Amurg

Duios cântec din caval
Se aude-n depărtare.
Până-n satul de sub deal
Răsună a lui chemare.

Iar acolo, jos, în vale
Se-aude apa clipocind.
Printre brazi îşi taie cale,
Din munte, pietre se desprind.

Amurgul cade peste sat,
Dintre brazi apare luna,
Întreg cuprinsul a-înnoptat,
Cum face dintotdeauna.

Peste casele-adormite
Luna-şi picură argintul.
Cu puterile sleite
Se culcă acum şi vântul.

poezie de Dumitru Delcă (8 mai 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuraticul cioban

În amurg soarele pleacă
Să se culce după dealuri.
Ramuri sălciile-apleacă,
Apa curge printre maluri.
Sus, în muntele cu stână,
Duios cântă un caval.
Printre brazi, luna-i stăpână
Peste munte, peste deal.
Cocoţat în vârf de stâncă,
Singuraticul cioban,
Lângă-un foc ce arde încă
Îşi cântă al său alean.
Jos în vale, el priveşte
O fereastră luminată,
Unde stă şi ghindoseşte
Dulce şi frumoasă fată.
Ciobănia îl lipseşte
De ce este mai frumos,
De fata care-l iubeşte
Şi-l aşteaptă-acolo, jos.
Gândul la iubită-i zboară.
Şi din cântat se opreşte.
De pe stâncă se coboară
În gând, singur, îşi vorbeşte.
El în taină, roagă luna
Cu glasul şoptit şi moale,
Să-i păzească puţin stâna
Până dă o fugă-n vale.
Fata să o-îmbrăţişeze
Şi să-i fure un sărut,
Lângă ea să se aşeze
În călduţul aşternut.
Până-n zori să se iubească,
Să uite de ciobănie,
De sus luna să-i privească,
Cum se duc la cununie.
Tot vorbind încet cu luna
Ciobanul a adormit.
Dorm oile, doarme stâna,
Cavalul a amuţit.
Doarme muntele şi dealul,
Luna totul poleieşte,
El rămâne cu aleanul
După fata ce-o iubeşte.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se lasă amurgul peste sat

Se lasă amurgul peste sat,
Peste păduri, câmpii, izvoare.
Satul pare un colţ de rai,
Unde veşnic soarele răsare.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste casa părintească.
Bătrâna mamă stă cu Dumnezeu la sfat
Şi cu ochii la fereastră.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste salcâmi şi tei în floare.
Apare un ţăran pe o cărare,
Părând că duce soarele-n spinare.
Se lasă amurgul peste satul meu natal,
Peste câmpii şi turme de mioare.
Apare luna după deal.
Frumoasă ca o fată mare.

poezie de Vladimir Potlog (21 iunie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa

Din adâncuri urcă apa
Să coboare-încet la vale.
La deal, nu urcă, săraca.
Dar prin munţi, îşi taie cale.

Ea din pământ izvorăşte
Să vadă lumea de-afară.
După ce călătoreşte,
În pământ se-ascunde iară.

poezie de Dumitru Delcă (26 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pace

Galbene văpăi de soare
Peste deal acum se scurg,
Şi-n noptateca răcoare
Peste sat se nalţă fumul,
Codrii-alene cântă-n drumul
Vântului de-amurg.

În curând o să s-aline
Truda chinului de azi.
Vei privi prin zări senine
Stelele, sclipind mărunte,
Cum încet de peste munte,
Ies de printre brazi.

Ca şi ieri rotundă luna
O să ias-acum-acum,
Steag de aur pe cununa
Dealului, privind în luncă
Plopii doinitori ce-aruncă
Umbre peste drum.

Coasa va dormi şi sapa
Va tăcea cântarea-n grâu.
Şi-o s-auzi ca-n vis cum apa
Pe sub iaz se mai frământă,
Şi privighetori cum cântă
Dincolo de rîu.

Noaptea-ntreag-o să-şi murmure
Apele povestea lor—
Şi ieşind de prin pădure,
Căprioarele pe creste
Vor cătá prin văi de este
Pace la izvor.

Şi va fi! De sus, va face
Dătătorul de vieţi
Parte tuturor de pace.
Şi-o să-ţi uiţi şi tu mâhnirea,
Suflete,-aşteptând ivirea
Albei dimineţi.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurg

În amurg, soarele pleacă
Să se culce după deal.
Când noaptea stă să înceapă,
Duios se-aude un caval.

La chemarea-i neîntreruptă
Codanele vin la poartă.
Glasul dragostei ascultă,
Îşi spun dorurile-n şoaptă.

Pe furiş, apar flăcăii
Să le fure un sărut.
Mama din uşa odăii
Le cheamă în aşternut.

Liniştea nopţii se-aşterne.
Luna somnul le veghează.
Fetele cu capu-n perne,
La iubitul lor visează.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

Acolo, în marginea pădurii
Stejarul falnic s-a-înălţat.
Ca o podoabă a naturii
Stătea de strajă peste sat.
De multă vreme străjuia
Peste satele din vale.
La umbra lui adăpostea
Multe turme de mioare.
Acum e trist şi supărat
Acolo-n margine de sat.
Când vântul îi face rană
Nimeni nu-l mai bagă-n seamă.
O furtună blestemată
I-a stricat coroana toată.
I-a frânt trunchiul fără milă.
Numai poate da hodină
Turmelor cu ciobănei
Şi ciopoarelor de miei.
De când era stejărel
Flăcăii veneau la el,
Şi cu fete, în nocturnă,
Se iubeau sub clar de lună.
Întristat, stă, se gândeşte
De ce lumea-l părăseşte.
De-ar mai fi stejar odată
Ar răcori lumea toată.
Mai falnic s-ar înălţa,
Vântoase ar înfrunta.
În zadar îşi plânge soarta.
Nimeni nu-i deschide poarta.
Nimeni nu-l mai îngrijeşte.
Viaţa lui se ofileşte.
În zadar priveşte-n vale,
Nimeni nu se-arată-n cale.
A rămas singur pe lume,
Fără frunze, fără turme.

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O frunză căzută jos

O frunză căzută jos
nu mai urcă unde a fost.
O frunză căzută-n vale,
vântul o poartă pe cale.
O frunză căzută jos
nu mai este de folos.
Este galbenă ca ceara,
nu mai e verde ca vara.
La frunza căzută jos
drumul e anevoios.
I se pare mult prea mare
şi în zbor, şi pe cărare.
Odată căzută jos
din drum nu s-a mai întors.
Pe creangă n-a mai urcat
fiindcă pomul a îngheţat.
Căzută-n mijloc de drum
îngheaţă şi ea acum.
Iarna peste ea coboară,
sortită e ca să moară.
Peste ea zăpadă cerne,
eternitatea se aşterne.

poezie de Dumitru Delcă (11 decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă

Când vara este-n amiază,
seceta se instalează.
Câmpia plânge cu dor
după ploaia unui nor.
E căldură-îngrozitoare.
Totul în natură moare.
N-a mai plouat de o lună.
A secat apa-n fântână.
Nici la izvorul din vale
apa nu-şi mai taie cale.
Peste tot pământul crapă,
că cerul nu-l mai adapă.
Ţăranii, genunchi îndoaie
şi se roagă Sfntului,
să dea o bură de ploaie
pe faţa pământului.
Ruga le-a fost ascultată
şi din cerul plin cu nori,
a-început să plouă-îndată
peste oameni, peste flori.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj de primăvară

Un tablou al primăverii
Este-acum întreg pământul.
Anotimpul reînvierii
Îşi spune din nou cuvântul.

Am văzut cum respiră pământul
În primăvara care-a început.
Am văzut cum mângâie vântul
Tot ce-n natură a renăscut.

Am văzut cum se-mbracă pământul
Cu haină în verde culoare.
Am văzut cum se-acoperă câmpul
Cu grâu semănat pe ogoare.

Am văzut ciocârlia cum lasă pământul
Şi-n zbor se avântă spre soare.
Aud cucul că-şi strigă cuvântul,
Undeva, departe, în zare.

Am văzut oameni cum lucră pământul,
Cum vitele-i ajută la muncă.
Îmi place că viaţa-şi sporeşte avântul
În satul din vale şi-n luncă.

Am văzut cum primăvara, pământul,
De povara iernii îşi scutură amarul.
Aud cum îşi potriveşte iar cântul,
La hora din sat lăutarul.

Înregul tablou pictat de primăvară
Pe şevaletul întins al naturii,
Aduce lumină, pentru a câta oară,
În verdele crud al pădurii.

poezie de Dumitru Delcă (12 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

Din asfintit, de peste munte,
Rasfringeri rosii de amurg
Se sfarma-n licariri marunte
Si-n Dunarea umbrita curg.

Dar unda tulbure le-ngroapa
Când, subt rachitele din vale,
De-abia mai tremura pe apa
Ca niste coji de portocale.

Acolo jos, peste cununa
Intunecatului boschet,
Sclipeste-n aer semiluna
Din virful unui minaret.

Si parca zugravit anume,
Isi culca umbra până-n mal
Ostrovul izolat de lume
Ca un castel medieval.

El pare-o nava fermecata
Ce-a ancorat aici, subt munte,
Minune indelung visata
De valul Dunarii carunte!

A asteptat în nopti senine
Stralucitoare dimineata,
Când din adancul apei line
S-a ridicat la suprafata

Ca o gradina plutitoare
Cu pomi si pasari impreuna,
Cu florile-i ce rid în soare
Si noaptea tremura subt luna.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Se mistuie apa în hâu neştiut...
Ar vrea să răsară din noapte.
Îşi caută vadul, în beznă piredut,
Se-nalţă în murmur de şoapte.
Cutremurul iată, mişcând nevăzut,
I-a dat şi speranţa să iasă...
Tresare şi are un susur plăcut...
Răzbate afară din casă...
Cu fiece ploaie ea creşte mereu.
Din picur, şuvoi se preface.
Izvor unduind printre pietre cu greu,
În vale se-avântă şi-i place.
Izvorul se face pârâu, mai apoi,
În umbră de crengi, printre pietre.
Şoptind la meandre, un cântec vioi,
Pe locul uitatelor vetre...
Pe stâncă ea cade-n cascadă, ca-n vis.
În vuiet, tot creşte cu vântul.
Şi urlă amarnic, pe drumul deschis,
Se năruie-n vuiet, rupându-l.
În stropi şi în aburi ea geme mereu.
Şi-şi află, în fine şi calea.
Pământu-i dă forţă, precum un Anteu,
Salută câmpia şi valea.
În râul albastru, sub cer de cleştar,
Îşi duce podoaba de unde...
Se varsă în fluviul cel mitic, hoinar...
Donaris, cu dor îi răspunde...
Acesta-i periplul de unde adus,
În valuri, pe-a apelor cale.
Cu dragi curcubeie, din zori, spre apus,
Îşi poartă destinul, la vale...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când apare Luna

În grădina mea de rai
Sub o frunză de gutui
Am aflat că tu erai
Maestru al cântului

Cântă greierul cobzar
Din vioara fermecată
Glasul lui este un dar
Ne încântă vara toată

Când apare Luna
Mici făpturi se adună
Pregătiri întruna
Un concert răsună

Stele ce dansează
Roua cade peste flori
Sufletu-mi vibrează
La auzul de viori

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început de iarnă

O ploaie măruntă, deasă
A-nceput de ieri să cadă,
Peste ogor şi peste casă,
Peste întreaga livadă.

Acum este ger cumplit.
Copacii sunt de sticlă.
Vântul turbat s-a pornit,
Din când în când, streaşina pică.

De pe pomi se rupe gheaţa,
Crengile cad la pământ,
Bradul îşi sfârşeşte viaţa,
Rămâne cu trunchiul frânt.

Nu-i chip ca să ieşi afară.
Pământul e ca oglinda.
Tot ce vezi te înfioară,
În casă scârţâie grinda.

O platoşă de scut e gheaţa
Care a cuprins tot hatul.
Pare să sfârşească viaţa.
S-a cufundat în tăcere satul.

Se-aude tunet. Nu de ploaie.
E zgomotul pe care-l face
Copacul care se-ndoaie,
Fiindcă vântul nu-i dă pace.

Cuprinşi de panica de-afară,
Noi stăm în casă la căldură.
Somnul începe să apară,
Mama spune: -Noapte bună!

În zorii zilei, somnoroşi,
La fereastră toţi sărim.
Din norii negri, pufoşi,
Pe pământ cad fulgii lin.

În scurt timp, toată ograda
Se-mbracă în alb veşmânt.
Iar noi înfruntând zăpada
Vom colinda pe Domnul Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (18 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

CÂND URCI POTECI DE MUNTE PRINTRE BRAZI CĂTRE LUMINĂ
Când urci poteci de munte printre brazi către lumină
Ascultă muzica pădurii ce sub vânt se-nclină,
Lăsând vederii tale ochiul cerului albastru
Să şimţi natura care te-nconjoară că-i divină.

rubaiat de Ioan Friciu (2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi mai plouă cu viaţă
Din amurgul înflăcărat...
Picură flori de iubire
Peste al lumii întreg păcat.

catren de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi mai plouă cu viaţă
Din amurgul înflăcărat.
Picură flori de iubire
Peste al lumii întreg păcat...

catren de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dezastru natural

Din imensa atmosferă ce doar mintea o măsoară,
Zgomotos se-aude o flamă ce din ceruri se coboară;
Când spre dreapta când spre stânga, printre norii plini de ploaie,
Întâlnind muntele-n cale după forma lui se-ndoaie.

Cine este această flamă? Şi ce veşti ne poate aduce?
Este fulgerul ce-ndeamnă, trăsnetul să ne apuce,
Dar muntele nu îl lasă, în adâncuri îl aruncă,
Într-o grotă fără forme, de ape săpată-n stâncă.

Drumul său lasă în urmă, pulbere neagră de fum
Şi un trăsnet fără milă, transformând totul în scrum.
Un dezastru fără margini, norii spulberaţi de vânt
Provoacă o vijelie, culcă totul la pământ.

Scurmă rocile şi stânca, le aruncă peste deal,
Şi urneşte o mocirlă ce se scurge în aval.
Tot ce-n cale întâlneşte, toacă, macină mărunt,
În faţa ta ce apare? Numai apă şi pământ!

Mă aplec c-o rugăciune: Doamne… Cu ce ţi-am greşit?
Mi-ai luat părinţii, casa, toate mi le-ai mistuit!
Acum… Ia mă şi pe mine, n-are rost să mai trăiesc,
Nu am lacrimi pe sub gene, nici pe cine să jelesc.

Vântul se mai potoleşte, iar puhoaiele se scurg,
Peste tot şiroi de lacrimi…. Doar o rază spre amurg
Mai pluteşte printre norii, de povară descărcaţi,
Ce-şi urmează a lor cale, noi…… Rămânem disperaţi,

Cu speranţa ce ne spune:„Viaţa-şi are drumul său”,
S-o trăieşti cum ţi-e sorocul şi cu bine şi cu rău.
De eşti vrednic, vei fi tare, vei învinge orice greu,
Dumnezeu?... E unul singur, el ne judecă mereu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fisură

Fii atent cum bate soare:
Peste case,
Peste oase.
Îşi ia toamna la plimbare
Şi se-ntinde
Şi se-aprinde
Printre frunze,
Nepătrunse -
În visare.

Fii atent cum suflă vânt:
Peste dom,
Peste om.
Se ascute din pământ
Şi se plimbă
Şi se schimbă
Printre buze
Mai obtuze -
‘n legământ.

Fii atent cum strânge nori:
Peste câini,
Peste mâini.
Îşi vând ploile din zori
Şi se-ajută
Şi se mută
Printre ochi
De deochi -
Amatori.

Fii atent cum cântă gură:
Peste limb,
Peste timp
Se alintă şi se jură,
Şi se-ascultă,
În acută,
Printre tremur
Şi cutremur -
În fisură.

poezie de Gabriela Chişcari (7 noiembrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos - flori în Coastă

Fermecat de gingăşia
Florilor de primăvară
Îmi văd iar copilăria
Trăită demult la ţară

Îmi văd satul meu natal
Cum în soare străluceşte
Şi eu cum urcam pe deal
În pădurea unde creşte

Jioreaua cea albastră
Chiar şi breavănul apoi
Căci Bogata e a noastră
Şi în soare şi în ploi

Vai cu câtă gingăşie
Jiorelele-şi scăldau
A lor floare-n armonie
Privirea de mi-o furau

Coasta cea cu jiorele
Parcă flutură în vânt
Gingăşia lor spre stele
Dar crescute din pământ

Am găsit şi jiorele
Albe albe ca zăpada
Ascunzând farmecu-n ele
Puţine— nu cu grămada

Cele roşii chiar mai multe
Îns-albastrele umpleau
Chiar şi tufe nevăzute
Cu vântul se sărutau

Căci atâta gingăşie
Radia atunci din ele
În mireasma lor cea vie
Şi-n petalele rebele

În Ardeal— un sat frumos
Aşezat în lung de vale
E Bogata mea de Jos
Unde-mi taie gândul cale

Sat şi floare ardeleană
Pe lambriuri mici de vânt
Parcă simt a ta mireasmă
Adusă azi prin cuvânt

Bogata pe aripi fine
De vânt şi de povestiri
Văd Ardealu-ascuns în tine
În atâtea amintiri

Ciocănaşii de la Dâmburi
Tresar parcă într-un vis
Unduind în dese rânduri
Petale ca-n paradis

Podu Lacului se-ntinde
Pân" la Citera la poale
Şi privirea mi o prinde
Vântul doar cu aripi goale

Înspre Bărc dacă te-ndrepţi
Râpile le vezi departe
Şi de ajungi Între Acăţi
Să vezi Jiile ai parte

Şi Imaşu cel din sus
În faţă şi se întinde
Pân" departe-nspre apus
Întreg—ochii ţi-l cuprinde

Dar pe Citera urcând
O bucată bună bună
Unde oile păscând
le-am păzit şi eu în turmă

Ogrădeasa o s-o vezi
cum în faţă îţi apare
cu păşunile ei verzi
zâmbind însăşi ca o floare

Zgleamănul departe-n stânga
îţi urează-un bun venit
amintindu-ţi însuţi turma
cum pe acolo ai păzit

de pe Citera de sus
Cetăţaua Vadului se vede
gingaş deal cum alte nu-s
pân" la vârf de-un verde verde

Ogrădeasa mers frumos
Cântec scump de ciocârlie
Din Bogata cea de Jos
s-o vezi azi ce te îmbie

pe acolo am umblat
turma să îmi păşunez
când eram un mic băiat
cătam umbra să m-aşez

la Halauă pe imaş
ciocârlia când cânta
eu micuţul ciobănaş
mioarele ce-şi păştea

păşuni scumpe din Ardeal
de sub aripa privirii
până sus şi După Deal
pe cărarea amintirii

bogata eşti vis frumos
ţesut astăzi în Ardeal
din Lazuri până în Dos
pe al amintirii mal

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 martie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine, om de la munte bântuit de pasiuni, Miss Emeralds era precum amurgul într-un codru de brazi, taină încremenită, neţărmurită, precedând întunericul şi frigul. Glasurile se estompează, vântul se opreşte. Ochiul şopârlei se dilată, orb. Căldura retrăgându-se din piatră. Umbrele înălbăstrindu-se. Toate păsările de pradă îşi acordează strigătele, se apropie panica. Punct de ruptură.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!