Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur în ploaie

Aş vrea să fiu singur, singur,
Să-mi aud gândurile cum ţipă la mine,
Sufocate de greaua mea indiferenţă,
Să-mi aud bătăile inimii nebune
Ce mă-ntreabă idilic: vrei să trăieşti?
Să-mi ascult sângele
Cum se scurge printre vene,
Cu aripile luate dintr-un fir de vânt
Purtând cu ele purpura vieţii,
Desprinsă din amurgul unui cer.
Aş vrea să fiu singur, să fiu al ploii
Al ploii din mine, al ploii din noi,
Să gândesc în picuri de rouă
Să respir picuri de ploaie
Să m-ascund într-un picur de ploaie.
Aş vrea să mă numesc fiu al ploii şi să cad:
Să plutesc adesea peste însetate simţuri,
Să răscolesc setea cu un cârlig de argint
Şi să dau tuturor un moment de respiro.
Aş vrea să fiu singur, în ploaie:
S-ascult cum cade peste sufletul
Ce nici măcar umbrelă n-are.
Să mă visez un strop de ploaie:
Căci e mai simplu, mult mai simplu
Să simt şi să vibrez,
Să le desprind înţelesurile,
Să le ascult muzica,
Să fiu eu însumi harpa lor de vis.
N-am reuşit, trăiesc încă un eşec:
Nu pot să fiu picurii ploii,
Nu pot să m-ascund într-un bob de rouă
Căci nici ploaia nu m-ar crede.
N-am reuşit să fiu decât... o ploaie,
O ploaia searbădă şi tăcută,
O ploaie insipidă de cuvinte.

poezie de Gheorghe A. Stroia (25 august 2010)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logica spune că un om este puternic atunci când face ceva ce alţii nu pot să facă. Dacă un om poate să ridice 200 de kilograme şi mulţi nu pot, acel om este mai puternic decât ceilalţi care nu pot. Dacă un om poate să alerge 100 de kilometrii şi ceilalţi nu pot, este mai puternic. Dacă un om poate să îndure frig sau căldură mai mult ca alţii, este mai puternic. Atunci în iubire cum măsurăm puterea ca să ne dăm seama ce este ea de fapt? Cine în iubire face ce nu pot alţii să facă, acela este un om puternic. Şi ce fac majoritatea? Se îndrăgostesc. Sunt atraşi de o altă persoană şi poate chiar o iubesc cu acea iubire adevărată. Cealaltă persoană nu le răspunde conform aşteptărilor. Cealaltă persoană înşeală şi acordă iubire altor persoane. Majoritatea oamenilor în această situaţie se închid în ei şi spun "nu am să mai iubesc!". Oamenii sunt răi. "Dacă nu primesc prima oară, nu mai dau." Aceştia sunt oamenii slabi, pentru că sunt majoritatea. Mă uit în jur şi văd că oamenii sunt răniţi, spun cuvinte precum "nu voi mai iubi niciodată". Aşadar, iubirea şi capacitatea de a iubi sunt caracteristici ale oamenilor puternici. Există şi o altă categorie de oameni care după ce au fost loviţi în miezul sufletului lor, iubesc mai tare, mai mult. Să iubeşti continuu şi mai mult este putere, pentru că puţini pot să o facă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

Ploaie, ploaie la miezul nopţii, doar ploaia dezlănţuită
Căzând peste cabană sumbră – şi solitudinea, şi eu,
Amintindu-mi iarăşi că o să mor
Şi că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulţumi
Pentru că mă spală şi-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.

Binecuvântaţi sunt cei morţi pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii şi cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniştite şi încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănţuită să n-o dizolve, mai puţin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect şi
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.

poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra

O piatră, care se rostogoleşte de pe un vârf de munte,
în mod aparent doar cade. De fapt, ea caută în adânc
sensul vieţii. Ea sfârşeşte prin a se scufunda pentru a
deveni piatră de râu, memorizând istoria în fosilă.

Această piatră are sentimente. Ea simte lacrimile
timpului, dar şi picăturile de ploaie. O piatră de râu
străluceşte veselă în lumina soarelui, dar este
tristă în umbra muntelui, extrem de melancolică

în lumina lunii şi visătoare noaptea, în special
atunci când râul o îmbrăţişează cu undele sale.
Această bucată de stâncă rămâne singură în
albia secată a râului mult timp pentru a reflecta

asupra propriei ei existenţe. Ea este aceeaşi piatră
care se crapă, aceeaşi, care este zidită în altarul
pentru jertfă, sau aşezată de Iisus în capul unghiului.
Dar, uneori, ea poate deveni simbolul pietrei filozofale,

sau chiar vârful unei piramide. Indiferent de structura ei,
ea nu va putea fi îndoită şi nu-şi va schimba esenţa,
pentru că orice piatră este şi rămâne întotdeauna o
parte din muntele de care se desprinde.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet rece...

suflet stins eşti uitat în timp
rece-i piatra care nu o pot urni
străjer este frigul şi peste tot este pustiu
ea stă acolo neclintită şi mă întreb
că simte ceva fără sens
să nu încerci să o îndrepţi
căci totul este şui si-a devenit a nimănui
gheaţa plânge şi ea de frigul ei
de singurătate-n răceală de timp
pustiul din inimă-i este
soare de toamnă rebegită
brrr... e ploaie, este bici
inima are căldura pierdută
cu picuri de gheaţă stropită
încerc s-o apropii dar nu mai pot
zadarnică-i zbaterea
ea, gheaţa şi piatra rămân
totuşi ceva ce au fost cândva fierbinţi

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descoperă magia, mulţumeşte

primul lucru de care îţi dai seama, dimineaţa, e că respiri
şi nimeni nu e dispus să accepte miracolul, li se pare normal să respire
cu toate că moartea este parte la toată bucuria noastră

mi-am privit degetele, într-adevăr nu sunt magician şi nu am învăţat trucuri
dar degetele mele pot mângâia o frunză, un trup, o foaie
şi la nevoie pot chiar citi dacă e nevoie

nu sunt Houdini, nu am abilităţi speciale şi nici practică
dar nu mă sperii de o ploaie şi nici de zăpadă
chiar dacă inundaţiile şi avanlanşele pândesc la tot pasul

când spui mulţumesc sau te iubesc sau iartă-mă
sufletul de lângă tine înfloreşte
şi asta este cea mai mare magie cu care mă pot juca

sper, chiar îmi doresc să respirăm mâine dimineaţă
e atât de frumos să simţi răsuflarea celuilalt
şi să saluţi zâmbind printre gene această nouă zi

vă mulţumesc

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc, te vreau... dar, nu te accept aşa. Va trebui să te schimbi, să înveţi a diferenţia adevărul de minciună şi minciuna de adevăr în propria ta viaţa şi apoi în afara ei şi a accepta asta cu uşurinţă şi seninătate. Când vei învăţa această lecţie şi vei iubi Adevărul mai mult decât orice... mai mult decât pe tine, mai mult decât pe mine... mai mult decât pe noi amândoi... eşti pregătit să te (re)întorci la mine. Între timp, îţi recomand să înveţi a renunţa la tine şi să dai întâietate altora din toată inima ta... singura cale şi mijloc garantat de evoluţie spirituală existentă în această lume. Da, mi-e dor de tine... dar mai drag mi-e Dumnezeu, iar pentru EL nu fac concesii pentru absolut nimeni, oricât aş iubi... iar eu iubesc total şi fără graniţă de timp... pentru că de fapt, mai mult îl iubesc pe EL decât oricine şi orice. Şi dacă ajungi să simţi şi tu la fel... da, suntem compatibili cu adevărat... redevenim ce-am fost odată, o singură parte dintr-un întreg... acum reîntregită. Iubeşte-L pe Dumnezeu! Întoarce-te la mine!

Adina-Cristinela Ghinescu în Pentru suflet - Colecţie de citate şi aforisme
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai întrebat ce fac

Îmi curăţeam simţirile de umbre.
Afară plouă şi ploaia nu mă doare.
Mi-e ploaie toată ziua-n noapte.
Şi eu doar frigul gheţii...
Un gând înfrigurat în timp!
Doar picături de ploaie
Îmi pictează-n suflet un carnaval
Cu vânt, cu ploaie... soare...
Eu un miros amestecat
Într-o cascadă a trăirilor mele!
Şi nici tăcerea ta nu mă surprinde
În care eu aud doar gândurile
Ce strigă după mine...
Trezindu-mi chiar şi visele
Ce îmi deschid o uşă către vară.
Cu tine-n gând păşesc desculţ
Chiar şi pe cioburile colii de hârtie.
Tu eşti o pasăre ce-alungă
Singurătatea copacului din mine.
Eşti urma ce penelul meu o lasă
În deşertul sentimentelor mele.
O rochie albă de ploaie
Peste umerii zilei de jar.
Eu... lacrimă ce cade-n nisipul ce arde
Atunci când Soarele devine vulgar,
Doar când nisipul devine prea fierbinte!
Şi eu... respir picuri de ploaie...
Acum te las...
Dormi... lacrima mea de ploaie!

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgărele cu mustăţi

Sunt un câine pe care nu-l mai iubeşte
nimeni
de aceea stau lângă strachina mea
pe care cade bruma
şi a devenit la fel de ruginie
ca frunzele pe care
doar vântul le mai ţine
înainte de a îngroşa pământul.

Zilele au devenit din ce în ce
mai puţin luminoase
trec una după alta
fără a mai aduce nimic în plus
afară de amintiri.

Am fost odată fericit
curtea prin care alergam
mi se părea cea mai frumoasă grădină
din câte pot exista
ascultam paşii stăpânilor mei
ca pe o declaraţie de dragoste.

Acum nu mai aud decât asprimea
din glasurile lor
când mă strigă din pragul uşii
ca să-mi arunce un os.

I-am iubit aşa cum numai un câine
poate iubi
numărând ceasurile lungi
de aşteptare
până la momentul întoarcerii.

Curând va sosi iarna
fulgii de nea o să-mi umple
strachina
ca nişte bănuţi
iar eu mă voi transforma
într-un clovn de zăpadă
cu tichia pusă pe cap
care pe nasul-morcov are mustăţi
şi vântură zăpada
cu coada

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această ploaie

îţi stă bine cu
această ploaie -
să o porţi şi data viitoare
când ne vom întâlni în respiraţia
timpului.
îţi stă bine şi ştii asta, te înfăşori în ploaie ca
într-un zâmbet de bună regăsire.
te-aş săruta dar dispari între siluete,
mişcătoare zăbrele grăbind umeda amiază.

câteva bătăi de inimă se mai aud
în locul unde ai fost

şi ploaia care îmi cade în suflet.

poezie de Simion Cozmescu din Cântecul măturătoarei de fluturi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să poţi să dăruieşti ceva, e nevoie să posezi ceva. Fie că sunt lucruri materiale dar mai ales emoţionale, psihologice sau spirituale, nu putem dărui decât din ce avem şi mai mult aş spune eu, este firesc să dăruim din surplusul nostru. În avion, prima oară îmi pun masca de oxigen mie şi apoi copiilor pentru că dacă eu îmi pierd cunoştinţa şi copiii sunt prea mici să poată face această operaţiune singuri, murim toţi. Cu alte cuvinte, ca să pot ajuta pe cei neajutoraţi, prima oară trebuie să mă pot ajuta pe mine. Astfel, avem un aparent paradox. Dacă sunt egoist, mă izolez şi devin nefericit şi pierd sensul vieţii. În acelaşi timp sensul vieţii este dăruirea (vocaţia) dar nu pot să dau fără ca eu să am. Aşadar, la început e nevoie să îmi asum o anumită doză de egoism ca să pot deveni cu adevărat altruist.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: O mare familie?! A noastră?! O familie al cărui cap eşti tu, nu-i aşa? Şeful familiei?
Lucian: Convenţional, da, eu sunt capul acestei familii; dar numai convenţional.
Lia: Ce vrea să însemne asta, "convenţional"? Şi nu mă refer la semnificaţia cuvântului, care-mi este cunoscută, ci la sensul pe care înţelegi tu că-l ia acest cuvânt acum, în această situaţie?!
Lucian: Dacă înţelegi semnificaţia cuvântului, nu ştiu de ce crezi că ar putea lua un alt sens acum, în această situaţie. E suficient să înţelegeţi toţi doar că am rămas acelaşi Enka Lucian pe care l-aţi cunoscut până acum mai mult sau mai puţin, indiferent că vă convine sau nu şi nu intenţionez deloc să mă schimb. Deci, sunt şeful familiei noastre, sau comandantul misiunii oficial, dar convenţional, pentru că n-am să vă dau ordine stricte, pe care să aştept să le îndepliniţi întocmai, doar pentru că aşa am spus eu; n-am să mă folosesc de funcţia în care am fost învestit decât în cazurile de strictă necesitate, ceea ce înseamnă ceva cu totul deosebit, dar nu pot şti de acum ce anume, nu pot şti ce se va întâmpla pe parcursul misiunii noastre. Iar dacă nu va fi necesar, nici măcar nu mă voi folosi vreodată de această funcţie, asta să vă fie clar! Şi aş vrea să punem la punct unele amănunte de acum, mai din timp, chiar dacă mai e până la lansare...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Când cerul pare-a răsturna din el neantul e un semn
pe care am uitat să 'l înţeleg şi numai Dumnezeu
mi 'l poate arăta.
În faţa Lui şi 'n faţa ta nu sunt nimic, nici hierofantul,
nici preotul, nici mag sau semizeu.
Sunt doar iubirea ta.

Când în lumină umbrele din tobe răbufnesc şi mug
mai multă strălucire 'mi dai când mă iubeşti
şi simt în mine fulgerul.
Când se frământă crengile să rupă din pământ
precum tu mă alinţi şi clopote 'ngereşti aud
sunt însetat şi nesătul.

Când noaptea plânge dup' un iluzoriu trup
văd norii ce-au trecut fără picături de ploaie
iar eu de dor sunt ud.
Aş fi dorit să înţeleg ţărâna în nevoia ei de sânge,
să 'ţi dărui, dor al meu, pe piele apa în şiroaie
şi-abisul dezbrăcat şi vântul nud.

Când pentru tine însă adevărul se strânge 'n sufletul avid
aşa cum e mişcarea din nori să năpustească locul
în care ne răsare luna,
mi-e pieptul jale că nu dărui pe cât pot magia dintre flori
aşa cum vreau şi ştiu spre tine 'n zbucium să deschid
năvalnică furtuna.

poezie de Liviu Pendefunda din Ros ucis (2009)
Adăugat de Liviu Pendefunda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolul jucat de timp la începutul universului eu cred că este cheia finală spre a elimina nevoia de un Mare Arhitect (Dumnezeu), şi pentru a dezvălui modul în care universul s-a auto-creat... Timpul în sine trebuie să ajungă la o oprire [la singularitate]. Nu se poate ajunge la un timp înainte de Big Bang, pentru că nu a existat timp înainte de Big Bang. Am găsit în sfârşit ceva ce nu are o cauză, deoarece nu a existat timp în care să existe o cauză. Pentru mine acest lucru înseamnă că nu există nici o posibilitate de a avea un creator, deoarece nu este timp în care să fi existat un creator. Din moment ce timpul a început în momentul Big Bang-ului, a fost un eveniment care nu ar fi putut fi provocat sau creat de cineva sau ceva... Aşa că atunci când oamenii mă întreabă dacă un Dumnezeu a creat universul, eu le spun că întrebarea în sine nu are sens. Timpul nu a existat înainte de Big Bang, aşa că nu este timp în care Dumnezeu să poată să facă universul. Este ca şi cum ai cere indicaţii pentru a ajunge la marginea Pământului. Pământul este o sferă. Nu are o margine, aşa că a o căuta este un exerciţiu inutil.

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Blondo, trebuie să înţelegi un singur lucru, ca totul să fie clar! Anume, ceea ce s-a petrecut atunci, cu Ly, a fost o neînţelegere şi atât, o neînţelegere pentru care, în mare parte şi Lia este vinovată, iar ea ştie foarte bine acest lucru, dar să nu încercăm să căutăm acum ţapul ispăşitor. Iar dacă te referi la ceea ce am făcut eu după aceea, timp de o săptămână întreagă, recunosc, a fost o mare greşeală, pe care mi-o asum în totalitate, dar pe care n-o voi repeta niciodată, atâta timp cât voi mai trăi! Pentru că, indiferent de câte sau ce motive aş avea, oricât de bine întemeiate ar fi, nu voi permite niciodată să decad în asemenea hal, încât să devin un alcoolist incurabil, dependent de alcool! Nu voi lăsa să mi se întâmple aşa ceva! Pentru că problemele nu se pot rezolva niciodată înecându-le în asemenea licori. Deci, poţi fi sigură că atunci a fost pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când am făcut un asemenea abuz! Începând din acel moment, nu mă voi mai atinge tot restul vieţii de ţigări şi băutură, decât, foarte rar, la ocazii speciale, cum ar fi de revelion, Crăciun, cel mult un pahar de şampanie. Asta da, îmi pot permite, nu-i nimic rău. Şi câte o cafeluţă pe zi, dimineaţa. În rest, sub nici o formă n-ai să mă vezi cu băutură în mână! Şi nici cu ţigări, la care am renunţat deja, definitiv; oricum, nu eram un fumător convins! Mă prosteam doar, din când în când, încercând să-mi dau, chipurile, importanţă. Dar am voinţă şi ştiu că pot! De aceea voi reuşi ceea ce mi-am propus. În primul rând, pentru mine însumi, pentru că e în interesul meu personal. Şi nu vreau să mă dezamăgesc, nici pe mine, nici pe alţii. Altfel, ce-aş deveni? Nici nu vreau să-mi închipui! Dar, repet, sunt destul de isteţ pentru a nu lăsa să mi se întâmple aşa ceva, deci, n-am să cad în patima alcoolului. Cu alte cuvinte, sunt conştient de faptele mele. Şi am de gând să mă păstrez în continuare astfel. Ai înţeles, da?!
Maria: Da, Luci, desigur. Şi mă bucur să aud asta de la tine.
Lucian: Bine. Atunci, cred că vă puteţi întoarce liniştiţi în oraş. Eu nu intenţionez să fac nimic prostesc. În nici un caz!
Maria: Deci, ne goneşti... Cred că ar fi mai bine să rămânem totuşi cu tine, cel puţin o vreme, nu ca să te verificăm sau să te oprim de le cine ştie ce. Recunoaşte că e totuşi mai plăcut decât să fii singur.
Lucian: Ai dreptate. Rămâneţi. N-am nimic împotrivă.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratele meu încă aleargă ca ploaia

Oasele şi rinichii fratelui meu trebuie să fie acum
la plimbare undeva, transplantate în alţi oameni,
poate în ploaia persistenta din ora de dinaintea răsăritului.

Fiecare picătură de apă conţine moleculele de apă
ale fiinţelor care au trăit odinioară, acum descompuse,
transformate în gheaţă şi în abur, apoi în nori.

Curând fostele picături de ploaie se vor plimba pe străzile oraşului,
curând viitoarele picături de ploaie vor păşi printre
ramurile căzute din copaci, peste fisurile din lut.

Undeva în această lume stropii de ploaie
au format fundamentul de apă din trupul fratelui meu –
şi al lui Pascal, de asemenea, veacuri în urmă.

Şi totuşi aceste ploi nu sunt ei întru totul;
lichidul insensibil care cade ( doar răpăit şi ochiuri de apă),
acoperă, se întinde, alergă în râuri învolburate,

aşa cum fratele meu obişnuia să alerge în zori
cu pieptul gol, sub bobocii apei,
căţărându-se pe crengile desfrunzite ale copacilor,

pe străzi de culoarea ocrului, numărând paşii,
sărind peste băltoace urmărit de norii
care promiteau să aducă ploaia în următoarele minute.

poezie de Marc Jampole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!