Romanţa izvorului

Luceşte diamantul amintirii
Ascuns în praful clipelor trecute,

Mult am căutat izvorul fericirii
Un însetat, pe căi necunoscute.
L-am întâlnit şi undele-i părură,
Tot ce-i mai bun în stare să m-aline
Iar eu băui din apa cea mai pură,

Atunci pieriră negrele-mi suspine.
N-am zăbovit acolo multă vreme,
Iuţindu-mi pasul într-o altă parte;

Alte miraje nu-ncetau să cheme.
Lăsatu-m-am târât tot mai departe
Iar azi, cuprins de cruda disperare,
Nu mai găsesc scânteia de speranţă
A apelor prea pline de-alinare.

Izvor secătuit pe totdeauna,
Vei curge-n gândul meu ca o romanţă
A unui menestrel din vremea veche,
Nemângâiat, însufleţindu-şi struna:
"O fată susur blând revarsă-ntruna,
Vai, era cândva sufletu-mi pereche."

acrostih de Ionel Adrian Gugea (3 aprilie 2013)
Adăugat de Ionel Adrian Gugea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felicitare

Azi am găsit, şi nu din întâmplare,
Mergând în satul vetrei din străbuni,
Uitată, de demult, felicitare,
În ceaslovul cel vechi, de rugăciuni.

A mai trecut un an, nădejdi, regrete,
Le-am împletit în suflet, rând pe rând,
Duioşii ochi cu-acele margarete,
Ce înfloreau în mine-atât de blând.

Şi recitind cu-aceeaşi încordare,
Aceleşi slove ce atâtea-mi spun,
Am retrăit profund a ta urare,
Trecutul încercând să-l recompun.

N-ai înţeles, erai cea adorată,
Tot ce-aş fi vrut vreodată să-mi doresc,
Ai fost şi eşti cea mai frumoasă fată,
Dar drumul către tine nu-l găsesc.

Din scrinul amintirilor închise
Presar acum, cenuşă albă-n vânt
Şi-mprăştii amăgirile promise
Ce le-am primit cândva, cu crezământ.

Azi am găsit, de mult felicitare,
O rază-n bezna bietei mele vieţi,
Când se aşterne praful a uitare,
Şi flori de mucegai cresc pe pereţi.

poezie de Ionel Adrian Gugea (30 noiembrie 2014)
Adăugat de Ionel Adrian Gugea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Far - away

Pe la poarta mea
nu mai trece gândul zâmbitor.
L-am strigat de sute de ori,
dar se vede însă
că a îmbătrânit
şi nu mai aude
cum inima mea îl cheamă
să-mi fie el primul surâs.

Pe aripile vântului
am scrijelat numele tău
ca, începând
de azi,
pasul lui domol
să te ducă tot mai departe
de sufletul meu singur.

Plec de sub basmul
în care te-am cunoscut
ca pe cel mai bun vis
şi fără să privesc înapoi,
mă gândesc tot mai pierdută
şi mai fără tine.
Chiar dacă pleci,
în sufletul meu vei rămâne
ca un mugure nou,
nemaivăzut până anul acesta.

Departe de toate,
pasul meu greu
apasă visarea
din care târziu,
mă voi mai ridica iar eu.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi iară mă întorc cu gândul la tata, pentru că din tot potopul acela de lume, care a trecut prin viaţa mea, el rămâne figura cea mai dură, cea mai enigmatică. Nu ştiu dacă a fost om tocmai bun, pentru că mai rămâne de discutat ce înseamnă om bun. Ceea ce azi poate fi un cusur, peste o vreme poate fi dovada unor merite, iar ceea ce cândva era prilej de mândrie, azi poate stârni numai zâmbete!

Ion Druţă în Horodiste (1989)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec despre Dumnezeu ascuns (fragment)

I. Ţărmuri pline de linişte

Îndepărtatele ţărmuri ale liniştii încep chiar dincolo de prag.
Nu vei zbura pe acolo, precum o pasăre.
Trebuie să te opreşti şi să priveşti mai profund, tot mai profund,
până vei reuşi să-ţi desprinzi sufletul de adâncuri.

Acolo de priviri verdeaţa nu se mai satură,
şi nu se mai întorc ochii legaţi.
Ai crezut că viaţa te va ascunde de cealaltă Viaţă
în străfunduri adânci.

Din acel torent - să ştii - că nu e întoarcere.
Cuprins de tainica frumuseţe a veşniciei!
Să rezişti şi iar să rezişti. Să nu întrerupi zborul umbrelor,
numai să rezişti tot mai simplu şi tot mai clar.

În răstimp mereu vei ceda în faţa Cuiva, ce de acolo vine
închizând după sine discret uşa odăii mici -
care mergând îşi îmblânzeşte pasul
- şi atinge această linişte cel mai profund.

poezie clasică de Papa Ioan Paul al II-lea din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blândul Păstor

Odată L-am văzut trecând
Cu turma pe Păstorul blând,
Mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, blândul Păstor!
Pe-o oaie ce căzuse jos
A ridicat-o El frumos,
Şi-a dus-o-n braţe iubitor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor!

Iar mai târziu L-am întâlnit,
De cuie şi de spini rănit,
Ca să-Ţi deschid, ai tot bătut
Să intri si la mine!

Dar lumea-mi spuse să nu viu,
Că viaţa Ta-i amară,
Am vreme colo, mai târziu...
Si Te-am lăsat afară!

Iar astăzi, singur mă-nfior
De-a mele fapte rele, Isuse,
şi Te-aştept cu dor
În noaptea vieţii mele!

Mai vino iar, Isuse blând,
Mai bate iar o dată!
Te-aştept cu sufletul plângând...
Şi uşa-i descuiată!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hachiko sau povestea unui câine

I
Întâiul an de când i-a despărţit,
Destinul tragic, pentru totdeauna,
Lângă mormântul celui ce-a murit,
Veghează noaptea, Hachiko, şi luna.

II
Al doilea an, urmatu-i-a la fel,
Tot asteptând, umil, de azi pe mâine,
Mai slab şi amărât, sărman de el,
Se arăta a fi, stingherul câine.

III
Al treilea an, nimic nu s-a schimbat,
Doar oamenii să uite începură
Pe-acel ce-i fu stăpân preaadorat
Şi îl tratase cândva cu căldură.

IV
Iar anu-al patrulea n-aduse nou,
Decât albiri în blana-i jerpelită,
Şi ca răspuns, lugubrul său ecou,
Durererii ce-şi urla, nestăvilită.

V
E anu-al cincilea, mergând trudit,
Îşi face ziua rondul pe la gară,
Acolo, în trecut s-au întâlnit,
Dar în deşert mai speră, stând afară.

VI
Trecură şase ani. –Mai poţi, mai poţi,
Prietene, să rabzi prin frig şi zloată,
Îi strigă un bătrîn, tu nu socoţi?
Aşa îţi vei petrece viaţa toata?

VII
În anu-al şaptelea, tot nesmintit,
Sub cruce, Hachiko, prezent, de strajă,
E parcă mai bâtrân şi-ncărunţit
Bolnav, nevrând mai mult decat o coajă.

VIII
Încă un an, al optulea la rând,
Chemări lansând sub bolta înstelată,
O umbră se târăşte, tremurând,
Şi-i lungă, slabă, tainică, ciudată.

IX
Din anu-al noulea, o iarnă grea,
Porneşte-omătul aprig ca să cearnă,
Si potopind bătrânul câine, vrea
În giulgiu alb, odihna să-i aştearnă.

X
Sunt zece ani; pe-un loc, in cimitir,
Se mai înalţă încă-o mica cruce,
Nu mai vghează umbra nopţi în şir,
Iar flori vreodată nimeni nu-i aduce.

poezie de Ionel Adrian Gugea (3 aprilie 2014)
Adăugat de Ionel Adrian Gugea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranul şi copilul la târg

O familie săracă
Vrut-a ca să cumpere-o vacă.
Au bătut în lung şi-n lat,
Târgul tot l-au colindat.
Iaca au găsit o vacă,
Preţul bun, dar ce să facă?
Tata pe gânduri a stat,
Preţul l-a analizat:
Preţu-i bun şi nu se poate
Mai mic altul-n altă parte.
Dând din cap, privind în jos,
Toţi acasă s-au întors.
Nu trecură multe zile
Şi la târg din nou el vine.
Peste tot a căutat.
Preţul mult s-a majorat.

S-a uitat şi-analizat
Şi spre casă au plecat.
După iar câteva zile
Familia la târg vine.
Peste tot a căutat,
Preţul însă s-a dublat.
Nu mai stă, nu mai gândeşte,
Scoate banii şi plăteşte.
Ia vaca de curmei
Şi la drum porni toţi trei:
Tata bucuros pasul grăbea,
Vaca pe el îl urma,
Iar copilul o mâna.
- Tată, nu-nţeleg ceva:
Cum ai procedat mata?

Când a fost preţul mic
Te-ai codit şi n-ai plătit.
Iar când preţul s-a dublat
Banul iute tu l-ai dat.
- Să-nţelegi şi tu, copile,
Nu mă acuza pe mine.
N-am luat, că nu am vrut.
Acum, banii i-am avut!

poezie satirică de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedesluşit în dragoste iubind

De-al fericirii plâns am fost atinsă,
Când soarele pe cer apune
Şi când răsare văpaia necuprinsă
A inimii ce mult prea mult ar spune.

Într-o candoare pueril înveşmântată
A fost ţinută-n cuşcă multă vreme,
Crezând că dragostea uitată
Se va întoarce şi-i va face semne.

Lovind potopul, gânduri negre aduce,
Dar ele fost-au secerate atunci pe loc...
Iar cântecul curat cu-aromă dulce
A răspândit definitiv vrutul potop.

O vreme labirintică ascunsă,
În care tot mai mult se destrăma,
Inima care n-a fost unsă
Cu dragostea ce tot mai aştepta.

Nedesluşit în dragoste... iubind.
Iubind nedesluşit dintr-o privire,
M-ai cucerit, iubindu-te mocnind,
Citind sfârşitul despre regăsire.

Şi fost-a greu să mă întrec pe mine,
Să lupt pentru o zi cât zece ani...
Să uit de dragostea clipelor regine
Ce-au detronat momentele de bani.

De-al fericirii glas am fost atinsă,
În dimineaţa în care m-ai găsit...
În niciuna din nopţi nu s-a vrut stinsă
Dragostea ce blând ne-a desluşit.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multă ceaţă

E ceaţă, genul acela intens de ceaţă
În care se pierde mult chiar din... speranţă
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

E ceaţă extinsă, la oras si la ţară
E ceaţă în cap, e ceaţă şi-afară
Din cauza ceţii ne dăm cap în cap
E lipsă de lumină şi-i mare handicap.

Rătăcim bezmetici, că-i ceaţă în ţară
Unii rătăcesc frustraţi şi pe-afară
Se agaţă de câte-un licurici crezând că-i lumină
Uitând că aceştia au viaţă puţină.

Ce-i ce creează lumină.... înţelepţii
Nu încap de cei ce au alte concepţii
Şi care, din tristă întâmplare, oare?
Formează acea clasă.... conducătoare.

Şi zilnic această clasă ceaţă sifonează
O ceaţă ce pare din ce în ce mai deasă
Iar noi, noi nu mai vedem ce-i bine
Şi asta face să mă cert eu şi cu tine

Iată, e multă orbecăială că-i smog
Produs de-un sistem intens demagog
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

poezie de Ionel Popa (5 decembrie 2013)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinsoare

Tu n-ai să ştii că la-nceput
a fost durere, a fost şi cânt
tu nu vei ştii cât am visat
iar capul mai mereu plecat
a strâns în el zeci de plecări
ce s-au unit în mii de dări.
Tu nu vei ştii de ce-am venit
vei vrea doar să te ştii dorit
să arzi din candela iubirii
să termini din izvorul firii,
să-mpământezi din viaţă
lacrimi cerului să faci dulceaţă.
Noi am strans la piept ogoare
de-a putea şi n-a putea şi doare,
vrednic timpul blând a curs
din iubire lent s-a scurs
tot ce am visat vreodată,
tot ce n-am ştiu să fim
tot ce-am vrut fără să ştim
tot ce ne unea pe veci...
astăzi eşti, mâine te treci.
Omule, trăieşte-ţi viaţă
şi iubeşte, sfarmă gheaţa
sufletului ce a cuprins:
Astăzi, fericirii mă dau prins!

poezie de Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fete desfrunzite

Nu mai văd fetele
De frunze
Între fereastra mea
Şi drum
Cresc nişte pomi
Şi primăvara
Când fetele încep
Să fie mai uşoare
Şi mai goale
Crengile pomilor,
Tot mai pline
Şi mai grele.
Din ce în ce mai greu
Mai năzăresc o fată.
Iar toamna, când crengile
Se dezbracă neruşinate
Se văd şi fetele trecând
Din ce în ce mai îmbrăcate
Iarna e prea mult alb
Şi vara prea mult doliu.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o fată necăjită

prin colb de drum asfaltul greu
muşcă cu fierbinţeală din pasul meu
atârnată şi dureros în mâna dreaptă
duc o parte din necăjita mea viaţă

stânga tresare şi duce greoi
o parte din destinul cel mi la-ţi dat voi
n-am casă, n-am bani, am doar 12 ani
ce-i târâi cu mine aşteptând alţii noi

ziare vând şi-mi-s murdară rău de tot
căci nu sunt robinete cu apă peste tot
seara cu groza-o-n-tâmpin şi încet eu plâng
căci sunt o fată ce nu poate să ducă tot

poezie de Viorel Muha (septembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

*****

orice născut din născut ţipă când se naşte viu

simt cum mă nasc şi doare
nu ţip
sunt mamă şi copil al meu
nu-mi provoc avortul deşi motive sunt
am părul mult prea galben şi soarele mă arde
calc strâmb şi găuri mi-au apărut pe drum
am căutat lopată să le astup
dar fiecare ploaie le sapă iar
am căutat să fiu acoperiş de casă
dar vremea mi-a scuturat şindrila iar vântul mi le-a dus
s-au spart
n-am sare câte răni am căpătat
acum sunt singură şi mă moşesc
cea mai bună mamă şi cel mai bun tată
sunt eu

poezie de Zeciu Anca Cristina
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kung fu

Părea o zi de "dolce far niente"
Cum, de o vreme, mult prea multe îs,
Dar am avut, la ţanc, un fel de "Pâs!"
Şi... cum să vin la Ea cu argumente?

"Ia pune mâna, cât mai e zăpadă,
Şi ia din debara un bătător,
Că nu-i nimic mai bun la un covor,
Iar tu... mai faci un pic, de muşchi, paradă".

"Ok!" - în gândul meu: "Ce mare brânză!?" -
M-am scuturat, cumva, de lenea mea
Şi, chinuind centura înc-o za,
Mi-am zis că scap şi de ceva osânză,

Ba chiar de nişte catecolamine,
Că s-or fi adunat de când tot stau
Şi, de prin sânge-afară să le dau,
O fi, cum zice ea, chiar foarte bine.

Am dat covorul, uşurel, de-a dura
Şi l-am luat pe-un umăr, strâns în sul,
De mă simţeam un Hercules fudul,
Cu gândul: "Să înceapă aventura!",

Căci mintea mea deja făcuse planul:
Pe bietul meu covor am să aplic
Tot ce-am văzut prin filme şi nimic
N-ar fi putut să-mi zdruncine elanul.

L-am aruncat afară, în zăpadă,
De s-a întins ca dintr-un pumn James Bond,
Sau al lu' ăla, galben, rubicond,
Ce face,-n tot ce dă, pe loc să cadă.

L-am apucat de-un colţ cu mâna stângă,
Ca într-un film din vremea lui Van Damme
Iar dreapta mea –Doamneee, rău mai eram! –
Îl căsăpea – tot praful să înfrângă.

Am fost... nici nu mai ştiu ce personaje,
Dar sigur, la kung fu, eram Bruce Lee,
Când m-a strigat nevasta: "Nu mai vii?"
... Şi am trecut la... a urca etaje.

De-atunci, să nu mai văd televizorul,
Că-n seara aia am simţit că mor,
De oase, muşchi, de toate câte dor.
Şi nu mai vreau kung fu nici cu... covorul!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priviri furişe

Eşti dulcele care mă înfioară
Şi gust de sare ce îţi simt pe piele,
Eşti universul unde gându-mi zboară,
Ca să-ţi culeg în dar, buchet de stele.

Am să te rog să le aşezi în glastră,
Să-ţi lumineze drumul către mine,
Ca să putem, în nebunia noastră,
Să credem că tot cerul ne-aparţine.

Nu se pot stinge, poate, niciodată
Atâta timp cât suntem împreună,
Fecior timid şi-o preafrumoasă fată,
Ce se privesc în ochi, mână în mână.

Zâmbeşti din nou, sfioasă, preacurată
Şi eu mai fur de pot, o sărutare,
Te fâstâceşti, o clipă, dintr-o dată
Iar eu infricoşat îmi cer iertare.

Tu râzi şi-ţi spui... săracul.. mă iubeşte,
Dar e copil la suflet şi e blând,
Iar gândul meu, în el, se ghemuieşte
Ca inima să i-o ascult bătând.

Şi uite-aşa ne vom iubi de-a pururi,
Chiar dacă peste tot e disperare,
Eu fi-voi apa care-ţi curge-n râuri,
Iar tu... fior de val la mal de mare.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interogaţie

Iată, fântâna cu apă vie te-mbie
să-i guşti fecioria din cupa
curată.
Ce verde câmpie mă-mpresoară
şi mă reînvie!
Uite, ciutura încet cum scoate
din străfunduri
adevăruri
şi oamenii de-acasă au mai albit
puţin,
de când mi-am îndepărtat pasul
de locul copilăriei mele,
ce-am luat-o cu mine
spre zări neştiute
şi grele,
iar clopotul bisericii de lemn se-aude
mai stins...
un dor de cei ce nu mai sunt
în jurul fântânii,
încet m-a cuprins...
Îi revăd ca prin vis,
Vai, cum lumea a nins
şi satul în focul amintirii
s-a stins!
Spune-mi, tu, tată,
dacă vom mai dezlega noi amândoi
o altă taină
uitată
sau, şi tu vei pleca departe,
lăsându-mă în neagra
singurătate?

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ascuns în gândurile tale

M-am ascuns în gândurile tale,
De nimeni să nu fiu găsit.
Să simt îmbrăţişări fatale...
Să mor din dragoste rănit.

Privesc de aici... tot cerul meu,
De este nor sau de e înstelat.
În gândul tău... sunt prinzioner mereu,
Şi tot în gândul tău... mă simt eliberat.

Rămas fără un timp al meu
E timp pierdut ce nu îl mai găsesc.
Dispare gândul meu în gândul tău,
Şi-apoi... în tine... mă topesc!

De-i frunza veştedă pe ram
Şi n-am căzut jos la pământ.
E că în mintea mea te am,
Şi-adorm mereu cu tine-n gând.

Şi m-aş ascunde-n infinit.
Să pot să beau al tău nectar.
Nectarul vieţii fără de sfârşit,
Că doar pe tine în suflet te mai am.

Tulburător... dar parcă prea real,
Îţi simt sărutul dulce pătimaş.
O clipă să visez... şi-apoi dispar
Din gândul tău cel mai gingaş.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!