Montale

Montale provine de la sentimentale,
El este amator de saturnalii regale,
Unii ieşim din mantaua lui Montale,
Alţii ex nihilo, ocaziile-s multe,
Oase de sepie lasă în urmă,
Matale ce spui? Îmi place mentalul feminin.
Princesse lointaine, fără intenţii spun,
Aproape că zbor, roţile săriră din drum,
Aşa cum viaţa fuge de eternul senin.
Primăvara se fac copii, nu ştii?
Vara se maturizează oricine,
Toamna se scufundă în sângele frunzelor,
Iarna ne potolim ca statuile.
La capătul drumului o bătrână cu mintea dusă
Îmi cere bani, îi dărui inima.
Va cădea soarele ca un câine la drum lung?
Ca Zarathustra, ca lustra, moartea îşi pierde ochiul verde,
Puşcăriaşii –uriaşii îşi lasă lanţurile-n şanţuri.
Acesta e omul nou, un ou.
Nici mugetul de val rănit nu se aude,
Alge-n tremur, privesc în ceaţă răsărind
Astrul solar strivit de vremuri.
Dar peste turle şi livezi,
Ghirlande de aur, oarbe,
Închipuire, cum să vezi,
Iubirea cum încet ne soarbe.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi zbor

nici nu mai pot dezlipi
privirea de la tine
aşa cum eşti înfăşurată
în zăpezi repezi umile
şi cum respiri fericire
pe nerăsuflate la umbra lunii
lipită calină fierbinte de mine

nu ştiu cum dar din mine
s-a desprins un monstru
îl auzi?
îi auzi furia ce ne sparge de zid
şi mugetul şi roţile vechi
cum cad din cer în cer?

stai cu mine te rog îmi şopteşti speriată
dar mă desprind furios
şi zbor pe sub fruntea ta lată
perfid cu privirea tăioasă
şi văd cum curcubeul îţi soarbe
sângele şi lumina
din priviri din vise
apoi apar şi eu, stingher şi fără cruce

de-ai ştii că am atâta tăcere în oase
şi aer obosit în piept
m-ai chema să-ţi spun
la ureche poveşti despre poveşti
sau despre roţi de rezervă cochete
şi despre un sergent major
pe bicicletă
şi multe multe majorete

Dumnezeu m-a aruncat din cer în genunchi
şi odată cu mine o mie de roţi
cu franjuri de nori şi breton

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Detaşare absolută

Stau şi privesc
Cum lumea se frământă
Cum toţi sunt trişti şi fără chef trudesc
Cum astăzi şi speranţa pare frântă...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum unii mor de foame
Cum alţii tot mai mult se îmbogăţesc
Cum pe Pământ sunt mii şi mii de drame...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum încă sunt războaie
Cum inimile încet se împietresc
Cum nici iubirea nu le mai înmoaie...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum ne-avântăm spre stele
Cum sume mari de bani se cheltuiesc
Cum unii au ajuns doar os şi piele...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum mulţi se nasc şi mor
Cum alţii fără niciun rost trăiesc
Cum viaţa trece iute ca un nor...
Stau şi privesc.

poezie de Octavian Cocoş (1 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj de primăvară

Un tablou al primăverii
Este-acum întreg pământul.
Anotimpul reînvierii
Îşi spune din nou cuvântul.

Am văzut cum respiră pământul
În primăvara care-a început.
Am văzut cum mângâie vântul
Tot ce-n natură a renăscut.

Am văzut cum se-mbracă pământul
Cu haină în verde culoare.
Am văzut cum se-acoperă câmpul
Cu grâu semănat pe ogoare.

Am văzut ciocârlia cum lasă pământul
Şi-n zbor se avântă spre soare.
Aud cucul că-şi strigă cuvântul,
Undeva, departe, în zare.

Am văzut oameni cum lucră pământul,
Cum vitele-i ajută la muncă.
Îmi place că viaţa-şi sporeşte avântul
În satul din vale şi-n luncă.

Am văzut cum primăvara, pământul,
De povara iernii îşi scutură amarul.
Aud cum îşi potriveşte iar cântul,
La hora din sat lăutarul.

Înregul tablou pictat de primăvară
Pe şevaletul întins al naturii,
Aduce lumină, pentru a câta oară,
În verdele crud al pădurii.

poezie de Dumitru Delcă (12 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există capăt de drum, fiecare drum este continuarea celui anterior, viaţa nu dispare, moartea nu există, este în mintea noastră înfricoşată. Morţii noştri dragi ne însoţesc pretutindeni, în vise, în amintiri. Să nu-i uităm, pentru că şi ei ne pot uita. Iar Dumnezeu este în fiecare din noi, cum ar putea muri?

citat din Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşarfa rubinie

Eşarfa rubinie de peste drum mă absoarbe,
Priveşti persoana şi nu vezi eşarfa,
Ce este bun într-un om? O grădină.
Mase, mese, messa de dimineaţă.
Vrei viitor sau prăjitor? Sau Vrăjitor?
Confucius, adesea mă gândesc cu jale.
Ce ne-am face fără cuvinte? Punct.
Urmaşilor ce le laşi? O peşteră?
O amărâtă turturea? Vorbeam degeaba,
Dă-i cu roaba. Lasă zburătorul, n-are el motorul.
Cine bea din Dâmboviţa, nu cunoaşte şliboviţa.
Lumea se-mparte în boi şi viţei, asta mi-a spus însuşi Corneille.
Noi mergem ce mergem, unde-i eşarfa?
Pe o stâncă neagră, gata să se spargă.
Spui ce spui, dar tristă-i lumea, ca după chef.
A pune lucruri în rondel, dar pierde părul că nu-i chel.
Cheia a inspirat cea mai frumoasă romanţă- dar lacătul?
Din ceas dedus mai bea un must.
"Dimineaţa îşi freacă sânii tari de fereastră".
Înger boschetar, suflet de amnar.
Eşarfa lui Mopete are acum pete.
Cum să uit eu "leoaică tânără, iubirea"?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boul şi musca

Pe uliţa din satul plin de dobitoace,
Mergea fericit boul pe drum pentru a paşte
Şi cum mergea el ţanţoş pe calea cu gutui
Aude bâzâind o muscă-n urma lui:
"Opreşte-te din drum, să-ţi spun o vorbă nouă."
Dar boul, înainte şi se făcu că plouă.
"Da' stai numai puţin! Sau poate-ţi este frică
de ce-a spus despre tine, vecina ta furnică..."
Şi la auzul veştii puţin tulburătoare
Se opreşte din drum boul uitănd de-a lui mâncare.
"Ia spune coană muscă, gura tot nu-ţi tace?
iar vrei să stârneşti ceartă între dobitoace?"
"Asta nu-i minciună. Nu-ţi zic din auzite,
mi-a spus a ta vecină că eşti încet la minte
şi coanele văcuţe le-aud când se adapă
cum spun că boul nostru ne lasă fără apă."
"Deci carevasăzică lumea aşa mă vede,
dar lasă că nici eu din gură nu le-oi pierde
şi va veni azi vremea când mă voi intoarce
şi-am să pornesc scandalul între dobitoace!"

Şi a greşit el boul că n-a avut habar
Că cine urmează musca merge la bălegar.

fabulă de Alexandru-Codruţ Ivaşcu (8 februarie 2019)
Adăugat de Alexandru-Codruţ Ivaşcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine

Nu pot privi în urmă cu mânie,
Sunt acum un vulcan stins,
Un crater peste care a crescut iarba.
Ar fi trebuit totuşi să mă înveţi
Cum ar fi să trăiesc fără tine.
Vezi, eram foarte tineri,
Stăteai peste drum,
Veneai doar în vacanţe,
Când ţi-am zărit pentru prima oară
Ochii albaştri printre cireşi,
Am ştiut...
Am umblat de mână
Pe toate aleile, potecile,
Ani, vacanţe, anotimpuri,
Mi-ai spus că vom împărţi
Cândva planeta la doi,
M-ai învăţat iubirea pe litere,
Caligrafic,
Dar nu m-ai învăţat cum ar fi viaţa
Fără tine...
Nu privesc în urmă cu mânie,
Acum sunt un vulcan stins,
Un crater plin de cenuşă,
Un câmp de luptă părăsit
Peste care creşte iarba.
Acum este târziu, se lasă înserarea,
Privesc cu seninătate apusul,
Soarele roşu care împarte
Planeta în două,
Totuşi,
Ar fi trebuit să mă înveţi
Cum să trăiesc fără tine...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-mi, Doamne, anii mei

Întoarce-mi, Doamne, anii mei
Copil sa fiu din nou la mama,
Să urc fără frică într-un tei,
Habar să nu am ce este teama.

Să merg iar desculţă pe-afară
Prin iarba cosită şi udă,
Să privesc rândunica cum zboară
Să simt inima cum îmi tresaltă, nebună.

Atât de bine îmi era la mama
Şi-o simţeam cu toată fiinţa,
Am crescut şi-am aflat ce e teama
Şi-am aflat şi ce e suferinţa.

Mi-e sufletul gol şi pustiu
Şi multe am avut să spun lumii,
Am rătăcit de dor şi nu ştiu
De am greşit... cum spun unii.

Aş vrea să las lumii un semn că am fost
Printre semeni, un suflet sihastru
Cu inima plină de iubire şi frumos,
Şi c-am iubit şi-am simţit în albastru.

Am vrut să dau lumii, din sufletul meu
Iubirea să-mi fie tovarăş de drum.
Şi oamenii să fie buni, am vrut eu
Dar mai mult de atât să fac, nu am cum.

poezie de Elena Bulancea (2017)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maldoror

Maldoror
Spre Lucia pe care noi urcam,
O treaptă fiecare, scara,
Iar zilele, pun preţ, un ban,
Ne ceartă-n valuri neagră, marea.
Cum timpul curge neostenit,
Din turn se prăbuşeşte ceasul,
Din lamentări în infinit
În dragoste respecţi păcatul.
Eu mă opresc, se-apropie-un hău,
Un monstru fără noimă, nume,
Când bine redevine rău,
Iar răul nu creează-o lume.

Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,
În rest vârcolacii, raci răniţi,
Scoici în valuri, ce rost mai are
Să murim, dacă-nviem din nou, din nou?
Omnia fluunt, omnia mutantur,
Un marş forţat de ani-lumină.
În limba noastră, Dumnezeu este Cel Care Este.
Ce am putea adăuga?
O mie de nume,
Este Cel Care Nu Se schimbă,
El este cel care ne poartă
Ca o mamă pruncul său,
Fără să ştim, în somn adânc.

Privesc asfaltul, firimituri de pâine,
Pete de sânge, pene de corb,
Un cadavru imens s-a dizolvat în smoală,
Exală mirosuri cotropitoare,
Acesta este dragul nostru oraş,
În care se mai râde, se cântă, se dansează,
Deasupra sau în adânc, pe dedesubt.

Aşa cum plouă în inima mea,
Aşa plânge şi câinele-Dumnezeu,
Maldoror umbla pe şapte cărări,
Ca pe cele şapte coline ale Romei,
Circulate de cocote,
Smârcuri pustii în inima lui Maldoror,
Otravă grea, în vinele sale, sângele este verde,
El nu are oase, doar crengi îngălbenite,
Tulpini de brânduşe, sfielnic pătrunde
În Istoria Universală, alături
De Don Quijote Coţcariul,
Am văzut de curând un pui de corb rănit,
Nu zbura, croncănea fără ură, adânc umilit,
Poate-mpăcat cu o înfrângere apoteotică.

Boris Marian Mehr

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe acolo pe unde zboară ea, în înălţimea Cerului...
nu sunt linii marcate...
Şi uneori îşi pierde cărarea.
Se ghidează salbatec
dupa liniile de zbor ale păsărilor... după focul stelelor... după florile anotimpurilor...
Şi îşi întreabă inima cu teamă şi cu mirare...
"Sângele tău n-are vreo ştire despre nevăzutul drum...?"
Simte că la capăt de drum neştiut, dar pe urme de calda Lumina... e Acasă
Străinul nestrăin o cheamă, mergând pe cale, înaintea-i...

Vântul o ridică şi marea înspumată geme...
Însă pe toate le lasă în urmă fără şovăială,
pentru a urma această putere rătăcitoare...
Căci străinul o cheamă, îl aude cum merge pe cale... înaintea-i,
spre Acasă...

Ea ştie. Numele lui a fost chemat sub cerul fiecărei dimineţi... în rugi fierbinţi...
Acum mugurele înfloreşte
doreşte Soare şi rouă...
iar floarea deschisă strigă spre lumina care o eliberează...

Sfarmă lanţurile, inima mea, şi zboară...

Doamne, pictează o icoană după viaţa mea... cu toate dorurile... cu toate drumurile... cu toate zborurile... cu fiecare vis... cu fiecare suspin... şi scald-o în lacrimi mântuitoare...
O icoană izbucnind din sufletul meu...
în care Tu ţi-ai aşezat
focul şi iubirea...
Adevărul... Iubirea şi pacea.

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu fuge de moarte

Nimeni nu fuge de moarte
La ieşirea din munţii semeţi
apele se limpezesc sărind în cascade
pe faţa dimineţii soarele îşi lasă razele
chiar dacă-i rece învăluită-n ceaţă,
totul se-ntâmplă normal şi grăbit,
nimeni nu fuge de moarte,
dar trăieşte cu teama în oase.

Nesfârşitul prin care curge văzduhul
lasă în hăuri ecoul
şi ziua se ridică din memoria clipei
fără cicatrici pe buzele amiezii
înflorind în ochi bucuria luminii.

Dacă pot să străbat cu sufletul,
odată cu săgeata albastră
voi străpunge cerul cu iubirea de semeni.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti iubirea în a cărei frumuseţe chiar şi timpul îşi aşteaptă bătrâneţea! Vorbeşte-mi de frumuseţea ta fără formă, pentru că frumuseţea ta cu formă a fost încă de la naştere vândută timpului. Ce anume nu cere timp? Ce anume timpul nu poate atinge? În adevărata ta fiinţă chiar şi moartea stă în genunchi şi se roagă să moară. E atât de bătrână, a trecut peste ea atâtea milenii, atâtea veşnicii şi nu poate muri. Aşa că cere îndurare de la tine ca să o îngropi chiar în inima vieţii veşnice. De ce să-i refuzi mântuirea?:) Draga mea, eşti la fel de frumoasă ca şi inima sacrului însăşi. Tu eşti iubirea în a cărei frumuseţe chiar şi timpul îşi aşteaptă bătrâneţea! Dacă ai putea să te vezi aşa cum te privesc eu, ai ştii că nu poţi îmbătrâni şi muri niciodată! Nu-i aşa că tu eşti mai frumoasă decât frumuseţea?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lazăre, vino afară!

poruncă este rugămintea ta, şi n-am pricină să mă fac că-s surd
te aud şi simt cum lăcrimează ochiul sfânt
dar Doamne, nimeni de pe-acest pământ nu vrea ca să mă vadă viu.

poate că sora mea oftează, poate că maica plânge-n pumni
poate că cei câţiva prieteni se-întreabă de ce eu, de ce aşa curând
dar Doamne cum pot să ies din mormânt şi să îţi văd pe faţă suferinţa?

trecut-am pân' la moarte printre toţi aşa cum soarele îşi face drum pe cer
dar nimeni nu s-a dat în lături să îmi facă loc şi norii au fost pe cerul meu
mai bine mort căci aş muri din nou văzându-ţi chinul tipărit în trup

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul tău nu mă lasă singur

Simt cum se frământă pământul,
apele se umflă în plămâni şi respiră,
rădăcinile absorb zăpada şi se pregătesc
arborii îşi dau coate şi se bucură.

Primăvara mă cheamă cu toată puterea soarelui,
cuvântul tău nu mă lasă singur
şi mă bucur cu toţi nervii tăcerii
de cântecul ce se naşte în mine.

ştiu cum foşneşte în aburi pământul,
cum răsuflă din adânc,
sub privirile oamenilor
după modelul trezirii din somn.

Văd cum se revarsă ţărâna umedă,
Cum păsările se lasă din zbor şi caută
hrana care le asigură un nou ciclu
când natura înverzeşte şi cântă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

CUM MĂ IUBEŞTI TU

Nu mă întreba nimic... am cuvinte prea puţine,
Şi tăceri împrumutate de pe tâmpla unui monstru.
Sunt copila din povestea ce se ascundea în tine,
Ştii că nimeni nu m-atinge, cum mă atingi tu?

Iar îmi trec fiori prin piele când te-apropii ca un gând,
Căci prezenţa ta mă-ntreabă de îmi eşti doar tu bărbatu
Ce m-a preschimbat în mov şi mă lasă tremurând...
Ştii că nimeni nu sărută, cum mă săruţi tu?

Am făcut contract cu moartea, i-am dat de la mine vise,
Am plătit pentru iubire, dar şi pentru tot oftatu,
Ce ţi l-am furat credulă din sertarele închise,
Fiindcă nimeni nu iubeşte, cum mă iubeşti tu.

Mă topesc de aşteptări, şi mă scurg în absolut
Tac în faţa unui înger, nu-i spun că eşti adoratu
Din povestea indecentă cu statuile de lut
Unde toţi făceau amor, dar nici unul cum faci tu!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când urcă bucuria

De ce îmi preziceţi o iarnă în oase?
O curgere continuă din streşini
când urcă bucuria prin mine rotund
şi-mi iau inima în mâini şi o ascund în piept,
o fac să simtă primăvara
cum ne acoperă cu verde,
rămânem credincioşi
sfinţeniei din cuvinte
pe care le repetăm
neobosiţi în rugă.

Nu-mi mai rămâne iarna interioară,
acasă odată cu plecarea
fuge din mine iluzia şi se naşte iubirea,
creşte sub ochi minunea
şi-n spaţiul dăruit
aduc în fiecare zi
lumina.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ex nihilo

Ex nihilo nihil, nimic nu are rost,
Îmi spune nihilistul pe numele său Trost,
Când nu mai ai ce spune încearcă, bre, să taci,
Prea multe sunt în viaţă pe care nu le placi,
Bătătorite căi ai străbătut, copile,
Te naşti şi mori zadarnic, eşti doar la mâna milei?
Îmi plac trufaşii, răii, înfumuraţii zei,
Deşi-mi trezesc un zâmbet, mai vesel e cu ei,
Nu-mi place lumânarea ce pâlpâie plângând,
Dar de-i ating doar flama, îi mulţumesc că sunt.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fisură

Fii atent cum bate soare:
Peste case,
Peste oase.
Îşi ia toamna la plimbare
Şi se-ntinde
Şi se-aprinde
Printre frunze,
Nepătrunse -
În visare.

Fii atent cum suflă vânt:
Peste dom,
Peste om.
Se ascute din pământ
Şi se plimbă
Şi se schimbă
Printre buze
Mai obtuze -
‘n legământ.

Fii atent cum strânge nori:
Peste câini,
Peste mâini.
Îşi vând ploile din zori
Şi se-ajută
Şi se mută
Printre ochi
De deochi -
Amatori.

Fii atent cum cântă gură:
Peste limb,
Peste timp
Se alintă şi se jură,
Şi se-ascultă,
În acută,
Printre tremur
Şi cutremur -
În fisură.

poezie de Gabriela Chişcari (7 noiembrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa mea îşi vede ţara

Frunzuliţă ram de laur,
Ană, umbra mea de aur -

drum pe jos şi drum pe sus
din apusuri te-am adus.
Sub pleoape, rosturi - ţară -
le culegi întâia oară.

Şi te uiţi, şi vezi, şi vezi
anul tânăr prin livezi.

Celor pomi şi-acestor mume
le surâzi, le dărui nume.

Vrei să pipăi snopii, sapa,
te uimeşte graiul, apa.

Frunza-i alta-n lume nouă.
Fluturi, om, poveste, rouă,

zarea albă-n cerc fierbinte,
şerpii prin amurguri sfinte -

to te miri cum toate, toate
altfel sunt. Ah, cum se poate?

Numai luna, rea ori bună,
ţi se pare-aceeaşi lună.

poezie celebră de Lucian Blaga din Nebănuitele trepte (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!