După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hainuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumparau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă dupa cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea.

citat celebru din Nicolae Grigorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând

Pe străduţa de la moară,
din deal, în vale coboară
o femeie cu năframă
şi-am crezut că eşti tu, mamă.
Când s-a mai apropiat
sufletul mi s-a-întristat.
Nu era cum aşteptam,
măicuţa mea din Bărăgan.
Dar... fiind femeie bună
m-a luat atunci de mână
şi mergând pe drumul drept,
m-a întrebat pe cine-aştept.
I-am spus că mi-e dor de mama.
Apoi ea mi-a spus cu milă:
Aşteaptă, că o să vină.
Am mai aşteptat un an.
Tu, mama mea din Bărăgan,
de-acolo, din ţări străine,
oare, mai gândeşti la mine?
Mamă,
ştiu că ai un suflet bun.
Nu vreau să mai stau pe drum,
să fiu copil al nimănui,
să îndur cearta orişicui.
De tine dorul mă apasă:
Te rog mamă, vno acasă!

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fiară desăvârşită

I-am scris o mie de poeme, zece mii
De scrisori; i-am spus că e o felină desăvârşită,
Cu părul ei auriu şi picioarele de doi metri lungime,
Am stat în genunchi în faţa ei, am pus-o să guste
Din inima mea tăiată în bucăţi, adusă pe tipsie,
I-am dat să bea apă din ţeasta mea, cu gust de nucă de cocos,
I-am dăruit sufletul meu cel mai ascuns, din cămara cea mai îndepărtată,
I-am săpat numele pe zidul de piatră,
Mi-am făcut din ea chip cioplit şi i-am adus jertfe
Părăsind credinţa strămoşească,
Am rânjit în faţa păsării Arheopterix
Şi în faţa crucifixului, şi mi-am făcut din ea altar
Unde mă rugam noaptea. I-am întins covor roşu,
Umbră de catifea, noapte de ambră,
I-am vorbit în toate limbile Pământului,
M-am smerit, m-am umilit, m-am tăvălit prin smoală şi cenuşă,
Dar ea m-a privit în tăcere cu ochi ficşi,
N-a făcut niciun semn şi s-a pierdut în mulţime.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi venind cea de-a şaptea zi,
am scos un porumbel şi i-am dat drumul,
şi a plecat porumbelul şi s-a întors.
Am scos o rândunică şi i-am dat drumul
Şi a plecat rândunica şi s-a întors.
Cum nu avea unde să se aşeze,
s-a întors.
Am scos un corb şi i-am dat drumul.
Şi a plecat corbul, şi a văzut că
au dispărut apele,
mănâncă şi se bălăceşte, croncăne, nu se mai întoarce.
Şi am pus ofrandă pe vârful muntelui.
Zeii au adulmecat mireasma,
Zeii au adulmecat mireasma cea bună,
Zeii, ca muştele, s-au strâns deasupra mesei de sacrificiu.

poezie din Epopeea lui Ghilgameş
Adăugat de Hecate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

30.09.1996

Seară.
Nu voi mai vorbi despre neguri.
Voi nota doar că am meditat şi azi
dacă să-i spun sau nu,
că m-a înţepat de câteva ori,
aş putea spune că m-a întărâtat,
dar nu i-am răspuns,
nu i-am spus că-mi aminteşte de cineva
ştiut de zece ani.
În octombrie se vor împlini.
Mă dusesem pe întâi, secretara
m-a chemat peste o săptămână,
când am venit şi am fost acceptat.
Deci pe 9 octombrie, probabil, mi-am
început, îmi începusem cursurile
în clasa a unsprezecea.
Oi fi văzut-o din prima zi?
Se pare că nu, oricum în următoarele,
foarte repede...
Nu-mi propun nimic deosebit,
dar versurile astea chiar nu-s versuri
vreau să fac versuri sau jurnal
sau să-mi notez ceva indiferent ce
cum să continui
la aparat cântă,
mâncarea aşteaptă să fie făcută,
dar trebuie să continui.
Încerc să-l citesc pe Mircea Ivănescu.
Desigur, fiecare are locul său în lume,
modul său de expresie, dar
ce este arta
încă n-am aflat.
Dacă nu am ceva de spus...
Lumii m-am arătat,
dar lumii nu-i pasă de mine,
dar ce-i pasă lumii de mine.
Oh, când voi fi mulţumit de mine
mi-am tras la sorţ cine-mi
va fi nevastă, pe cine trebuie
să mă concentrez; din trei.
a rămas cea mai veche
pe care-o ştiu de zece ani.

poezie de Marius Irimia (1996)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi

Ziua de ieri s-a ţinut după mine crezând,
ca un câine flămând,
Că e legată cu ceva, cu vreo curea,
Cu vreo frânghie, de viaţa mea -
Şi la o răspântie cu statui
S-a întors, văzând că nu-i.

S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă
După ce vremea întreagă
M-a urmat pas cu pas, până azi
La amiazi.

Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă
S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă
ceaţă.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elsa Wertman

Eram o fată de ţăran din Germania,
Cu ochi albaştri, roză, puternică şi fericită.
Primul loc de muncă a fost la Thomas Greene.
Într-o zi de vară - pe când ea era plecată,
El s-a strecurat în bucătărie, m-a luat
De-a dreptul în braţe şi m-a sărutat pe gât,
Am întors capul. Apoi niciunul dintre noi
Nu pare să fi ştiut ce s-a petrecut.
Am plâns gândindu-mă la ce se va întâmpla cu mine.
Am plâns şi am tot plâns pe când secretul meu se dezvăluia.
Într-o zi doamna Greene a spus că înţelege
Şi că nu-mi va face nici un rău,
Şi, neavând copii, îl va adopta.
(El m-a trimis să stau departe la o fermă).
Aşa că ea s-a ascuns în casă Şi a trimis zvon că este însărcinată.
Şi totul a mers bine şi copilul s-a născut-
Au fost atât de buni cu mine.
Mai târziu, m-am măritat cu Gus Wertman, şi anii au trecut.

Dar la un meeting politic, când cei din apropiere credeau că plâng
La elocvenţa lui Hamilton Greene,
Nu asta era. Nu! Voiam să strig:
Acela este fiul meu!
Acela este fiul meu!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu m-a sărutat

Eu m-am grăbit, ea s-a grăbit
şi în sfârşit, ne-am întâlnit,
la locul unde-am convenit.
Am privit-o, m-a privit,
i-am zâmbit, ea mi-a zâmbit.
I-am dat mâna, mi-a întins mâna
şi amândoi am deschis gura.
I-am vorbit, ea mi-a vorbit.
Am îmbrăţişat-o, m-a îmbrăţişat.
Am sărutat-o... NU M-A SĂRUTAT!!!
S-a supărat şi a plecat.
Oare... unde am greşit?

poezie de Dumitru Delcă (14 noiembrie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La final

Când mi-am pierdut întâia carte
şi m-am ascuns în cea de-a doua
găsindu-mi siguranţa în a treia,
în cea de-a doua mi-am pierdut
du doar speranţa... -

Uitat de fiecare frază
scuipat de literele şchioape
m-am pus pe drum sa-mi caut o lume
în care nici păcatul cărţii
nici pierderile nu sunt otrăvite.

Aşa ajuns în ţara anilor din urmă
în ţara orelor în care m-am născut
m-am regăsit un pui de om în faşă
şi fericit şi plin de siguranţă.

Dar a venit tata şi când m-a văzut
m-a strâns în prima carte ce-a găsit-o,
apoi s-a dus acasă luându-şi arma
şi a împuşcat cu două gloanţe barza
ce m-a adus sub aripi cu trei cărţi.

poezie de Christian W. Schenk din Elegii Coliconeze, III (2001)
Adăugat de Gheorghe Papuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia...

ploaia m-a agasat întreaga zi,
m-am ascuns din calea ei
chiar i-am ocolit bălţile,
totuşi cu o răutate de copil răsfăţat m-a încolţit,
nu am avut încotro "ho parsivo
dă-te la o parte
nu-ţi pierde timpul cu mine,
du-te pe câmpii"
am spus eu falnic
ca un cocoş înaintea cuţitului,
ea grăbită ca o ploaie de vară
nici nu m-a privit,
cu nasul pe sus
aşa mi s-a părut
a trecut meticuloasă pe lângă mine,
nu înainte de a-mi poposi pe frunte
pe haine,
după ce şi-a desăvârşit lucrarea
a plecat
îngâmfată precum a venit.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă

Inima îmi cântă o doină dulce
E doina satului, e dor de casa mea
Cântu-i ca o pasăre ce plânge
Şi zboară singură în noapte spre o stea.

Cântul îmi e casa părintească
Refrenul nesfârşit al sufletului meu
Astăzi, eu mă-ntorc cu drag acasă
La mama mea, la tatăl meu, la Dumnezeu.

REFREN

Acasă, mă-ntorc când dor de tata inima-mi apasă
Acasă, m-aşteaptă maica mea cea sfântă la fereastră
Acasă e cânt de leagăn, sunt copil de-a pururea
Acasă, acasă, îmi vindec dorul şi cu inima.

Casa noastră de odinioară
E-n sărbătoare mare, câte amintiri
Când ne adunăm cu toţi-n seară
La gura sobei, printre atâtea povestiri.

Azi, miroase-a mere coapte iară
Şi a gutui păstrate pe-un bătrân cuptor
Teiul din grădina de afară
Ne retrezeşte al copilăriei dor.

REFREN

Acasă, mă-ntorc când dor de tata inima-mi apasă
Acasă, m-aşteaptă maica mea cea sfântă la fereastră
Acasă e cânt de leagăn, sunt copil de-a pururea
Acasă, acasă, îmi vindec dorul şi cu inima.

Acasă, icoană-i sacră din copilăria noastră
Acasă, e Dumnezeu cu noi duminica la masă
Acasă, ni-i ruga pusă în genunchi, ne e altar
Acasă, acasă, e Raiul unde ne întoarcem iar.

E Raiul unde ne întoarcem iar,
E Raiul unde ne întoarcem iar.

cântec interpretat de Paul Surugiu - Fuego, muzica de Paul Surugiu - Fuego, versuri de Adrian Artene (6 decembrie 2019)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am călătorit mult în ultima vreme şi a început să se vadă. Alaltăieri m-a dus mama cu maşina până acasă, iar când am coborât, i-am aruncat o bancnotă de zece euro şi i-am spus: "Păstrează restul!".

citat din Olaf Tyaransen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama era o femeie simplă şi foarte modestă, însă o fiinţă extraordinară, fascinată de cultură în general. În Rusia postbelică, unde apele erau încă tulburi, acest om minunat era deschis faţă de orice tip de artă. O interesa să vadă o sută de oameni cântând pe plajă sau orice spectacol de teatru, chiar dacă era în limba letonă, şi mă lua şi pe mine cu ea, pentru că nu putea să mă lase singur acasă. Iar eu o rugam să-mi explice ce se întâmplă pe scenă, vorbeam prea tare în sala de teatru, ruşii se uitau la mine şi eu nu înţelegeam de ce! Mă ducea la operă, la concerte ale Filarmonicii şi într-o zi am ajuns la balet. Nu era un simplu spectacol, era un spectacol în care dansau copii alături de adulţi, pe scenă, în decor... A fost ca un cutremur pentru mine. A fost o experienţă extraordinară să văd cum toate artele se combină într-o clipă. Şi i-am zis mamei că vreau să fiu şi eu ca ei. Iar la grădiniţă dansam. Făceam dansuri populare şi îmi plăcea la nebunie. Am aflat apoi că există şcoli speciale la care trebuie să mergi ca să ajungi profesionist. Fără să ştie mama şi tata, m-am dus la o audiţie. Apoi m-am întors acasă şi i-am anunţat că eu o să merg la o şcoală de balet şi coregrafie. Acesta a fost începutul carierei mele de dansator.

Mikhail Baryshnikov în ziarul Metropolis, interviu (13 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzele mele au şoptit

Când mă aşteptam mai puţin, lumina a venit din haosul nopţii,
A început să curgă spre mine, foton cu foton,
Căutându-mi faţa. Eram livid şi gol,
Întunericul intrase în mine, moartea intrase în mine
Şi nimic din alcătuirea mea nu mai pâlpâia.
Stăteam întins pe spate şi priveam cerul,
Dar cerul dispăruse şi pământul dispăruse dedesubt,
Şi nici marea nu mai foşnea; totul era încremenire,
Eram piatră, eram pământ, eram mormânt,
Eram forma pietrificată a unui animal dispărut, eram siliciu.
Logosul pierise, mişcarea pierise şi nici praful stelar nu mai adia,
Un hău negru era împrejur,
Iar Dumnezeu plecase parcă într-o lume de demult.
Dar deodată lumina a venit din pântecul nopţii,
S-a prelins pe faţa mea, m-a cutremurat
Şi ochii mei au început să plângă, să râdă şi să plângă
Şi buzele mele au şoptit: De ce, Doamne,
Ţi-ai adus aminte de mine?
Eu, care am luat numele Tău în deşert,
Care mi-am înălţat chip cioplit,
Şi am fost sluga clipei trecătoare.
Ridică-te! mi-a spus, ridică-te! mi-a spus,
Aminteşte-ţi cuvintele tale şi umblă.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roscoe Purkapile

Mă iubea.
Oh, cum mă iubea –
N-am avut o şansă să scap
Din prima zi când m-a văzut.
După ce ne-am căsătorit, am sperat
Că-şi va dezvălui partea muritoare şi mă va elibera
Sau va divorţa de mine. Dar... puţini mor şi nimeni nu renunţă.
Apoi, într-o nebunie, am fugit de-acasă şi dus am fost pentru un an.
Dar ea niciodată nu s-a plâns. A spus ca totul o să fie bine acum,
Că m-am întors. Şi mă întorsesem.
I-am spus că în timp ce făceam o cursă cu barca
Am fost capturat lângă Van Buren Street
De piraţii de pe lacul Michigan,
Ţinut în lanţuri, aşa ca nu am putut să-i scriu.
A plâns şi m-a sărutat spunând că a fost îngrozitor,
Şocant, inuman.
Atunci am înţeles că, de fapt, căsătoria noastră
Era un privilegiu divin
Şi că nimic nu o putea desface
În afară de moarte.
Am avut dreptate.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Georgette...

Înspiralat, brebant, cochet,
am fost aseară la Georgette...
profilul ei oriental
m-a năucit în aşa hal
– cuprins de marile-i ispite–
că i-am mâncat zece clătite
şi-atras de ochiul ei divin
şi de butoiu-i plin cu vin
roze, spumant şi amărui,
mîncatu-i-am vreo patru pui,
iar gându-mi s-a rostogolit
la sânii ei de monolit,
la trupul ei ca de vioară,
cu-aromele-i de subsuoară,
la ochii ei de Sakuntală
şi la privirea-i triumfală,
în faţa căreia, vă jur,
că n-am putut să mai îndur
şi, Doamne,-ntr-un moment prielnic,
oricât păream eu de sfielnic,
de fâstâcit, dar norocos,
i-am sărutat un ochi umbros,
apoi un sân de abanos,
suav, i-am dat jos un elastic,
o, tempora, ce vis fantastic!,
cu ochiul stâng spre-o Gabrielă,
cu trup serafic de gazelă,
ce noapte, mamă, ce banchet!,
să stau cu Gabi şi Georgette
şi când să mă îndrept discret,
înspiralat, brebant, cochet,
spre Mădălina, bat-o vina,
de-odată, mi s-a stins lumina!
..............................................

Uitasem rostu-mi ezoteric,
când o făceam şi pe-ntuneric!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!