Univers

Se schimbă cerul a furtună... Linii de fulgere răsar
Pe cerul vineţiu şi putred, în dansuri frânte, de cleştar...
Plâng ochi... Ai cui să fie oare?! Sub ce blestem au adormit
Şi-acum, din umbre de furtună, ca un oracol s-au ivit?

Taie lumini întunecarea, vâltori de ramuri se ridică
Pe plumburii fâşii de ceruri, pe veşnice cărări de sticlă...
Nu-i pas să-şi treacăne prezenţa-n tăceri uitate şi permise,
Căci au pierit în umbre stranii, atâtea ploi, atâtea vise...

Sălbatice toreadoare, secnunde-n goluri se răsfiră...
Câtă grandoare, câtă teamă, de-acum, pe mantia divină...
Şi sufletul se risipeşte, se strânge, piere, se răsfrânge,
Înnobilat de suferinţă, în crud picături de sânge.

Veşmânt de lacrimi... Val de stele pierind în neagra-ntunecare...
Doar fulgerul lumină cerul îndoliat de aşteptare..
Ridic un braţ... Apare luna... se stinge în frânturi apusul...
Adorm sub umbra vineţie şi-n urma mea se stinge plânsul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Univers

Se schimbă cerul a furtună... Linii de fulgere răsar
Pe cerul vineţiu şi putred, în dansuri frânte, de cleştar...
Plâng ochi... Ai cui să fie oare?! Sub ce blestem au adormit
Şi-acum, din umbre de furtună, ca un oracol s-au ivit?

Taie lumini întunecarea, vâltori de ramuri se ridică
Pe plumburii fâşii de ceruri, pe veşnice cărări de sticlă...
Nu-i pas să-şi treacăneprezenţa,-n tăceri uitate şi permise,
Căci au pierit în umbre stranii, atâtea ploi, atâtea vise...

Sălbatice toreadoare, secnunde-n goluri se răsfiră...
Câtă grandoare, câtă teamă, de-acum, pe mantia divină...
Şi sufletul se risipeşte, se strânge, piere, se răsfrânge,
Înnobilat de suferinţă, în crud picături de sânge.

Veşmânt de lacrimi... Val de stele pierind în neagra-ntunecare...
Doar fulgerul lumină cerul îndoliat de aşteptare..
Ridic un braţ... Apare luna... se stinge în frânturi apusul...
Adorm sub umbra vineţie şi-n urma mea se stinge plânsul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere nemărturisită

Ne-mpotmolim în nisipoase umbre,
Cerul se-nlăcrimează a furtună,
De plumb, priviţi cum pleoapa ni se umple!
Durerile priviţi cum se adună!

Murim tăcut cu fiecare clipă,
Ne-nmormântăm în proria cenuşă,
De-acuma pleoapa nu se mai ridică
Şi nimeni nu mai vrea să bată-n uşă.

La tâmple cad şi fulgere şi ceţuri...
Uitate umbre pier în depărtare,
Este târziu şi ne rănim cu versuri
De sentimente cutremurătoare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveam prin fereastra deschisă miliardele de licurici intregalactici ce se aventurau pe necuprinsul albastru, desenând linii frânte, fulgere vii rămase să vegheze întunecarea. Cerul înstelat era orizontul spre care zburam, prinzându-mă de vise bălăcite în necunoscut.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de primăvară

Un picur pe nas, încă unul pe braţ
Şi cerul sărac cu doi stropi a rămas...
Îi râde lumina cu-un sărut răsturnat
Şi petecul alb e de-un timp destrămat.

Se strâng în ciorchini, spadasini, rând pe rând,
Sunt roze de lacrimi şi vis pe pământ,
Ne fulgeră taină cocorii şi plâng
Şi-şi şuieră plânsul din codrul plăpând.

Lumină şi vânturi, pe cer curcubeu...
Furtună e-n lume, furtună sunt eu.
Yadarnic alb petec pe irisul mat!
E-un cer de furtună! Regina de alb a cedat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura

Natura parcă plânge şi în noapte
Se vaietă, cu ramuri aplecate-
-ndreptându-se spre pământescul trup...
Triste, se-ascund de noi ramuri pierdute
Şi-n colţuri rătăcesc, de mucegai pătate,
Sau pe trotoare goale, sălbatice şi ude
Măcar pentru o clipă, popasul îşi găsesc
E-n suflet încă toamnă, furtună e în inimi
Pe lespezi sângerânde, pătate de lumină
Se pierd speranţe, sentimente, umbre,
Pierind în ceaţa vremii, spre locul de odihnă

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petec de lumină

Cerul – petec de lumină,
Viaţa – petec de durere...
Val de taină, val de tihnă
Şi râvnită mângâiere.

Vântul – bici de necuvinte,
Şficuind eternitatea,
Transformând în daruri sfinte
Viaţa, naşterea şi moartea.

Visul – fragedă lumină
Împărţind tăceri şi umbre,
O biserică divină
Baldachin de pietre scumpe.

Clopot, fulger şi iubire,
Un însemn sau o poveste
Primăvară, zână bună,
Iar te revedem pe creste.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă marilor tristeţi

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieţii mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Îşi lasă notele funeste sub umbre veşnic viorii.
Vuieşte iar durerea-n lume, prin mine iarăşi trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăşi întunecarea poveştii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiţ voi lumina, să ard.
Mă-nalţ vulcan şi-n transcendenţă atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generaţii, altoi de timp, să fiu, încerc
Şi cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri şi furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăţ în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare şi să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Aduc cu ele deşteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte şi-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranţă, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naşte, nu-mi daţi şi dreptul să visez?!

Îşi lasă paşii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Acelaşi dor etern de îngeri în dănţuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemişcare, precum o umbră pe altar
Îşi lasă trena de tristeţe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi şi plâng cu fiecare ceas...
Veniţi! Vreau să gustaţi dorinţa, ultima care mi-a rămas.
Nu ştiu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu ştiu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri.
Se-aşează ca un roi de fluturi peste îmbujoraţii nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopţii prinsă-n umbre?! Simţi lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci şerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalţă înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură şi durere.

Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăştiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni şi sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc şi strânge rodul de-atâta veşnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Şezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ţi poposeşte...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubeşte!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinţi?!
De ce când iarba creşte încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deşertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... şi am dorinţi.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminţi!
E cel de ieri, de dinainte de a se naşte trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minţii plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viaţa mea,
Spre a-nvăţa: deşertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt.
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seva trupurilor curgea ca un fluviu de aur peste marea de frunze înmormantată în umbre uitate în urmă, în urmă de fiinţă, în urmă de secunde... Dincolo de întunecarea ochiului nostru, cerul şi marea se sărutau, promiţându-şi în taină, orizontul iubirii.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri de stele

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Zăresc stindardul tău, iubita mea...
Întâiul tău sărut, sărutul cast
Ce-n gânduri şi în suflet mi-a rămas.

Aş vrea să-mi crească aripi ca să zbor...
Zadarnic cer la tine ajutor...
În lumea ta de vise străluceşti...
Mă chemi în somn... dar oare mă iubeşti?

Mă doare pleoapa nopţilor de sticlă...
Din ochiul meu durerea se ridică
Şi lacrimi împletite-n raze ning
Cuvinte care sufletul ţi-ating.

Tu străluceşti mai tare-atunci şi plângi
În leagănu-ţi de lacrimi când te culci.
Sub pleoapa grea de plâns te doare geana
Şi nimeni nu-i să-ţi oblojască rana.

Mă chemi atunci la tine să mă-ntorc
Cu un mănunchi de umbre reci mă joc
Şi braţele-mi întind spre Demiurg
Şi-ncerc de-acum, lumina să-ţi ajung.

Se tremură-n adâncuri lacul... Trec
Să te cuprind de braţ în zbor, încerc
Dar ani-lumină încă ne despart
Şi ochii-ţi de rubin zadarnic ard.

Trec nopţi la rând... Şi câte zile trec!...
În lumi de galaxii şi-n vis mă-nec...
Mi-e trupul pasăre cu aripi frânte...
Când ochiul gol în vremuri mi se-ascunde.

Frânturi de ere-şi cern nemărginirea...
S-a stins demult în urmă-mi omenirea
Eu caut să peţesc steluţa care
S-a zămislit în neştiuta zare.

Şi iată c-am ajuns la Tatăl-noapte...
Călcam cu umbre de trecute şoapte
Pe pajiştea de stele adormite.
Mirific vis... Şi-acum mi-aduc aminte...

Îngenunchind cu gândul, cer iertare...
Mărite-Tată, stele căzătoare
Fruntea-şi apleacă... talpa ta de sticlă
Le poate sfărâma la o adică...

Dar inima de-acum înfrântă-ţi este...
O stea dintr-o frântură de poveste
În măreţia încă-i mă aşteaptă
Şi lent, de dor, se stinge biata fată...

- Şi ce-mi dai tu în schimbul ăstei stele?
- Îţi dau speranţa de-a mă înălţa.
- Lasă-mi iubrea vieţii pasagere
Iar ea 'naintea ta, va-ngenunchea.

Dar oare ce fac eu fără iubire?
Sub care umbră să m-adăpostesc?
Nu voi gasi un strop de fericire
Şi-atunci ce rost că-n lume mai trăiesc?

- Ne duelăm? Cu lacrima şi strofa
Pe umbra nopţii scriem: "Te iubesc".
S-a stins apusul zilelor de mâine
Dar sângerânde răni mai strălucesc.

Pe ametistul grav al înserării
Un el şi-o ea de mână s-au luat...
Iubirea a invins eternitatea
Şi soarta lumii nostre s-a schimbat.

Sunt candele aprinse sub vulcanul
Iubirii voastre. Şi ecouri reci
Ţi-ademenesc aducerile-aminte
În lumea lor dac-ai să vrei să treci

Prelung ca versul unui clopot trece
Timpul rămas în versuri de demult
Şi din această filă de poveste
Eu începutul încă-l mai ascult.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fiecare dată

Adorm de fiecare dată
Pe plaja sufletului meu,
O adiere să răzbată,
Căci plâng şi plâng... şi plâng mereu...

Cad anotimpuri de speranţă
Şi ploi de lacrimi peste noi...
Te-am aşteptat o-ntragă viaţă,
Dar azi suntem în suflet goi.

Azi lacrima uitată-n mână
Ascunde pagina tristeţii.
Mă tem de clipa de furtună
Ce-mi va fura lumina vieţii.

Adorm de fiecare dată
Pe plaja sufletului meu.
E toamnă-n suflet. Lacrimi-frunze
Se strâng de-acum în pumnul meu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă de... păsări

Nuntă de păsări sub un cer cu stele...
Părea o nuntă – nunta clipei mele
Bătând firav şi blând ca o aripă,
Uitând de vis, de boală şi de frică.

Nuntă de clipe, nuntă de lumină...
Azi când un vânt m-a smuls din rădăcină
Şi plouă cerul nunta mea de lacrimi,
Căci am purtat atâtea cruci cu patimi.

Nuntă de negru, floare în nuntire,
Atunci când mai speram în fericire
Şi binecuvântate mâini solare,
Atinsu-m-au cu nunta mea de floare.

Nuntă de îngeri, veghe şi lumină,
Nuntă de pace, vocea Ta divină
O simt strigându-mi azi, din depărtare –
Nuntă de vis, de păsări şi de floare.

Nunta credinţei – Cana Galileei,
I-a pus cunună de safir femeii.
Nuntă de pace şi de flori, de stele,
Nunta de sticlă a iubirii mele...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de vară

În noaptea asta s-a născut un înger,
Iubita mea cu buzele de sânger.
Pe pletele de grâne revărsate
Ţi-am aşezat un colier de şoapte.
Te-am sărutat pe coapse de lumină
Şi mirt ţi-am pus, numindu-te divină.
Cu praf de stele, peste lumea ta,
Eu am pictat în vis iubirea mea.

În noaptea asta s-a născut un înger...
O vară-căprioară... Mersu-i ager,
Precum un zbor s-a scurs sub pleoapa grea...
Ca alte veri în mine-aluneca.
Alei brodate cu miresme dulci,
Zvonul de pace-n frunzele de nuci
Râu clipocind sub şoaptele pădurii,
Lacrimi-dureri în vaierul furtunii.

Iubita mea cu buzele de sânger
Tu eşti printre poeme-ntâiul înger
Ce-a scormonit din aşternut de umbre
Atâtea flori de vis şi pietre scumpe.
Pe cer trec râuri albe de lumină,
Pe câmpuri, numai flori de muselină,
Un cânt de păsări - lira fermecată
Ascunde vara asta minunată.

Pe pletele de grâne revărsate,
Sub paşi de frunze, mă ascund în noapte.
E vara asta cânt, alint, iubire,
Miros de tei, polen de fericire,
O strună de chitară, pace, taină...
Pe sâni de catifea, iubită doamnă,
Pe muşchii de copaci îţi scriu acum,
În noaptea asta transformată-n scrum.

Ţi-am aşezat un colier de şoapte
Şi ţi l-am prins să-l ai la gât în noapte,
Să te avânţi pe creste argintii
Şi să culegi din stele poezii.
E jar în cer, vulcani rodesc în munţi...
Aleargă peste câmp copii desculţi.
Fântânile-au secat... ploi de tăcere...
E secetă şi vremurile-s grele.

Te-am sărutat pe coapse cu lumină,
Flori de rubin ţi-am prins în păr, regină.
Imploră cerul, sufletul să-mi stea
Altar de crini, de-acum, în calea ta.
Să calci pe patul meu de ramuri, vară,
Şi sângerânde, rănile de-aramă
Să-ţi fie jertfa ce-ţi ofer de-acum...
O clipă doar întoarce-te din drum!

Şi mirt ţi-am pus, numindu-te divină...
Lacrimi de jad ţi-am pus la rădăcină.
Sub cerul plin de stele-am plâns în noapte
Şi te-am rugat să nu mai pleci departe.
Dar ca un vânt te-ai risipit, mireasă,
Iar eu, un vis, încă te-aştept acasă.
Se stinge iarăşi flacăra-ţi divină,
Iar eu rămân cu dorul de lumină.

Cu praf de stele peste lumea ta,
Renaştere şi vis vei repeta,
Să curgă râu de miere şi nectar,
Porumbi, bogate grâne în hambar!
Prinos de ploi, de flori de iasomie,
Copii născuţi cu inima zglobie!
Şi soarele, precum o pâine coaptă,
Să nu vă părăsească niciodată.

Eu am pictat în vis iubirea mea,
O vară pe un câmp de catifea,
Lumini şi flori, pace, parfum, nectar,
Un suflet candid devenind altar.
Un imn, un cânt, un clopot de izbândă...
Sunt şoapte de izvor şi zvon de nuntă,
Căci se cunună florile cu cerul
Şi martor îmi va fi decât penelul.

Eu am pictat în vis iubirea mea.
E praf de stele peste lumea ta
Şi mirt ţi-am pus, numindu-te divină...
Te-am sărutat pe coapse de lumină!
Ţi-am aşezat un colier de şoapte
Şi pletele de grâne revărsate,
Iubita mea cu buzele de sânger...
În noaptea asta s-a născut un înger!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viaţa-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina şi-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârşit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieţii e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Şi-şi pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în şoaptă măcar să vorbească,
Nu-i nimeni, de gheţuri şi frig să vorbim
Şi nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiţi a jeli,
Pornesc spre morminte cu paşii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Îşi scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Şi-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viaţă, bătrânul nost tată...
Şi noi, ca şi el, datori o să fim,
Să mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposeşte, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morţii, un vulcan clocotim
Şi se naşte în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrăţim.
Ne priveşte din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Şi în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieţii-i va rămâne nescris.

Durere şi plânsul din ochi şiroind,
Tăcerea şi zvonul de nuntă deoadată
În viaţă şi moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise şi temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuţule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuţa mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălţăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Şi plângem şi iarăşi haotic zburăm
Şi sufletul, trupul în rugă şi-l cere.

Şi-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri de stele

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Zăresc stindardul tău, iubita mea...
Întâiul tău sărut, sărut cast
Ce-n gânduri şi în suflet mi-a rămas

Aş vrea să-mi crească aripi ca să zbor...
Zadarnic cer la tine ajutor...
În lumea ta de vise străluceşti...
Mă chemi în somn... dar oare mă iubeşti?

Mă doare pleoapa nopţilor de sticlă...
Din ochiul meu durerea se ridică
Şi lacrimi împletite-n raze ning
Cuvinte care sufletul 'ţi-ating.

Tu străluceşti mai tare-atunci şi plângi
În leagănu-ţi de lacrimi când te culci.
Sub pleoapa grea de plâns te doare geana
Şi nimeni nu-i să-ţi oblojască rana.

Mă chemi atunci la tine să mă-ntorc
Cu un manunchi de umbre reci mă joc
Şi braţele-mi întind spre Demiurg
Şi-ncerc de-acum, lumina să-ţi ajung.

Se tremură-n adâncuri lacul... Trec
Să te cuprind de braţ în zbor, încerc
Dar ani-lumină încă ne despart
Şi ochii-ţi de rubin, zadarnic ard.

Trec nopţi la rând... Şi care zile trec!...
În lumi de galaxii şi vis mă-nec...
Mi-e trupul pasăre cu aripi frânte...
Când ochiul gol în vreumri mi se-ascunde.

Frânturi de ere-şi cern nemărginirea...
S-a stins demult în urmă-mi omenirea
Eu caut să peţesc steluţa care
S-a zămislit în neştiuta zare.

Şi iată c-am ajuns la Tatăl-noapte...
Călcam cu umbre de trecute şoapte
Pe pajiştea de stele adormite.
Mirific vis... Şi-acum mi-aduc aminte...

Îngenunchind cu gândul, cer iertare...
Mărite-Tată, stele căzătoare
Fruntea-şi apleacă... talpa ta de sticlă
Le poate sfărâma la o adică...

Dar inima de-acum înfrântă-ţi este.
O stea dintr-o frântură de poveste
În măreţia încă-i mă aşteaptă
Şi lent, de dor, se stinge biata fată...

- Şi ce-mi dai tu în schimbul astei stele?
- Îţi dau speranţa de-a mă înălţa.
- Lasă-mi iubrea vieţii pasagere
Iar ea 'naintea ta, va-ngenunchea.

Dar oare ce fac eu fără iubire?
Sub care umbră să m-adăpostesc?
Nu voi găsi un strop de fericire
Şi-atunci ce rost că-n lume mai trăiesc?

- Ne duelăm? Cu lacrima şi strofa
Pe umbra nopţii scriem: "Te iubesc".
S-a stins apusul zilelor de mâine
Dar sângerande răni mai strălucesc.

Pe ametistul grav al înserării
Un el şi-o ea de mână s-au luat...
Iubirea a învins eternitatea
Şi soarta lumii nostre s-a schimbat.

Sunt candele aprinse sub vulcanul
Iubirii voastre. Şi ecouri reci
Ţi-ademenesc aducerile-aminte
În lumea lor dacă-ai să vrei să treci

Prelung ca versul unui clopot trece
Timpul rămas în versuri de demult
Şi din această filă de poveste
Eu începutul încă-l mai ascult.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul iubirii

Nu întrebam adesea de ce atâta ură
Distruge universul iubirii
Şi de ce, umili, precum o pradă,
Îngenunchem şi plângem
Şi suferim adesea prea mult, din dragoste
Vântul speranţei noastre ne duce prea departe
În lumi necunoscute...
Dar oare nu-i prea mult?
De ce atâtea lacrimi acoperă cu umbre
Inexistenţa vieţii şi-a oricărui cuvânt
Suntem doar biete raze pierind în întuneric
Şi dacă nu iubim, atunci o vom lăsa
Din moştenirea noastră în suflete ascunse
Celor ce au credinţă, curând, ne vor urma?

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă toamnei ruginii

Aleargă-n vânt, chihlimbării,
De sângeri şi de jad pătate.
Iar, pe poteca dintre vii,
Voal foşnitor de frunze moarte...
Pe cer aleargă nori... Pustiu
De păsări este cerul, azi
Şi în apusul sângeriu
Dansează cetele de brazi.

Aleargă-n vânt, chihlimbării,
Printre mătăniile de stele,
Frunze şi fluturi. Tu nu ştii
Că voi pleca şi eu cu ele?!
Nu ştii că în tăcerea grea,
Sub pleoapa vremii plumburie,
Ca un cocor eu voi zbura?!
Unde anume?! Cine ştie...

De sângeri şi de jad pătate
Mi-s tâmplele... Ce toamnă grea!
E-un drum, acelaşi... către noapte...
În toamnă iar voi evada...
Nemărginirile solare
În valuri plumburii s-au dus.
Mai tare toamna asta doare!
Lumina-n noapte s-a ascuns.

Iar pe poteca dintre vii,
Cănd trec aducerile-aminte,
Miros gutuile-arămii,
De bruma toamnei ceruite.
Copaci de-acum atât de goi,
Se-apleacă-n plângeri. Timpul trece
Şi plouă, plouă zi de zi
Şi-i tot mai rece, tot mai rece...

Voal foşnitor de frunze moarte
Se-apleacă peste chipul meu
Şi sunt un fluture de noapte
Căzând străin la pieptul tău.
Mă dor aripile întinse,
Cerşesc solarul jurământ,
Dar toate, de acum, sunt vise.
De mâine-am să devin pământ.

Pe cer aleargă nori. Pustiu
Se desenează în adâncuri
Şi pentru mine-i prea târziu.
Voi alergaţi către-nceputuri!
Pictaţi o altă primăvară
Pe pleoapa ochiului bolnav
De alb, de roşu, de lumină...
Plânge în toamnă ochiul cav...

De păsări, este cerul azi,
Gol precum cerul de furtună.
O pasăre te-nalţi şi cazi
Şi mii de cioburi se adună
Din carnea care a rămas
Plutind fâşii pe putred cer
Şi trupu-n rug de frunze-a ars...
Ce crud destin! Ce greu blestem!

Şi în apusul sângeriu
Se-nalţă rugi de inimi frânte.
Voal de mătasă ruginiu,
Bătând precum un ceas, ascunde
Lumina-n falduri de argint.
Şi tâmpla în zvâcniri se pierde
Precum un clopot... E târziu!
Se scurge toamna-n noi, se pierde...

Dansează cetele de brazi –
Jad şi cleştar, în dulci poeme.
Tu, taină,-n adormire cazi!
Ne laşi ale tăcerii semne...
Melancolie, vis, căderi,
În haosul ce ne-nconjoară
În pragul fiecărei seri,
În gerul aspru de afară.

Dansează cetele de brazi
Şi în apusul sângeriu,
De păsări, este cerul azi,
Pe ceru-nnourat, pustiu.
Voal foşnitor de frunze moarte...
Iar pe poteca dintre vii,
De sângeri şi de jad pătate,
Aleargă-n vânt, chihlimbării...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păduri de brazi

Se luminează cerul dintr-odată
Plouă de-un timp şi vântul suflă tare
Această primăvară-i minunată

Plutesc tăcut pe-nrinderea albastră
Şi raze dulci de aur ma-nvelesc
Zbor peste grânele în flăcări... oare
Din drumul meu mai pot să mă opresc?

Speranţa şi durerea mi-o leagă infinitul
În vânturi calde, noaptea, o clipă mă-nfăşoară
Păduri de brazi în sânul lor mă cheamă
Din lumea mea de vise, ireală

Pătează răsăritul trupu-mbibat cu sânge
Şi în apus se-ascunde tristeţea acestei lumi
Strămoşii ne recheamă şi sufletul lor plânge,
Scut ne-am lăsat credinţa şi trupul căpătâi.

Se tânguie-n valuri de verde, pădurea
Şi albă ninsoare de flori se revarsă...
Pământul e sprijin şi-n noi se ridică
O dulce speranţă şi dorul de casă.

Coboară-n adâncul din sufletul nostru
Vuieşte de lacrimi şi râuri de dor
Se stinge în noapte pe cerul albastru
Un cântec de leagăn pe-aripi de cocor.

Mă simt ca o doină plutind printre stele
O umbră uitată de nori, printre stânci
Mă-ntorc iar acasă... Dulce eşti, revedere!
Lacrimi grele pe-obrajii scumpei măicuţei mele
Vin să spele durerea dintre cutele adânci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere grea

S-a stins lumina-ntre pământ şi cer,
Întunecarea m-a cuprins deodată,
În viaţ orice gând e efemer...
Sunt flori de soare şi copaci de vată.

S-a desfrunzit polpoana unui nor
Şi-n labirint de vise se roteşte,
Timpii-oglinzi, de suflet, ca de-un gol,
S-au strâns... Şi val de vânt ne urgiseşte.

Să ne cuprindă tainicii fiori?!
Să ne ascundă-n luminişi de stele?!
Ne amintim de toate uneori...
De teamă, de iubire, de durere...

S-au descarnat furtună, vuiet, clopot,
De-al vieţii noastre şi-al durerii ropot...
Un ruginit ceasornic peste care
S-a abătut un vânt de remuşcare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vieţii şi-a morţii

Stele cad în palma noastră,
Viaţă – puf de păpădie,
Viaţă, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viaţă, plâns de moarte.

Stele cad în palma noastră –
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistiţiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.

Viaţă, puf de păpădie
Clipă – aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viaţa-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge –
Râu de miere şi pelin,
Timpul în aval se scurge
Şi la tâmple toţi albim.

Viaţă – pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Şi te pierzi în depărtare,
Un străin – uitat catarg.

Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viaţă, cauţi înălţare.
Braţe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele şi anii,
Într-o clipă vine moartea.

Când aproape ni-i plecarea –
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viaţă, către soare.
Ca o mantie de gheaţă
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viaţă,
Totu-i plâns şi răni, regrete...

Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viaţă-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Şi bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...

Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noştri, noapte bună!

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost şi fără nume,
Noi vom adormi de-acum.

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viaţă – pasăre măiastră,
Viaţă, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!