Vulturul şi melcul (Fabulă)

Zorile veghează, din înalt revine,
L-al său cuib în culme de cetate
Şi-n ochiu-i de vultur orice vietate,
Tot mai des, o pradă ea devine.

În vârf de munte şi-n zbor de vulturi,
Un melc el vede, aflat pe creasta cea de sus:
- Dar, melcule, cum şi cine aicea te-a adus?
- Încet, eu m-am târât necontenit prin vânturi!

Deşi, în aparenţă, multe lucruri par de neatins,
Încet şi cu speranţă, caracterul ne-a convins
Că mici eforturi consistente
Fac a noastre visuri existente.

Morala: Prin muncă susţinută, orice vis poate deveni realitate.

fabulă de Mirela Lascăr
Adăugat de Mirela Lascăr
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor prin m(â)ine

Încet, tot mai încet,
în voia gândurilor,
prin iarbă,
prin fântâni,
prin răcori,
neîntâmplător,
oricât de ciudat ar suna,
de acolo încep să visez

poezie de Eli Gîlcescu (1 iunie 2016)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Şi-n ziua aceea când ne plimbam tăcuţi prin casă
Deşi mergeam pe parchet, simţeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia că mii de ochi ascunşi ne privesc prin pereţi

Îmi place să cred şi acum că te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă şi subţire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, păşeam încet, încet prin viaţa ta
Aşa cum păşesc soldaţii prin zonele minate
Era linişte şi senin, doar corbii se-auzeau
Şi-un mare gol mă striga să mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele şi ne-a ieşit un bol de cristal
Am intrat nestingheriţi în parcul de distracţii ivit

Era cald şi plină vară, când orice era posibil, mai ales să fii copil

Râdeam şi-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucişat
Din nou palmele şi de data asta ne-a ieşit un foc de lemne
Din care săreau scântei şi-am început să spunem basme

Îmi place să cred şi acum că această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Şi orice am fi făcut noi doi era ca şi cum deschideam
Întâmplător Biblia şi indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindătorii

Cad fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit...
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judeca pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumuri...

Nu mă pot preface
Că orice drum aş lua,
Că orice cărăruie
N-ajunge-n calea ta...
Şi nu mă pot abţine
Prin ploi şi prin ninsori
Prin dogoreli şi vânturi
Să nu-ţi iau calea-n flori...
Prin suflul tău crăiasă
Îmi laşi mereu indicii
Adulmecându-ţi calea
Sub coada-rândunicii...
Am mai aflat o cale
Un râu ce-mi este ghid,
Şi-aştept să te-mbăiezi
Cu sufletu-mi, ce ţi-l deschid...
Pe drumuri către tine
Pentru moment sunt haimana
Şi-n orice cotitură
Înfing o osana...
Că-i drum la deal sau vale,
Că-i caldarâm sau drum îngust
Nu-mi întrerupe ţelul
Ce-I către tine, just...
Tot umbletul acesta
Din mine nu-i un bau,
Doreşte viaţa-ntreagă
Să-i stai în drum... să-ţi stau!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (12 noiembrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum 10 ani eram pe stradă, la 5:00 dimineaţa, în noaptea de Înviere şi am avut viziunea că în lume e plin de oameni aşa cum e şi Pera. Oameni înfrânţi, pierduţi, depresivi, fără speranţă şi care depun eforturi uriaşe doar ca să îşi vadă munca irosită sau cu rezultate mult sub aşteptări. Oameni care merg prin viaţă răniţi şi doborâţi de sărăcie, greutăţile vieţii, lipsa de iubire şi atâtea şi atâtea nenorociri care se tot adună şi nu devin mai puţine, ci mai multe. Şi eu, Pera, deşi încă nu aveam decât rezultate foarte mici, am înţeles în inima şi în mintea mea un lucru important: că dacă citesc şi aplic, dacă învăţ din eşec şi repet încă odată cu lecţia învăţată, dacă perseverez ca un catâr încăpăţânat care nu se lasă până când nu cade lat, pot să aleg orice domeniu din viaţa asta şi să ating visuri imposibile. Am ştiut că toată puterea este la mine şi dacă accept asta, pot să fac orice îmi doresc în viaţă. Şi tu eşti capabil de acest lucru! Îndrăzneşte şi cere mult de la viaţă!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amăgită

M-am lăsat amăgită, de-a ta privire care-mi scapă,
Mai tristă şi mai obosită, rămân cu luna, neîmpăcată,
Mereu a fost cu noi şi între noi, tot timpul,
Ne-a despărţit cu ploi, furându-ne tot chipul.

Mi te-a furat în zori, lăsându-mă în soare,
Mai ameţită, mai goală şi fără de răcoare
Şi-acum în mine ard cărbunii de iubire,
Încet, încet se sting, rămâne doar tăciune

Îmi urc privirea-n cer şi caut un nor cu apă,
Să-i sorb încet, încet, răcoarea lăcrimată,
Şi să mă sting de tot, furându-mă pământul,
Căci simt că nu mai pot... să-ţi caut cu gândul, gândul.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă ignora niciodată

mă-asculţi, inimă, şi nu mă crezi
îţi spun să taci şi tu nu mă aştepţi
şi-mi spui mereu să nu uit, să nu gândesc
dar eu mereu te cert şi-ţi spun că nu-i îngheţ
că chiar dacă mi-e vântul cerul norul şi trecutul
rană-n tot şi tu încă-mi vrei să-mi spui cu gândul
că eu şi ea nu suntem timp ce zboară-n vultur
iar cuibul nostru-nchis în sufletul iubirii, celei dintâi
că nu-i vis încă de nebunii, te-nşeli tu, inimă, cea dintâi
iar dacă lacrima-mi de-i singură într-o pungă goală
de-i trup ce clipa vrea s-o ţină în fulg şi-n palmă
iar steaua roşie să-mi fie oglindă-n mac de roşu
îţi spun că la asfinţit şi-n răsărit, şi-n nopţi cu rouă
iubirea-mi este acolo-n ochii tăi, ce văd că plouă
şi este încă-n pleoape şi-n lacrimi ce privesc albastru steaua
iar să ştii că până când praful uitării va fi întors din timpuri
cortina eu încet o trag din infinituri, să adorm încet şi-n pleoape
să simt un vis în care te vreau să vii la mine, încă odată, tu, iubito

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concurs

După rugăciuni fierbinţi,
Şi-alte multe stăruinţi,
Am văzut venind în zbor
Berzele, la cuibul lor.

Şi cum au de obicei,
Să se-aşeze cu temei
Peste hornul casei sus,
M-am gândit la un concurs.

Să-ncropesc şi eu ca ele,
Din răchite şi nuiele,
O casuţă pentru mine,
Cât mai iute şi mai bine.

Şi m-am pus curând pe treabă,
Ele-n zbor şi eu pe grabă,
Şi-am făcut cum ne-am propus:
Un cuib jos şi unul sus.

Acum n-aş putea să spun
Care cuib este mai bun,
Dar privind acolo sus,
Cred că nu le e de-ajuns!

Ia priviti la cuibul lor,
Cum stau doar într-un picior
Părând foarte multumite...
Şi-au făcut un pui cuminte.

poezie pentru copii de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Când, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cât se poate, conştiinţa.

Gheorghe Crăciun în Trupul ştie mai mult: Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003 (2006)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leagănul

Doamnei Eugenia Brediceanu

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiţi de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa-aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autocritică

Severi, impetuoşi şi moralişti,
Nimic nu vrem a fi cruţat,
Dar când defectele ne fac învinşi:
- O, Doamne, morala de ne-ar fi salvat...!

epigramă de Mirela Lascăr
Adăugat de Mirela Lascăr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moaca şi plevuşca

Prin abstract, într-o băltoacă,
Un somn, o ştiucă şi-o moacă
Plus peştişori ce nu muşcă,
Numiţi generic--plevuşcă!
Deşi are mare capul,
Moaca are IQ mic
Însă, cu tot handicapul,
Ea conduce şi vă zic:
Fi'nd pupila-acelui domn
Venerabil numit somn,
Precum şi nepoata bună
La acea ştiucă bătrână
Moaca, făr' s-aibă habar
Conduce discreţionar!
Dar când, pe nepusă masă
Ştiuca, somnul cad în plasă,
Din acea băltoacă, moaca
A fost luată cu japca
Pe sus de către plevuşcă
Şi-arestată într-o cuşcă
Unde-a stat o clipa,-n fine,
Ieşind pe cauţiune.

MORALA:
Cazul mai sus relatat
La noi e multiplicat
Şi-n orice localitate
Dai de câte-o moacă, frate!

P. S. MOACĂ (zglăvoacă)- peşte mic, cu capul mare,
corp îngust şi fără solzi, răspândit în apele de munte.

fabulă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg

de sus din munţi, din văi, din lacuri glaciare
infime sclipiri din ape, spre cer s-au ridicat
şi-ncet s-au aşezat pe înalte ceruri, în apă pură
dar de iarnă, ca pentru pământ să fie dat

şi-n Decembrie nourul format în a sa fiinţă
în fulgere şi încărcări de energii, el a creat
cătând în jos cu a sa lumină, el să trimită
fulgi de nea curaţi, născuţi în puf de alb

spre lume el drumul încet, sculptat şi-a dat
el singur, fulgul tău, prin ceţuri, încet s-a arătat
spre a ta fereastră şi-a ei lumină, ca să sclipească
ca chipul tău zeiesc, să-l vadă îngereşte întruchipat

în fereastră, tristă, tu stai şi-n sus a ta privire
priveşti fulgul tău când vezi că vine şi tresari
simţind atunci că el spre tine vine a bucurie
trimis de cel ce te iubeşte, şi-n vise, drept dar

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am uitat

Am uitat de mine într-un vers
M-am ascuns într-o lacrimă
Şi-n cădere lentă m-am prelins
De sus în jos într-o sferă infimă.

Am uitat să trăiesc şi am adormit
Pe caldarâm, cu faţa în sus şi am visat
Într-un dor mereu nemărginit
Am pierdut, mai apoi şi ce-am sperat.

Am uitat să mai respir în zborul căzut
Şi în propria-mi nimicire am atins
C-un cuvânt, un tărâm nevăzut
Dar oarbă fiind, l-am pierdut şi s-a stins.

Am uitat să dispar dintr-un vis în zori
Şi am văzut o lacrimă ce m-a topit
Transformând clipa mea în vapori
Într-o frunză veştedă m-am risipit.

Am uitat că trebuie să mai şi gândesc
M-am ascuns într-o cochilie de melc
În secret, am abandonat tărâmul lumesc
M-am cuibărit în lună-n patul semicerc.

Am uitat de un vis, dar şi el m-a uitat
Prin firul vieţii ce mereu se-nnoadă
Mai am minutul ultim ce l-am aşteptat
Ce vis ar mai putea să se-ntrevadă?

poezie de Violeta Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai simplu

într-adevăr, am primit s-alegem orice poveste:
una a noastră, alta şi-a lor;
nimic obişnuit, spuneai; nimic obişnuit, bănuiam că e;
eu făceam loc printre valurile tale
când ieşeai cu câte o alta, de hotar ce-aş fi putut înţelege
şi doar ce se făcea cu o treaptă mai sus;
uneori, altele îţi erau în lucru, precum cărţile mele
despre cele mai vechi amintiri, aşa cum te-am învăţat,
chiar şi cea care ne-nsoţea, de ştiam ori nu;
sigur ne putem străbate orice poveste
chiar şi-n lung şi chiar şi-n lat, să stăm şi-n drum
şi-n pragul ei şi-n orice sfere şi mai înalte decât noi.
cel mai simplu dintre toate ne este simplu
şi aşa cum se-arată:
cu gutui la masa de seară... aceea care ne aşteaptă
şi cu flori din orice anotimp
încât nimic să nu sfârşim şi niciodată.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânge, plumb, toamnă

Încet prin ploaia tristă
Un piept curbat de tuse
Cu sânge în batistă
Pe după colţ se duce,
Încet prin ploaia tristă.

Tot plumbul ud al ceţii
Pe urmă-i se abate,
Prin gangurile pieţii
Şi-n frunzele uscate,
Tot plumbul ud al ceţii.

E sânge, plumb şi toamnă.
Cu negru braţ de pace
O cracă tot mă-ndeamnă
Lugubră şi tenace.
E sânge, plumb şi toamnă.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume pierdută

O lume de mistere şi visuri ne-mplinite,
O lume de durere şi lacrimi risipite...
O lume-ncrâncenată ce zace în război,
Care trăieşte azi, dar moare-ncet, cu noi.

E lumea ce ne ţine, ne ştie şi ne doare,
În care răsar stele şi înfloreşte-o floare,
În care păsări cântă pe ramu-nmugurit
Şi-n care primăvara, se pare, n-a murit.

E lumea ce se stinge încet, fără să ştim,
În care totu-ngheaţă, iar noi nu mai iubim.
E lumea ce devine, încet, mult mai străină...
Iar pentru toate astea, doar noi suntem de vină.

O lume ce se pierde de-atâta nepăsare
Şi care-i rătăcită în noapte şi-n uitare...
O lume pregătită să dea ultima luptă,
Dar, fără să regrete, mai pierde o redută.

poezie de Cristina Ghindar Greuruş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul... e un har nepreţuit.
Omul... de cuvânt s-a folosit.
Aşa a învăţat... încet, încet
Să-l pună-n rimă de poet.

Cuvintul poate fi şi înţelept,
Şi poate aduce un strop de fericire.
Cuvântul... poate fi nedrept
Sau poate înfrunta orce urgie.

CUVÂNTUL... poate fi dulce sau poate fi amar...
Depinde cum îl întâlneşti în viaţă?
CUVÂNTUL... poate ţine duşmanul la hotar
Şi prin cuvânt îl poate frige-n faţă.

Tot prin cuvânt răzbim în astă viaţă
Omul îşi varsă oful chiar tot necazul său.
Tot prin cuvânt... o glumă-i schimbă faţa,
Şi tot cuvântul îi face să simtă părerile de rău.

Cuvântul... cel de tată, fără de interes,
Ne învaţă în viaţă cum a ne purta.
Putem tot prin cuvânt scăpa de stress
Şi putem... oricare rău uita.

Ştiţi noi... avem un har şi stăpânim pământul,
E pentru că doar omul a fost cel ales,
El poate prin cuvânt să stăpânească vântul
Şi-apoi... întregul univers.

Voi... nu lăsaţi cuvântul să se piardă,
Din când în când, vă rog să vă rugaţi.
Când prin cuvânt se spun doar vorbe de ocară
Vă rog frumos să nu le ascultaţi.

E minunat cuvântul spus în poezie,
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni la dat.
Tot prin cuvânt, noi câştigăm iubire
Şi vreau că să-l păstraţi cât mai curat.

Tot prin cuvânt, sau înfrăţit popoare,
Ce stăpânesc pământu-n lung şi-n lat.
Să dăruim cuvântul de onoare
Şi celor ce cuvântul l-au uitat.

Să preţuim cu adevărat cuvântul...
Să-l scriem pe o stea, îl vrem nemuritor.
Şi cei ce vor veni pe urmă
Să afle prin cuvânt, tot despre al lor popor.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!