îngustă fomată din minuscule pietre de râu. Zâmbea fericit, continua să fluiere şi să imite câţiva paşi de dans, ca un adevărat dansator profesionist, făcea câteva piruete, rupea cu vârful degetelor câteva frunze în timpul rotaţiilor sale energice.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrada răsfoia în continuare manuscrisul gros. Pe măsuţa din lemn de lângă canapea erau mai multe teancuri de cărţi vechi; le studiase până la întâlnirea cu tatăl ei. Alături de culorile şi parfumul hortensiilor din jurul lor, se adăugau tufele de trandafiri. Ele completau paleta cromatică cu flori roşii, galben-portocalii, albe, roz. Trandafirii agăţători era fixaţi pe spaliere înguste de metal, sub formă de acade, în jurul foişorului.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daniko se gândea la Andrada "se înţelegea cumva subtil cu lumea vegetală", gândea el, avea senzaţia că aceasta comunica cu plantele care înconjurau tot timpul. Era o comunicare subtilă la nivel energetic, informaţional, pe care nu putea s-o perceapă, nici s-o înţeleagă. «Oamenii păreau lângă ea de conjunctură, prea grosieri, prea impuri, dar cu plantele se înţelegea de minune, fata de "piatră" mă uimeşte permanent», medita Daniko. "Are o combinaţie de calităţi fizice şi mentale ieşite din comun".

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La capătul aleii, ascunsă printre vegetale, era o uşă de lemn, pe care Daniko intră fluierând într-un antreu în care ştia că este Marck, fără să poată preciza unde este ascuns, pentru că nu-l vede, doar îl simte. Pătrunde în laborator, acolo Andrada piveşte atentă un monitor, părul ei lung, şaten, cârlionţat, este prins la spate cu o eşarfă pastelată, poartă o rochie lungă imprimată în aceleaşi nuanţe pastel.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul Costa se gândea la mai multe lucruri în acelaşi timp; chiar dacă vorbea cu Andrada, mintea lui lucra independent şi pentru alte proiecte în care era implicat. Merge grăbit prin cameră, mută obiecte, citeşte unele însemnări, porneşte unele computere, ca şi cum ar fi căutat ceva.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul Costa, mărunt, slab şi cocoşat, cu părul lung şi rar, căzut pe faţa pe care i-o acoperea în parte, avea ochii negri şi vioi, un nas mare, coroiat, semăna cu un vrăjitor. Andrada îl privea atentă, omuleţul era tare straniu, învăţase foarte multe de la el.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straniu, Andrada părea protejată de un glob de cristal. Era intangibilă fizic, dar şi mental. Doar Marck era prin preajma ei permanent, fără să-i stea în cale, era o prezenţă nevăzută, discretă, o umbră. Când îl întreba dacă e bine, dacă are nevoie de ceva, Marck răspundea mereu "Nu am nevoie de nimic, sunt fericit alături de dumneavoastră".

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrada îşi îmbrăţişează tatăl; el şi profesorul Costa erau singurele persoane pe care le tolera, care o puteau atinge, iar florile erau fiinţele pe care ea le mângâia.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fiecare dată când venea pe domeniul fetei, Daniko era surprins de singurătatea în care trăia aceasta. Ca şi acum, străbătea aleile pustii ale parcului plin de plante, o explozie de culori, forme şi parfumuri. Andrada avea plante înflorite de primăvara devreme până toamna târziu, erau specii de Narcissus (narcisa), Hyacintus (zambila), Tulipa (laleaua), de mai multe culori şi florile mov-violacee de Crocus (Brânduşa), din cele care înfloresc mai târziu vara avea garofiţe din genul Dianthus, ochioasele margarete erau prezente, nalbele cu flori albe şi roz cu tijele lor foarte lungi, rezistentele şi frumoasele gălbenele care înfloresc tot timpul anului, tufănelele şi crizantemele toamna.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daniko oftează dramatic şi face o reverenţă în faţa fetei. Tânărul se relaxase şi zâmbea fermecător, concentrarea impregnată pe chipul lui în timpul discuţiei cu Andrada îi transformaseră fizionomia, părea atât de rece, de dur, rigiditatea trăsăturilor lui dispăru la încheierea conversaţiei ştiinţifice, redevenind figura carismatică, uşor distrată, cu care cucerea oamenii.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata nu ar putea să precizeze unde stătuse ascuns Marck, era maestru în camuflaj, tehnici de luptă, arte marţiale etc. Merg în laborator, unde Andrada rămâne mai multe ore. Acolo timpul şi spaţiul nu mai aveau sens, dispăreau, tânăra uită de tot. Se concentrează numai asupra studiului, se pierde printre experimente, până când vocea lui Marck o trezeşte la realitate, anunţând-o că e timpul să meargă la profesorul Costa.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu soacra pe holurile spitalului

Mă-nvârt de-o oră prin spital,
Găsii bufetul, Chirurgia,
Laboratorul principal,
Dar unde-i Eutanasia?

epigramă de Florin Rotaru (2010)
Adăugat de Florin Rotaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrada este împreună cu tatăl ei în grădina casei lor, în unul din puţinele momente, pe care nu şi le petrece în laborator. Discută relaxaţi despre ultimele experimente şi rezultatele la care reuşiseră să ajungă. Sunt aşezaţi pe o canapea confortabilă din foişorul de lemn, înconjurat de arbuşti de genul Hydrangea, hortensia care este înflorită toată vara, cu inflorescenţele ei mari, asemănătoare unor bulgări de flori catifelate, ciclamen şi turcoaz.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din modul în care-şi vorbeau, cei doi păreau a se cunoaşte foarte bine, ceea ce, probabil, era normal, doar băiatul Dianei Enka învăţase de mic la acest Institut, la care Traian Simionescu era director de mulţi ani, deşi era tânăr. În plus, doamna Enka învăţase şi ea tot aici, iar de când îşi terminase studiile, lucra în acest Institut, ca şi soţul şi fiul ei; era o trăsătură de familie. Dar judecând după felul în care se adresau unul altuia, după privirile pe care le schimbau între ei, părea mai mult decât o relaţie dintre director şi angajat, sau director şi mama unui tânăr de curând angajat şi el în Institut. Privirile-i trădau, oricât se fereau să nu lase ceva de bănuit, deşi erau singuri acolo.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian era pe culoar, cu directorul şi încă se întreba de ce acesta se interesa atât de mult de soarta lui. Ce-l interesa pe acest om dacă lui îi era bine sau nu? Directorul... Îl cunoştea încă de când avea 6 ani, de când se înscrisese la şcoală, la Institut; şi atunci tot dânsul era director, în ciuda vârstei fragede; era foarte tânăr pe atunci – avea doar vreo 24 de ani (cam cât Alex) – şi totuşi era directorul Institutului, funcţie pe care o deţinea şi acum, după vreo 15 ani (aproape perioada misiunii lor). Incredibil! Şi acum era tot tânăr, n-avea decât 39 de ani. Lucian îl privi discret şi descoperi un domn distins, frumos; întotdeauna îl admirase! I se părea un om perfect, în tot ceea ce făcea... Merse tăcut alături de dânsul; îşi aminti că-n toţi aceşti ani, 15, îi crease o sumedenie de necazuri, dar dânsul nu se supărase niciodată, ba chiar îl scotea basma curată de fiecare dată. Acum se îndreptase spre biroul dânsului, acelaşi de 15 ani. Uşa se deschise; domnişoarele secretare erau încă în interior. Tresăriră uşor şi se ridicară; nu terminaseră cu documentele şi credeau că vor fi mustruluite serios.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cea aflată la extrema opusă în privinţa înălţimii, domnişoara cea blondă, era foarte greu să se despartă, nu doar de părinţi, ci şi de toate acele plante şi animale în mijlocul cărora crescuse. Pentru domnişoara consilier, era dificilă despărţirea de Magda şi Dora, cât şi de motănaşul ei gri, tare răsfăţat; bineînţeles, fără a-i mai pune la socoteală şi pe părinţi. Mezinul echipajului renunţase fără a avea remuşcări la impresionanta sa carieră sportivă; îl aştepta o alta, cel puţin la fel de palpitantă, de astronaut. Doctoriţa nu avea de ce să regrete faptul că nu va avea mulţi pacienţi; oricum, în următorii ani, va fi nu doar unicul medic pentru colegii ei, ci chiar unicul cadru medical, ceea ce era o provocare destul de îndrăzneaţă pentru un medic atât de tânăr ca ea. Decanul de vârstă al echipajului era mulţumit că se înţelesese cu domnişoara body-guard Petra Neţoiu şi că o ajutase să studieze genetica în Institut. Cât despre comandantul misiunii, acesta era mulţumit că din echipaj făcea parte şi domnişoara... Barbie şi că scăpa acum de fetele din jur, de "faima" lui de mare Don Juan; era însă uşor contrariat de atitudinea directorului, iar unica nemulţumire îi era provocată de cuvintele pe care i le adresase mamei sale, pe care el nu le putea uita. Acum, că momentul plecării se apropia, şi le amintea din ce în ce mai des, în mod chinuitor.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La spital

Bolnavii vor, ca-n tratament,
Pentru a-l suporta uşor
Şi sora, ca medicament
Şi nu ca simplu-ntăritor.

epigramă de Ion Bratu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl lui Boris: Îţi aduci aminte de Raskolnikov băiatul de alături?
Boris: Mda.
Tatăl lui Boris: A omorât două femei.
Boris: Ce poveste nasoală.
Tatăl lui Boris: Bobalk mi-a zis. A auzit-o de la unul din fraţii Karamazov.
Boris: Trebuie să fi fost posedat.
Tatăl lui Boris: Eh... era un adolescent rebel.
Boris: Adolescent rebel... Era un idiot!
Tatăl lui Boris: Se făcea că a fost atacat şi bătut.
Boris: Am auzit că era cartofor.
Tatăl lui Boris: Ştii, ar putea fi dublura ta.
Boris: Cât de romanesc!

replici din filmul artistic Dragoste şi moarte, scenariu de Woody Allen (10 iunie 1975)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!