Percheziţie

E toamnă, şi e noapte, şi e ploaie.
A curs în curte cerul, poloboc.
Prin mari băltoace, deţinuţii, droaie,
Desfac boccelele ca la talcioc.

Un temnicer, cu maţele pestriţe,
Se leagănă pe lângă osândiţi
Şi grohăie – obezul cu petliţe:
“Cătaţi-i bine, c-ăştia e bandiţi!”

Şi, rând pe rând, trosnesc din cusături
Cămăşi şi uniforme învechite.
Ce cad apoi, în zloată şi lături,
Ca nişte şoimi cu aripi jumulite.

Şi-n timp ce rup, căci ăsta-i scopul lor,
Mai zice unu-o vorbă cu piper:
“Ce-ai fost tu, mă banditule?” “Maior.”
“Dar tu?” “Episcop.” “Şi-ăl’lalt?” “Inginer.”

Rămaşi în pielea goală, cum e ‘bine’,
Un dans grotesc, cu surle, se porneşte,
“Mai sus piciorul! Lasă-te pe vine!
Arată ce-ai în gură şi-ntre deşte!”

Se răsucesc pe un călcâi, uşor,
Ca şi marionetele pe aţă.
Episcopul, pe semne-ncepător,
Căzu în fund, ba un boboc de raţă.

Apoi când scotocite fură toate
- Căscată, zic, şi cuta cea din urmă –
Mânaţi cu pumni, cu cizme şi cu boate,
Spre poarta neagră se-mbulzesc în turmă.

Iar de la subsuoara care strânge
Legăturici cu boarfe ude leoarcă,
Pe trupuri goale, lacrimi grele parcă,
De umilinţă, curg, şi stropi de sânge.

Şi înghiţiţi de gura grea de iad,
Sfâşietor, un urlet se ridică,
În tobele ciomegelor ce cad
Şi-un glas ţipând: “Omoară-l, Ivănicăăă!!!”

poezie de A.C. Dragodan
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie!

ploaie nu mai trage sforile
nu-ţi mai căuta nurorile s-au dus după soare
fiecare cu sprinteneală vezi tu baţi în turle şi-n cruci şi-n năluci
fii mai veselă că văduvă eşti în furtuni citeşti ca-n evanghelie
de sfântă te ştiu dar cât de târziu te răzbuni faci ravagii
în suflete naufragii ce-ai ploaie cu noi
neam de eroi fără să ne facem bine
mai mult cârtim şi nu mai ştim de iubire
nelegiuire ni-e ziua sau anotimpul
aha strânge pumnii pentru nebunii care mai scriu pe bălţile tale
infernale într-o lume lipsită de tact diplomaţie şi-un fir de iasomie
mă doare de picăturile tale care-ajung în pământ
vrând-nevrând şi pe sub pleoape de frustrări mioape
mai las-o-n poveste de bocăneală câtă cerneală să curgă pe frunze
călăuze de sentimente iminente dar fără vreun ţel
pe table de-oţel paşii tăi step dansează
pustiul vibrează până la nori seniori ne zgâlţâie ne dă fiori
dintre crengi jumulite de vântul hain se-arată un pui de soare calin
hlizindu-se prin fereastra albastră cu limba scoasă mieroasă
de toamnă cu gust de pastramă şi dulce must
în butoiul vetust în zadar te răzbuni ploaie zurlie
opreşte-ţi tobele şi vorbele grele
lasă-ţi corabia cu vele să plutească aidoma toamnelor mele

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clovnul

În pestriţe haine şi pestriţe roluri, tânăr, joacă "moşul"...
Ne încântă, pe copii, pe adulţi, la întâmplare.
E machiat tot, masca îi e albă şi cu nasul cu roşu,
Audienţa o amuză, serile la rând, fără încetare.

Se ascunde de adevăr, în dos de recuzită şi vopsele,
Căci nimeni nu-i cunoaşte bucurii, sau de are suferinţă...
Îşi varsă în râsete, tămăduinţa în leac, de suflete şi rele
Şi nimeni nu-l întreabă de-i e bine, de mai poate, sau e-n neputinţă.

E multilateral, căci trebuie să ştie tot să facă,
Chiar de-i dresaj, sau la trapez, râs să provoace...
Şi nu-i uşor, e plin de haine, trucuri, plasa-i ridicată;
Se-aruncă în neant, şi-n mers pe sârma, speră a se întoarce.

E gala de sfârşit, când circul se va strânge ca să plece
Şi număru-i final îi e în cuşca "full" cu lei.
Intrat... şi-n ropotul de palme, drama se petrece...
Nu-i timp de intervenţie, e totu-n sânge... A murit Serghei!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Patimile lui Isus"...

Toţi Îl lovesc cu sete şi cu ură,
Dar El priveşte suspinând spre gloată,
Trecând tăcut prin cea mai grea tortură,
Ca să salveze omenirea toată.

Pe fruntea albă ţine o coroană,
Iar trupul Lui e răstignit pe-o cruce,
Şi spinii răutăţii ii fac rană,
Purtându-L înspre ultima răscruce.

Şi lacrima Îl arde tot mai tare,
Iar lanţurile grele Îl apasă,
Dar El se roagă pentru-aceia care,
L-au aruncat spre moartea nemiloasă.

Apoi se uită disperat spre Cerul,
În care se aprinde o văpaie,
Ce-'ntunecă în grabă tot eterul,
Şi se porneşte o cumplită ploaie.

Iar cei ce-au râs în urmă cu o clipă,
Se zbat acum în spaima neputinţei.
Şi speriaţi se clatină si ţipă,
Dar se sfârşesc în hăul nefiinţei.

E ziua neagră, neagră ca si noaptea,
Doar crucea răstignirii se mai vede,
Când Domnul îşi ia Fiul din cetatea,
În care nimeni în minuni nu crede.

Dar trupul lui însângerat rămâne,
Şi îngropat va fi cu străşnicie,
Păzit fiind de oştile păgâne,
Ca nu cumva din moarte să învie.

.....

Trei zile trec şi-un înger se arată
Acelora ce L-au iubit fierbinte,
Spunându-le: - Să nu mai plângeţi: Iată!
Hristos a Înviat şi-i viu ca înainte...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă

Eşti ca fulgul de zăpadă
Care zboară prin văzduh
Şi apoi cade în ogradă
Umectând al său pământ.

Ce eşti viaţă-n astă lume
Doar un fulg rătăcitor.
De faci bine de faci rele
Totul este trecător.

Că tu om, cu zile puţine,
Mai tot timpul supărat
Să ştii, că nimic nu iei cu tine
Din ce-ai strâns ori câştigat.

După ce dispari vine uitarea
Fără ca tu să mai revii,
Ea aduce întristarea
Printre cei rămaşi şi vii.

Porţi cu tine moştenire
Al trecutului păcat
Nu ai drept de jeluire
Până nu eşti judecat.

Şi atunci balanţa dreaptă
Hotărăşte ce-ai făcut
Ea se înclină ori se îndreaptă
Şi-ţi arată al tău trecut.

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gura căscată

La capătul liniei era o gură căscată.
Dinţii se schimbau între ei peste macazul
de îmbrăţişări. Bucătăresele
schimbau aşternuturile
cărţilor de bucate. Şi da şi nu şi parcă
nu
dar parcă totuşi din senin
strângeau în pumni veninul alb
din curba mâinilor târzii
cu ciobul gândului meschin
un ea
un el
o sonerie
din când în când veneau puşcăriaşi
închişi în bulgării cu dungi
aveau urechi înzăpezite
şi-n spate trenuri
cu veri lungi...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

30 Iulie 1830 (Paris)

Un rege bun puteai să fii.
N-ai vrut. Şi ţi-a plăcut să crezi
Că poţi poporu-n jug să-l ţii.
Nu-i cunoşteai tu pe francezi!
Există judecată chiar
Şi pentru ţari pe-acest pământ;
Şi-n timp ce alergai fugar
Coroana ţi-a căzut, s-a frânt.

Cumplită luptă s-a încins!
Sub steagul libertăţii, duhul
Revoltei în popor s-a-ntins
Şi-un singur glas umplu văzduhul.

Mult sânge la Paris a curs!
O, cum plăti-vei tu, tirane,
Curatul sânge care-a curs
Şi-aceste jertfe mari, umane?

Când goarna-n cer va răsuna,
Când din deschisele morminte
Ţărâna se va încarna
În tot ce-a fost mai înainte,
Atunci când judele cel mare
Va cântări ce-i bun şi rău,
Nu te vei îngrozi tu oare?
Nu şovăi-va braţul tău?

Neghiob! În ziua cea de-apoi,
Tu, cel urât de-o-ntreagă ţară,
Ce-ai să răspunzi? Hulit strigoi,
Chiar şi-n infern vei fi de-ocară!
Te vei întoarce-n acel ceas
Către poporu-nsângerat;
Dar toţi striga-vor într-un glas:
E vinovat! E vinovat!

poezie clasică de Mihail Lermontov din Poezii (1959), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angelina

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braţ mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la războire;
Între fete curcubeu,
La bătăi trăsnet şi leu.
El cu dragii săi tovarăşi
La război pornit-a iarăşi,
Dar pe drumul lat şi-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
Şi el zice către fraţi:
Dragii mei! Voi m-aşteptaţi,
Până-n seară, până-n noapte,
Până mâine-seară poate,
Pân mă duc la draga mea
Căci nu pot de dor de ea!
Astfel zise lin şi blând
Şi-apoi pleacă şuierând
Pe poteca mult bătută,
Care duce la palută!

La palat dacă-a sosit
Porţile-nchise-a găsit.
Ce-i aceasta? Niciodată
N-a fost poarta sub lăcată,
Şi-acum pentr-ntâia oară
Geme poarta sub zăvoară?!
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartă-ncetinel.
Vine-o babă şi-l priveşte,
De pe zid apoi vorbeşte:
Ce tot baţi? Mergi înapoi!
N-ai să caţi nimic la noi!

Şi Dumitru greu mâhnit
De răspunsul ce-a primit,
Bate-n poartă cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intră-n casă şi gemea;
Căci în casă ce vedea?
Un fecior oh, bată-l vina
Ţinea-n braţe pe-Angelina,
Şi glumea, şi-o dezmierda
Şi cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară
Şi-n mânia lui amară
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolboroseşte-n sânge,
Lin oftează şi se stânge.
Viperă cu două limbi!
Astăzi juri şi mâini te schimbi!
Astăzi juri pentr-a-nşela,
Mâine-nşeli pentru-a jura:
Deci să moară mişeleşte
Inima care minţeşte!
Apoi crunt şi disperat
Către tânăr s-a-nturnat:
Vezi cadavrul!... Dublă crimă...
Este chiar a ta victimă...
Sân zdrobit de două ori...
Pleacă fruntea... taci şi... mori!
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt şi-un vaier,
Şi-un fecior tânăr frumos,
Mort de bardă cade jos.

Ucigaşul lung priveşte
Sângele cum abureşte
Şi tăcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrării icuri
Şi din gene-i lunec picuri.
Iar în urmă s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
Şi-aşteptând până deseară,
Cu ele-a grăbit la moară
Şi la ţărm groapă săpa,
Acolo le-nmormânta.

Şi de-atunci Dumitru n-are
Linişte şi zi cu soare;
Şi d-atunci mereu plângea
Lângă moară şi zicea:
Moară! pentru orişicine
Macină fărina bine!
Căci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândă cum e steaua
Şi mai albă decât neaua!
Macină fărina bine,
Moară, pentru orişicine!
Căci voinicul ucis azi
A fost nobil şi viteaz!

Şi pe locul, unde fu
Tânăru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunză lată;
Unde-a fost dânsa-ngropată,
Au crescut viţe de vii.
Şi d-atunci prin bătălii
Toţi la chiparos s-adun
Şi pe rane frunză pun:
Căci e frunza fermecată,
Vindecă ranele-ndată.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, căci gustând
Fructul viţei fermecate
Iar le dă lor sănătate.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de ploi

Ăştia-mi plouă peste tot,

Şi prin vise şi prin gând,

Nici să tremur nu mai pot,

Nici să stau, docil, la rând,

Nu mai am nici încălţări,

Rezistente la puhoaie,

Căci, în cele patru zări,

Totul apă e... de ploaie,

Ăştia nu se mai opresc,

Din eterna ţârâială,

Zi şi noapte tot stropesc,

Fără urmă de sfială,

Totu-i moale prinprejur,

Unde calci sunt doar băltoace,

Se iţesc şi prind contur,

Forme vagi de poloboace,

Şi-n exces de inervare,

O să-ntorc pe dată foaia,

Şi răcnesc în gura mare,

Măi, mai terminaţi cu ploaia!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camaraderie pe teugă

Nu-s prea multe lucruri de văzut pe teuga unei nave,
Doar cizme marinăreşti şi lăzi stivuite rând după rând,
Iar deasupra un felinar care luminează fumegând,
Stropi de ulei curgând din burdufuri prinse-n cârlig, jilave;

Uneori, înalt, un val izbeşte-n cabestan cu mânie surdă,
Uneori o gură de-aer abia se strecoară-n piept,
Dar camaraderia-şi menţine acolo drumul drept,
Munca grea, comună, face dintr-un străin o rudă.

Suntem fraţi de sânge, dar de pace între noi nu-i rost,
Gata mereu să schimbăm pumni şi mari minciuni cu spor;
Maree, certurile noastre se-nalţă aprig şi se retrag domol:
N-avem pe sau sub teugă niciodată-un moment cenuşiu, anost.

Dar într-o tavernă... scoateţi-l pe unul de-al nostru din saboţi
Şi veţi afla îndată că trebuie să vă bateţi cu noi toţi.

poezie de Harry Kemp din Din "Cântece marinăreşti şi balade", Harry Kemp, publicată de Brentano's, New York, USA, 1920, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte de-mprumut

Ţi-aş spune:"Te iubesc!", dar te-aş minţi,
Iubirea o întâlneşti în orice zi!
Îţi fură mintea c-un surâs ştrengar
Şi-o porţi un anotimp în buzunar,
Sau la rever, de nu e cu împrumut,
Te bucură o vreme... şi atât.

Dar ce să faci când vorbe nu s-au scris
Şi când ce simţi e pur şi interzis
Şi-un simplu*te iubesc*nu e de-ajuns
S-arate cât în suflet ai tot strâns?
Cum pot două cuvinte de-mprumut
Să dovedească-al inimii tumult?

Ţi-aş spune:"Te iubesc!"... dar am să tac.
Decât cu vorbe simple să te-mbrac
Şi-un muritor din zeu ce-ai fost să fac
Mai bine te alung... Apoi mă-mbrac
În haina trubadurilor pribegi,
Al căror glas n-ai vrea să-l înţelegi.

Şi-n lume voi porni, mustind de dor,
Să cânt iubirea mea şi-a tuturor.

poezie de Luiza-Adriana Grama
Adăugat de Luiza-Adriana Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustnicul

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic şi-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Aşa cum îşi dorise el.

Şi-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Îşi petrecu parte din viaţă
Rugându-se la Dumnezeu
Şi de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greşească-n adevăr,
Să ţie calea vieţii dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toţi sfinţii,
Îl lăudau şi adormiţii,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu ştia socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le ştia pe toate.

Se scurge timpu-ncetişor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar şi aşa timpul trecu
Şi barba-i albă se făcu, din neagră.

Şi chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci îşi găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăţie,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-şi doreşte raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Priveşte cerul cu mândrie
Şi zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să şadă
Şi să aştepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Aşteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

"Ţi-e tolba plină de păcate,
În tinereţe le-ai făcut pe toate,
Un hoţ fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toţi jefuiţii,
Pe tine şi pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi şi suspine
Şi le-au trimis la mine."

Aşa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toţi ştiau ce vrea să spună.

"Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îţi faci palate.

Ai împărţit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiaşi
Şi la văduve-n poartă.

Mai ştiu de anii de căinţă,
Ţi-au fost de mare trebuinţă,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi."

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrâneţe
Să cerem penitenţă.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alfabetul

Alfabetul e-un spectacol
cu costume noi, de gală,
poţi să-l vezi, nu-i vreun un obstacol,
chiar din banca de la şcoală.

Literele stau la rând,
sunt frumos aliniate,
fiecare ocupând
un rol între celelate.

A e prima care trece
pe scenă, cu mare fală,
pentru voi ea va începe
Alfabetul cu-ndrazneală.

Ă vine cu pălărie,
urmând  cam supărat,
B şi-un C de la "cutie",
drept pe scenă au intrat.

Apoi rând pe rând vin toate,
câte una se perindă,
N de la cuvântul "noapte",
apoi O de la ''oglindă".

Z e cea care încheie
şirul lung de mici vedete -
literele sunt o cheie
pentru scrisul pe-ndelete.

Iar când scena s-a golit,
rolul nu şi-au terminat:
ne-apucăm toţi de citit
Alfabetul de îndat'!

poezie pentru copii de Simona Epure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şah-mat!

A istovit degrabă văpaia raţiunii
Şi nimicind splendoarea din clipa de apoi
Îmi lasă-n suflet golul ştiut numai de unii
Mai bine decât mine... mai bine decât noi...

E ca un joc de şah pe-o tablă incoloră
Noi suntem doar pionii... tu, negru... albul, eu.
Spre nu ştiu ce final ne adâncim în oră
E negrul tău de vină sau poate albul meu?

Iar somnu-i umbra care ne-aruncă-n jocul rece
Şi rând pe rând vom pierde ţărâna de sub paşi
Căci viaţa asta ştie răbdarea să ne-o sece
Transfigurând vicleană, ultimii ani rămaşi

Tot căutând scăpare, un univers de umbre
Ni se deschide-ntins pe-al vieţii umed pat
Pe care-am adormit cuprinşi de jocuri sumbre
În timp ce soarta crudă ne tot şoptea: şah-mat!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aserţiune prin remember poetului Girel Barbu după Girel Barbu

Ce lacrimi concave, ce lacrimi
Ţi-ai strâns Dumnezeule-n mine,
Ce spuză de jar şi de patimi...!
Deci, vreau să te-ntreb, ţi-este bine?

Ce toamnă convexă, ce toamnă
Îţi pregeţi, poete, spre mine,
Dar eu rămânea-voi o doamnă...!
Deci, sincer, te-ntreb: ţi-este bine?

Scrisoarea, o, Doamne, scrisoarea
A-ngălbenit de prigoana din tine,
Şi-n curând o va prinde ninsoarea...
Mâhnită te-întreb: poete, ţi-e bine?

Icoana-n perete, icoana
O mai ţii să te-nchini pentru mine?
Cuţitu-ţi îmi spintecă rana...
Smerită, te întreb: ţi-este bine?

Ce noapte frumoasă, ce noapte
Am trăit, ah, la doi paşi de tine
Iar apoi mi-ai ucis gânduri... şoapte...
Şi, totuşi te-ntreb, ţi-este bine?

poezie de Iulia Mirancea
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi...

Într-o zi mi-e mai vară, într-o alta descresc,
Orice clipă trăită printre paşi mi-o zăresc,
Învârtită-i timona, dar nu-i timp de întors,
Curg ninsori fără milă, îşi întrec al lor tors.

Dar, privesc visătoare şi-aud ochii zâmbind,
Eu, mireasă în galben, trec prin toamnă iubind,
La picioare rugina mă decalţă de ani,
Tropoteşte-nsoţită de-un alai de şamani.

Şi mi-s tălpile goale şi-mi par toate mai reci,
Îţi ascult îndârjirea, viaţă, grabnic mai treci,
Dărnicia ţi-e scumpă când cerşind primăveri
Vicleşug pui în haina ce-o îmbraci în tăceri.

Anotimpuri străine, rând pe rând amurgesc,
Mi-e în urmă privirea, mi-o adun şi pornesc
Prin desişul de frunze, printre vânturi şi ploi,
Recunosc... e uşor... când zăpezi dăm în doi.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Tangoul dragostei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai câştigat încă o zi? [Have you earned your tomorrow]

Este vreun om mai fericit, că azi te-a întâlnit?
Şi-aduce aminte cineva de faptul c-aţi vorbit?
Această zi s-a încheiat şi truda ei s-a dus;
Vreo vorbă bună cineva de tine oare-a spus?

Ai salutat pe vreun amic pe care l-ai văzut?
Sau i-ai zis "Bună" plictisit şi-apoi ai dispărut?
Ai fost meschin şi egoist şi iute ai plecat,
Sau cineva e fericit că azi l-ai ajutat?

Ziua dispare-n ritm grăbit şi vine seara acum,
Ai sprijinit măcar un om ce ţi-a ieşit în drum?
Prin ce-ai făcut şi ce ai zis vreun suflet e uşor?
E cineva care-a fost trist şi-acum e încrezător?

Ai irosit această zi sau ai fost de folos?
În urmă laşi nemulţumiri sau laşi ceva frumos?
Şi ce va zice Dumnezeu în somn când o să cazi,
Ai câştigat încă o zi prin tot ce-ai făcut azi?

poezie de Albert Guest, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantoma

Să trăieşti cu o fantomă în casă nu-i uşor,

să ştii că e acolo,

strălucind,

ştiind că-i importantă,

că e greu de uitat,

aproape

i m p o s i b i l.

Să încerci să îţi vezi de mica ta rutină,

să alergi

în roata asta experimentală fără să te împotriveşti,

să te bucuri de iubirea

în care ai nimerit

de parcă s-au aliniat toate fructele alea exotice şi colorate

în maşinuţa de tocat bani,

să îţi muţi doar un pic

privirea de la ea,

măcar un pic.

Şi-ntr-o noapte timidă

cu stele licărind pe cer nevrotic,

străzi goale şi oameni strânşi bine sub păturile grele,

când credeai că poţi în sfârşit să respiri bine,

că a plecat în sfârşit,

să vină târâş,

să deschidă toate cusăturile,

să facă ferfeniţă tot procesul de vindecare.

Să trăieşti

cu o fantomă în casă nu-i uşor,

ea vrea să o iei la dans

pe parchetul rece

din când în când,

să o visezi,

să o găseşti prin fotografii,

e tot tributul

de care are nevoie.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul gonea rece

pe lângă ea prin ea prin toate celulele
în rafale bătea
copacii se aplecau unul
către celălalt de parcă schiţau
un dans frenetic pe o muzică
auzită numai de frunzişul lor
burniţa măruntă s-a transformat
într-o ploaie grea ce mătura cerul
şi apoi cădea pe asfalt bocănind
toată lumea stătea în casă
în faţa televizorului protejaţi de hainele călduroase
ea fugea prin ploaie de una singură
retrăia explozia şi simţea tristeţea
deznădejdea
fugea şi plângea în lumea
ce se învârtea în jurul ei
simţea pistolul cum îi lunecă din mână
dar nu l-a auzit când loveşte pământul
era un glock de 9 milimetri
se simţea vlăguită şi nu reuşea
să răspundă vocilor care o asaltau
nu-şi amintea cine a fost
dacă a fost cineva sau pretindea
că este altcineva odată
acum şi-a spus: sunt o fantomă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ce-ai rămas din flăcări?

Cu ce-ai rămas din flăcări, mai bun decât erai
Când ai intrat în marea şi ultima-ncercare?
Sfârşind cu tine însuţi eroica-nfruntare?
Cu ce-ai rămas din toate? Ce-ai ars şi ce mai ai?

Ce-ai limpezit în tine, din câte ce aveai?
Ce-ai lepădat din toată zadarnica strânsură?
Cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i zgură;
Cât ai avut ‘nainte; şi-acuma ce mai ai?

Nu anii suferinţei urcaţi cu-atâta vai,
Nici perii albi, nici plânsul, nici pierderile grele,
Ci câtă-nţelepciune, şi tâlc ai scos din ele
Aceasta-i întrebarea; ce-ai ars şi ce mai ai?

Căci dacă tot acela te-ntorci precum erai,
Când ai intrat în marea şi ultima-ncercare,
Zadarnic-a fost jertfa şi chinurile-amare
Nimic n-aveai ‘nainte şi azi nimic nu ai!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!