Remake

Cât timp mi-a luat să-nvăţ cum azi se scrie
o poezie
în proză,
că-i la mare modă,
o adevărată nebunie
ce constă în a nu mai respecta vreo regulă; cum nu doar roşie e roză,
e îndeajuns a se aşterne fluid pe hârtie
în metafore
-ce pare că sunt singurele agreate-
cel mai adesea nespunând nimic, doar încâlcite,
căutate,
pentru-a induce un fel d-efervescenţă
colectivă
fără de criterii, nelimitativă
ca o pustulă
ce germinează
din haloul roşu inflamat;
puroiul ce se sparge
ş-invadează
ca-ntr-o metamorfoză
binele sau bunul stabilit deja cumva valoric,
prefăcându-l într-o sursă de înţelepciune,
aşa cum din microbi sau din tăciune
se-aprinde imediat
aproape euforic
spuza,
sau germenul, ca bobul de orez,
ce-i inundat de apă
şi devine crez
la o planetă aproape
îndoliată
care-şi muşcă buza...
... prea des şi când e prea târziu,
după ce a produs deja inechitate
prin care-a pus alături geniu-ageamiu...
sau poate
e o părere numai, pură, personală
şi-i altfel spus, o nouă dezordine universală
ce va descătuşa vechile reguli imperfecte,
chiar de-s neordonate,
sub girul că-n fond ce-i esenţial
este diversitate
într-o râvnită, eterna libertate...
Şi-atunci de ce să nu mă-ncerc şi eu cu a mea sinceritate,
că ăsta-i adevărul; să fiu, precum şi alţii, exponenţial fatal?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ofrandă poeziei

Ciudat, cum poezia nu-i doar sunet,
Cum muzica, ce-i şi fără cuvinte...
La fel ca fulgerul de mut, iar tunet,
Ea-i, spus luminii... sau poate la fierbinte.

Proza, e epicul de viaţă şi nescrisă...
Scurs! Nu se compune, este!
Poate de aceea film e fraza zilnic zisă;
A fiecăruia... Eroul de poveste.

Poem, este mai mult, pictură,
Tabloul de-un ceva, alt, fel,
Nu poza moartă de la o natură...
E pana zborului, sau colorat penel!

Povestea, poate-i scrisă, o proză,
Doar derulată ca pe un covor.
Poetul, face el din sufletu-i o roză,
Chiar dacă spin îl taie... toate-l dor.

E diferenţa între a retrăi creat,
Documentarul, sau un filmat, regie.
Poetul nu-i doar vieţii plagiat...
Cum tril, nu-i îndeajuns o melodie!

Ce-i drept, sunt toate văz, în spus... e
Pe note, litere, culori, argilă, piatră.
Doar că pot fi de un real impuse...
Sau o surpriză neştiută, un... "Iată!".

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înşelăciune

Cât de păcat e că adevărul nu e de sine stătător,
Cu deget să-l arăţi pe stradă, să îi atingi firul de păr,
Să fie atât de evident cum fără alb negru nu-i gri
Şi niciodată taţi şi mame n-ar naşte invers, din copii.

Sau ne autoînşelăm, că noi am inventat minciună,
Cum fresce antice îngropăm în strat de bidinea cu humă
De ce-i frumos, valoare, drept, cinste şi harul de onoare...
Că suflet ce le-a pus pe zid, de-atât ascuns dispare, moare.

Este promis necugetat sau pus la cale doar să-ncânte
Cum vechi icoane din tipar se vânt sfinţite că sunt sfânte
Şi apa din butoi de plastic murdară de la măturoi
E sfânta pură de gargară ce-o lume-o crede... Un puhoi!

E bunul dat de un nebun pe o avere greu muncită
Din lumea lui de minţi surori ce vând prostia iscusită,
Lăsând naiv încrezător, loial în crezul lui uman
Fără de scut... în remuşcări se îmbolnăvind şi fără ban.

E dragostea clamată des în linguşiri încântătoare
Spusă la spin, din interes, c-ar fi o roză înfloritoare,
Sau violând sentiment pur pus dar în palmele întinse...
Şi l-aruncând cum avatar de poze false, "self" pretinse.

Urâtul searbăd viitor spus în cuvinte meşterite
De hâd ce n-are niciun scrupul de-alte hoţii la fel, leite,
Şi rău făcut nu-i e morală când singur ţel e să conducă
Ca el şi-ai lui să-şi facă plinul... chiar lumea toată de-o să ducă.

Nici în religie nu-i sigur că biblici îi sunt slujitorii
Când raiu-l vând pe nevăzute şi vina singură o au norii,
Iar cartea multă adevărată nu mai e semn de înţelepciune
De isteţimea n-ai furat-o cu diplome de înşelăciune!

Se pare azi că-n general e cea mai scumpă slăbiciune!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu privitor

Sunt un obiectiv, cu unghiul mare,
ce nu pot face schimb de întâmplare,
doar să mă întorc, cum filmul pe o rolă,
cu un flash din când în când aureolă.
Sunt cum un cititor de mii de aventuri,
oricum scrise deja de alte edituri
şi nici pe-a mea, în care-aş fi erou,
nu mi-o deţin, o derulez ca pe-un rulou
stând aplecat, sau în genunchi, să văd
ce-i pe covorul ce îmi e întins; prăpăd,
sau bine... să-mi tai cu ascuţiş de minte,
sau să sudez, cu suflet ce-am fierbinte,
riscând inevitabilul... el să rămână
tăiat, sau pus definitiv de mână...
O poză, decupată de-un pierdut negativ,
rămas nu subiect... doar un obiectiv!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concluzie

Nici n-am ştiut când am crescut;
Nu văd nimic când mă modific
Şi zilnic stau cu mine, neîntrerupt
Mă judecând sau contemplând mirific.

Doar gândul mi-e ascuns; ciudat
Că nici pe acesta nu-l ţineam captiv,
Să nu se piardă interiorizat,
Crezând că-l stăpâneam... În fond fără motiv.

N-am nicio libertate; sunt legat
De-un lanţ ce-i spunem ADN-eu
Şi-l am, mă amăgind că-s unicat...
Dar el mă stăpâneşte, nu sunt eu!

Înseamnă, în fond; cu toţi ne naştem sclavi
Cu coduri pe catene paralele,
Minţiţi c-am fi ce vrem... Plebeici bravi,
Doar sadic ţintuiţi, ca nişte jagardele!

Mă uit cu detaşare; mă privesc
Şi-am dor nebun să fiu din nou cum vreau...
Câtă prostie am putut s-agonisesc
Crezând că numai eu decid ce iau, ce dau!?

Aş vrea, cel puţin la sfârşit, să ştiu
Ce rost aveam; că totu-i cu folos,
Altfel aş fi eroare şi nu-s singur, de-s să fiu...
Vă-ntreb; "Vă întrebaţi la fel? Sau pot să vă... descos?"

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Divine senzaţii

Dacă iubirea este-n aer, că altfel n-are un' să fie,
cum poate ea, aşa cum ploaie
în picuri, ce udă pe alese, cum poate să nu crească
în toţi,
de atât ocean, imensa sursă, cum de nu-i vie,
cum de se poate să nu înmoaie
şi splendid să se oglindească
în orice fire... Doamne poţi?

Şi dacă dragoste nu doare, că nu e un lucru ce perimă,
doar naşte din nimic, un vid
şi se înfiripă în fire ramuri,
seminţe dând...
ce o oprimă?...
ce spirit, sau ce individ
orbit de doi pereţi, plini geamuri...
de ce-i laşi Doamne, le spărgând?

Şi-i una, ori sunt amândouă,
cum este aer, dar şi apă;
dragostea, foc stins de licoare
unind chimii nestudiate...
iubirea, aer fiind din rouă,
topind şi stânci cu cald, ce crapă,
pătrunsă, se înfiltrând cu spin de floare...
Doamne ne iartă, de-s uitate!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 octombrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii azi

Am tot mai mult convingerea că poezia-i demodată,
uitată-n superficial
ca şi cum ei, ăi, autorii, ar fi un fel de nimeni, ori neisprăviţi,
nişte bieţi versificatori
idealişti, fără de judecată,
ce scriu aşa câte ceva, aproape teatral,
departe rău de realitate, chiar smintiţi
-aşa cum s-a şi demonstrat de atâtea ori-
căci lumea nu mai are niciun gust de versuri,
e atât de complicat
şi ineficient,
o vorbă goală, o neseriozitate;
cum te-ai sili să dai ce ştii, când nimeni nu-i, n-ar asculta, un fel de impostori
şi ai trăi 'ntr-un turn de fildeş, un palat,
cum ultimul ajuns, un decadent,
o banalitate.
Se pare că e un cerc închis,
în care liricii se citesc între ei, sau nu,
mai mult se laudă –cât, cred că-n avantaj le este,
să aibă fiecare-n parte, la rându-le, vreo apreciere-
ceva ca într-un compromis,
creând impresia că-i greu s-ajungi la fel şi tu...
şi adesea cei mai slabi sunt gata la proteste,
de nu le iei naivitatea ca pe-o calitate, chiar de versurile-s doar nişte himere
ce-ar vrea să coloreze-n tonuri -fără culori, nici pensule- vocabular...
se pierd în declaraţii puerile, trecuţi, adolescenţii de liceu
-ce poate nici nu-l au, sau dacă... nu reţin decât vreo fată,
una, sursa de inepte bileţele cu greşeli-
căci astăzi totu-i numerar,
doar banul, el, e un bun, apreciere...
şi uite aşa-i ajunsă tagma de citată;
" o adunătură de aiuriţi, de aiureli!..."
Nu ştiu, să mai rămân într-o anacronică enclavă
şi-o zi, târziu,
-când, de demult, nu voi mai fi-
dintr-un noroc, să spună cineva... nimic... de bine, doar "că mintea mi-am făcut-o sclavă..."

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţi nesigure

Cum de frumos
se leagă de extaz
şi cum frumos se vede?...
Doar pentru că ni s-ar fi spus în ce a crede,
o formă aparte de obraz,
ceva mai vaporos...
Şi e frumos urât,
grotesc,
sau inestetic se decide
în vreun fel, sigur după un etalon,
sau tot depinde de-un şablon;
că ce e arar, chiar de-i diform, handicapat, chiar de-ar ucide,
e îndeajuns... că împodobesc?...
Parcă-s un pic posomorât...
ca să nu spun, aproape de neînţeles... prostesc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 aprilie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Play back life"

Suntem în zorii omenirii
Când doar aflăm despre viteză
Şi-ncet în ciclul primenirii
Tot micşorăm din paranteză!

Se întrevede în timp schimbarea,
Căci zilnic răsturnăm recentul,
Ce-i tot mai des reinventarea
De-un ieri... ce i-am trecut prezentul.

Şi mâine este-un prea târziu,
Căci va fi deja ieri curând;
Când viitorul o să-l ştiu
Din viitor... Ce-i ieri trecând!

Am fi imenşi, cum gând, oriunde,
Căci lung, imens va fi pasajul;
Când timp va fi femtosecunde
Şi an va fi întreg bagajul.

La Lună am fi-n juma' de fir
Din păr... şi nu ne-am mai uza;
Mileniu' o mie am fi-n deşir
Şi-am şti de-atunci... când vom pleca!

Când nou va fi vechi, perimat
-Că ce-ar fi fost, a fost va fi-
Nu vom mai face rău, păcat,
Căci am muri... pân-a fi vii!

Trăim accelerat cu greu,
Căci numai noi trăim lentoare;
Maiaşii au fost la Dumnezeu
Şi noi deja am distrus soare!...

Şi-atunci, acum este deja
Un ieri, ce-l recreem cu ştaif
De crez c-am descoperi noi ceva...
Şi-n fond toţi facem "play back life"!

Vă explicaţi atunci norocul
Ce alţii-l au pentru că-l ştiu;
Că la ei şanse-i i-e sorocul,
Ce-a venit mâine... Ieri târziu!?

Deci cumz? Eu, nici n-a fost să fiu???...
E cum de singuri ne-am privi
'n abis şi-am şi ajuns... târziu!?!
Nici nu mai suntem, măi copii!!!...

... E doar un gol!... Deja ne-am plâns
Privind imagini din străvechi!
... Doar întrebări! C-am dat răspuns
Şi refuzăm gândul, zevzechi!

Vom reveni, iar, Perseide
Căzând din vechile ulcele...
De-abia atunci, efemeride
Vom şti că suntem... Ce-au fost ele!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nume

"My name is", "je m'apelle",
fără vreo importanţă
"cum mă cheamă",
când poate aş fi doar cel
lipsit de aroganţă,
dintr-o mamă
pur şi simplu, ca un viţel,
sau cheia de la clanţă,
ori metrul dintr-o vamă...
deci "kak tibia zavut",
sau "ei, come ti chiama"
e-o poreclire de altul dată,
brut,
după ce-n sunete a dat iama
printre silabe de băiat sau fată,
un uzufruct,
la care obligatoriu îi iei seama,
deja de alţii atestată
şi nu te reprezintă în niciun fel... ocult,
cu atâta ştiinţă adunată, rămâi osul, din zeama
în empirism amestecată...
nu tu; cuvinte, nişte cifre, o dată!
Doar o dată... Un, a fost numit, odată!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne grăbim

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

poezie de Jan Twardowski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de copil

Sunt prelungit de azi definitiv
în timp,
sunt sfertul moştenit
întruchipat într-un ecran
cu haşurări de emotiv
citit din pântec de copil iubit
într-un halou, precum un nimb;
un ecou-grafic... Prim cameraman.

L-am benit cast din pur străfund
şi l-am spălat
cu mintea-mi scursă
printre o lacrimă sau două,
am tresăltat
de fericire inuită, nepătrunsă,
nebănuită pân-acum; doar gând
neîmpărtăşit, tangenţial, ce-aparţinea, gândeam, doar... "vouă".

Nu ştiu ce să aleg întâi;
mă pierd
de-un bine ce-l uitasem,
unul îmbătător, fără de noimă aproape,
că-n fond e-un semn de rău, de-apropiat haihui
de-un rece convenţional-fatal, de un dezmierd
la o planetă ce deja cu ai mei o poluasem
cu cânt ultim de lebădă... ce mai pluteşte încă peste ape.

Sunt dintre cei ce nu şi-au dus copii de mână,
doar arar
şi i-am iubit nemăsurat
aşa cum parte-am fost la rându-mi
educat,
însă lăsat fără de frâu, hoinar
neoblojit, ostentativ eliberându-mi
singur spirit ce-am transmis la fel, fărâmă cu fărâmă...

Şi mă resuscitez aşa-n neprevăzut total, în tot
să mă reschimb
ca printr-o programare
ce nu mi-o bănuiam; să mă-nsoţesc
pe un neant de-alei de gene-n timp,
să-mi fiu mereu o piatră de-ncercare
într-un frumos de nesfârşit dumnezeiesc...
peste mesaj direct de la gamet. Doar sânge de nepot.

Sunt iarăşi eu reîntrupat, nepoată sau nepot... sau doi.
De unde-atâta har
de la un boţ de fată
cum a primit
la rându-i tatăl meu odată;
o nepoată şi-alta imediat apoi...
ce-mi stă ca o icoană dragă într-o altă zi de calendar...
E-o altă purtătoare de sublim, un mit...

Un chip plin de zulufi de aur ce m-a-nsămânţat de azi într-o planetă-ntreagă...
Am încă-n cenuşiu un scrijelit de-o pată haşurată ecou-grafic... Şi despre viaţă mă întreabă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

Se gudură de câte ori mă vede
şi nu ştiu, să-l privesc, aşa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar şi de-ntoarcerea-i unică
şi totu-i scurt şi nici nu ştiu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoţia de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând aşa mă ţes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, ştiind că sunt dorit
să mă scald trup şi suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum linguriţa cu şerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleştar, se savurând de bine...
Nu ştiu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neştiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe o piatră încălzită de soare

Mai bine aşează-te strâmb pe o piatră încălzită de soare
şi judecă-mă drept.
Nu încerca să fii prea înţelept
Mai bine decât binele, binelui strică
şi orice lucru judecat în pripă
Se-ntoarce împotrivă-ţi.

Eşti încă prea crud să ştii ce e de ştiut,
Ce se întâmplă, şi cum se întâmplă,
Apa din alţii cât e de adâncă
Vârtejul nebun cât e de nebun
Cum vine pârjolul, cum lasă doar scrum,
Cum trebuie din scrum să renaşti, pocăit
şi iar te întorci de unde ai pornit
Când trebuie să uiţi, sau să-ţi aminteşti
Când trebuie să ierţi, sau să pedepseşti
Trecând peste tine.
Când singur rămâi, până unde să ajungi
Când spui ce ai de spus, sau când praf să arunci
În ochi de prieten, de părinţi, de soţie -
Ce ţii pentru tine, ce alţii să ştie
Ce-i bun şi ce-i rău, eterna problemă.
Să poţi rezolva savanta dilemă
În care,
Prin legile firii, atât de încurcate,
Pe rând şi deodată, cu toţii au dreptate.

Cu omul din tine, pustiit, fărâmat
Să poţi să te scoli de nimic rezemat,
Doar de omul din tine - care încă rezistă.
Să poţi să prefaci în surâs ziua tristă
Să treci marea-not, chiar de nu ştii să-noţi
Când pleci, să nu laşi doar urme de roţi.

... şi eu aş vrea să fiu turnat
În bronzul tare şi durabil
Ce corespunde admirabil
Solidului portret de tată
Din mintea ta întortocheată...

..............................

Hai, dă-te jos de pe piatră...

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supra... vieţuirea

Pare-a fi doar un plus superlativ
Paradoxal, un academic acceptat;
Ca şi cum fiinţa-i pleonasm la "existat"
Şi dorul de-a trăi etern, un laitmotiv.

Nu ştiu ce-i să trăieşti peste trăit,
Dar am în scoarţă, în oase un înscris
Să-mi păstrez eu-l fizic... Interzis
Să-mi rup din lanţul de destin ce mi-e voit.

Am zis destin, necunoscutei "X"
Ce-o dau monedă schimbului "nu ştiu"
Mereu după se-ntâmplă... un prea târziu;
Doar arogant să demonstrez că "ştiu, la fix".

Mă-ntorc la termen; "peste vieţuire"...
Ca şi cum moarte-ar fi peste-a nu fi
Şi nu cred iotă că n-am cum a potrivi
Mesaj ce n-am de la străbuni... de retrăire.

Sau poate-i simbolul despre voinţă
Când singură întrece crud eşec;
Aşa cum devii peşte după-nec
Sau criminal ce ucide din credinţă...

Ori o fi gustul puritan de-a nu ceda
Ce-oricum nu ai pentru că "ea" în fond eşti "tu"-ul;
Un cărăuş, nu viaţa... ci doar sufletul
Ce-ar fi real... sau un mister sau altceva...

E sigur la bărbat prin compromisuri,
Neexistând oprelişti, nici convenţii...
Capabil de-a lupta cu-extrapotenţii;
De-aş mânca seamăn ca să-şi facă proprii visuri.

Imprevizibil nu-i la fel şi la femeie,
Stăpâna regulei că mereu se descurcă...
Şi-o face o viaţă, unde pe-alţii-i duce-n cârcă,
Chiar piere-n loc de-a eluda principii-cheie.

E sigur un colos de peste poate,
Când pare că nu poţi, că e sfârşit,
Când nu-i nimic, nici timp, eşti doar un mit
Ce ţii să-l treci de hop, să-l scoţi din moarte...

În fapt acum remarc ce e sinucigaşul;
Nici vorbă de renunţ, nu-i existenţă,
Că-n fond nu-i aparţine ce-i esenţă...
Un purtător poverii ce şi-o curmă, laşul.

PS.
... Să cred că-n fond suntem cu toţi poveri
Frugale, purtând suflete-n mesaj;
Ţintit traseu pentr-un prestabilit bagaj...
Mediatori?... "Vieţuitori" supra-stingheri?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipostază

Sunt punctul de miră în hazard cu întâmplare, ştiut, neştiut doar de mine,
Că nu pot s-ascult doar pe alţii, ce nu-s eu şi nu mă ştiu cine-s, ce vreau,
Iar mintea mi-ar spune să cred că nimic nu se-ntâmplă, îs cu toate destine!?...
Şi nu cred un bob; nu se poate să fie un înscris, cuvânt cu... cuvântul, pe şleau!

Şi cin' l-ar fi scris şi nici rostul nu-l văd dacă îmi e dedicat şi nu-l ştiu,
Timpu-mi pierd -neştiut cât îl am- doar să fac retuşări şi obiecţii,
Ce nu-s acceptate chiar de-s bun din alţi răi; e mereu prea târziu
Şi rănile-mi curg, se deschid neîncetat. Prevenit nici nu sunt... de infecţii!

Ce simplu-i de spus necunoaşterii crase, când nu e răspuns ce-i un "dat"
Ca egal să nu fie, nici pe-aproape egal! Matematica-i farsa neştiinţei;
Căci sunt din mulţime şi reguli ar fi -doar nici capul nu-l am... la pătrat-
Nu să n-am rezolvări, să n-ajung la soluţii, să fac semnu' egal... neputinţei!

Şi atunci rolul îmi joc, cum sunt sigur deja că şi voi tot la fel l-aţi jucat;
Personaj duplicat -unul singur cu mine şi-altul scenic, sau doar stând la masă-
Prefăcându-mă însumi stăpân pe-al meu eu... subiectul ce-l ştiu blestemat,
C-ar fi, el, reuşit tot, cu har.... Nu golul sub piele, sub osul din piept... O tabula rasă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez de sinceritate

Nu-s cert, un fals de odeist,
Mă preamărind, preamărind neam,
Aşa de dorul lelii, în trist
Viclean... Ca laude să am!?

Şi-i plin în jur de narcisism,
Ce nici în Braille nu desluşeşti;
Că-n fond trădare-i cu cinism,
Nespunând la popor... Greşeşti!...

... Învăluind în nori de fum,
În ceaţă groasă, minţi răzleţe,
Fără călăuzit pe drum,
Îmbărbătând vini, nu poveţe?!

Mă dezic de orice fan, minciună
Ce preamăreşte-n ipocrit
Mizeria, crezutu-n lună;
C-o aprinzi şi-o ai cu un chibrit!?

Sunt critic mie şi alor mei,
Să ne îndreptăm unul pe altul,
Să zburăm mai uşor, din grei
Şi peste timp, să facem saltul!

Îmi dau tot, din puţin învăţ
Şi primesc numai adevăr
Verificat; cum cal în hâţ
Stăpânu-l ştie... fir a păr!

Mă uit în jur şi-mi invit neam
Să nu-şi pună, orbit, căpestre;
Să luăm ce-i bun din ce eram
Şi viitorul să-l dăm zestre!

Că doar aşa fi-voi... Ce este!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 iulie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rimă

Mi-am încorsetat parcă gândul în dragostea frumoasei rime,
De ceva timp, nu ştiu; să-mi chinui plăcerea prin cuvinte alese...
Mie-mi nu; pentru alţii, ce-ar crede că-i tot uşor, făr' să le pese
Că pas de dans e de când lumea... în acord, de corpurile sublime!

E cântec tot, ce-i aştepţi geamăn cuvântul pus, ghicit, pereche,
Neaşteptat de ce va fi; un paso doble în bang de-un clopot,
Grav câteodată, cum şi viaţa -ce n-o simţim, doar când e veche,
Sau clopoţel cu ritm de step- ce-o alerg nebun pierdut în ropot.

Sunt melancolic tot mai des, îndrăgostit de fostul mine,
Ce atunci nici nu ştiam că sunt şi că voi fi un suvenir,
Mă căutând fine fărâme, cum puzzle, să mă refac rime...
Şi căutări în jur s-agăţ... din ce-am atins şi mai respir.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definesc viaţă

Ce-o să mă coste lenea inerţiei!
Îmi pier timpul
cu ochi fixaţi aiurea,
neştiut de nimeni, doar îmi purtând securea
inconştient d-epuizarea avuţiei
abstracte,
partajată între două acte
fără a mi se indica nici anotimpul;
cât va dura plăcerea
fără a mi se cunoaşte în vreun fel vrerea.

Oare tu cum numeri...
şi ce-nseamnă folos?...
Al cui?...
Pe cine porţi pe umeri;
căci nu mi s-a propus
să iau ceva de sus, pe sus,
de ce sunt pus să modelez o scoarţă,
să scrijelesc cu-n cui
de os
ce sunt, în fond!...
... Lăsând deoparte mintea-mi hoaţă
ce pare fără limite de timp, un bond!?

Mă păcălesc -şi zic că sunt inteligent-
cu o himeră
denumită arbitrar,
se pare peste tot, mai bărbăteşte...
suflet;
un excipient,
un fel de sferă,
singurul ce clocoteşte
fără numerar,
imaterial... nici cel puţin un cuget.

Înseamnă că "sunt"... "lipsă",
şi nu sunt, sigur, dacă nu spun... sunt,
sau dacă m-aş piti-n pământ;
deci nu exist, în fapt...
nu sunt,
trăiesc în propriul gând,
sunt o eclipsă
într-o realitate de inapt
ce mi-o fac singur aşa-zisă...
o ideală, interzisă...

Oare
sunt eu
... sau e doar viaţa
ce-i floare
efemeră
iar eu "sunt" gheaţa,
un fond de Dumnezeu,
o topitură-n timp,
infinitate dintr-o eră;
s-asigur cărăuş... continuu
primăvăratec anotimp,
pe un traseu lipsit de rectiliniu.

Şi-n fond greşesc,
că nefiind... n-am cum nimic să definesc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisirea

sincer să fiu,
fie-mi de neiertat că ies
pentru o clipă din minciună,
în cea mai mare parte a timpului
nu bag în seamă
ce spui sau faci fără să vrei

recunosc, aşa cum cel mai probabil
ai bănuit dintotdeauna,
mi se întâmplă să mă uit tâmp
la razele ce ies din tine
în timp ce nu-ţi simt
cuvintele şi faptele deşarte

adevărat îţi zic,
atunci când mă holbez zâmbind pierdut
şi mă ciupeşti în felul tău aparte,
vibrez în loc să mă trezesc

chiar dacă pe moment
mă întorc şi execut stângaci
marea lucrare a aparenţei,
să ştii că de fapt alunec mereu
dincolo de tine ca să-ţi fiu alături

pic iar şi iar în sânul firii
ce se desfăşoară fără să aibă nevoie de noi,
simt repetat cum nimic
nu se întâmplă prea târziu în ultima clipă

când vezi că nu sesizez
că ţi-ai schimbat părul
sau ţi-ai aranjat vorbele,
în realitate,
după cum cel mai probabil ai intuit deja,
sunt preocupat să simt
cum te nuanţează trecutul şi speranţa

când ţi se pare că sunt absent,
de fapt iau parte
la multele dureri din atingerea ta
şi mă parcurge singura fericire
ce va reveni până la capăt

te văd nu doar cum îţi porţi anii
şi nu doar ca pe sălbăticiunea
care ar rupe oricând din ea
pentru a se elibera

înainte să revin la minciună,
cu mâna pe tine depun mărturie
că te văd în spatele tău,
ca pe o zi frumoasă altfel când se întunecă

mărturisesc mai sincer decât aş fi sperat vreodată,
mi se întâmplă de multe ori să evadez
şi să dau fugar peste tine,
de neiertat fie-mi clipa asta de rătăcire
şi norocul că suntem la fel

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teleapelul

Mereu inopinată vocea în teleportare
Când chiar neaşteptată, este mereu surpriză
Din poli se contactând într-o electroliză
Fără de rezultat ştiut, o întâmplătoare.

În fond nimic nu este total întâmplător
Căci apelantul ştie în timp ce-are să ceară...
Şi-a programat apel devreme, de cu seară
Îşi repetând în minte scopul, sârguitor.

Este inechitabil însăşi apelu-n sine
Căci cel care-l primeşte şi-n grabă îi răspunde,
Habar nu are cine-i, cui i-adresat, de unde;
Veşnic nepregătit îl întoarce cum îi vine.

Morala-i foarte simplă; când primeşti un semnal
Reflecţia urgentă-i pentru cine-i, ce-l doare
Şi-n timp ce voce asculţi, doar puneţi întrebare;
Spune-i s-aştepte o clipă, aşa doar teatral!

Dă de-nţeles că altu-i deja pe fir, aşteaptă
Şi timp ia-ţi-l să ai răspuns, ce se cuvine;
Să nu fi prins prosteşte cu pantalonii-n vine
De cel ce te-a sunat, cu vocea-i... înţeleaptă!

Chiar în amurg primesc apel; nimic precis,
Aşa din întâmplare, că-i singură şi-i plat...
Şi doar dintr-o greşeală de număr a sunat
Şi cum s-a nimerit... ar da din ce-a promis!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!