Anunţ de deces

Pe băncile de lângă ceas din micul târg curat, un orăşel,
Se scurge timpul iute-alene-n sticla digitalului cadran
Într-un melanj de-mbătrâniţi şezând doar gând, pierduţi fără vreun ţel,
Cu porumbei speriaţi de trecători şi-un peştişor... Purtat de-un puşti într-un borcan.

Totul e ca-n trecut -prezentul cald de-o clipă din uitata iarnă-
Ţinut în calcul strict de-un semafor cu roşu-n etalon de zeci secunde
În murmur încâlcit de-un freamăt de pe buze, stând 'n auz să-l cearnă
Şi cu-n fundal stradal de-un zumzet de maşini... Se deplasând niciunde!

Adie o boare de un blând septembrie în candid de-o nesfârşită vară
Şi-un chip recunoscut, ca o fantomă-n mers, păşeşte dintre blocuri;
E tânăr încă, cu mişcări sluţite de-o pareză strâmbă şi cu chip de ceară...
E ce-l ce-n fiecare seară, noapte, zi, se desfăta etilic... Implorând norocuri?!

Şi ca o prevestire, o altă siluetă efilată-n scoarţă traversează squarul,
Alt chip de-aducere aminte căutat în gând, cum acul cu momeală.
Se-aproapie, trece, ezitând fugar un reciproc remember; e toboşarul
Trupei urbei, înc-adolescent un cuplu de decenii-n urmă... Separaţi de-atunci... de boală!

E-un tot în negru peste chipul palid -sumbrul ce ascunde răul-
Şi la "Ce faci?", tresare... "Cum, nimic nu şti, azi am fost la-nmormântare...";
Mintea-mi se opreşte-n scurt de haos, cu hazardul-lupă îmi cernând hubloul
Peste poze-n rond, defilând pe cruci, luate toate-n rând... Tristă căutare!

"Mircea, îl şti, e mort şi azi l-au îngropat, m-am dus să-i ţin dorul!"...
Fără sens cuvinte, neînţelese, surde, îmi zboară în îndurerate tâmple;
Bunul meu prieten, tot un tânăr blând al acelei trupe zise... "Meteorul"!...
Patru luni e timpul, ultim ce-a avut, în lupta neiertării... Tot ca să se-ntâmple!

Văd azurul vânăt - de la pete groase ce se-alerg cu rândul-
Şi din propriu-mi hău, holograma însăşi de-un fin menestrel
Ce-mi cânta odată "Hotel California" cu ochi-i bleu ca vântul,
Îşi pusese cer în orbite vii, murmurând refren 'n plete lungi... Rebel!

I-am fost start de drum fiului ce-l are pe meleaguri noi,
Drag urmaş la fel devotat la muncă, cinste şi ambiţii
Ca şi tatăl dus, studiind tardiv să devină primul, să-şi umple nevoi...
Şi doar reuşise!... Şcoal-aşteptă-n van, nu mai este Mircea-n ora d-exerciţii!

Parcă-mi pierd şi tonus, mă introvertesc, cad în deznădejde,
Căci se moare aproape -cum celuloidul scurs pe-un strat de film
Decojind imagini- fără rădăcini ce se pierd neant, smulse de primejde
Neştiută, hâdă, din ascuns tenebru strecurând sentinţe... Făr-aviz... subtil!

Cojile de ceapă, leat, ce se usucă, cad, se subţiază, dând miez de copil
Ce rămas, când sfarmă, îşi împrăştie plâns morţii ce-l aşteaptă... După vodevil!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de copil

Sunt prelungit de azi definitiv
în timp,
sunt sfertul moştenit
întruchipat într-un ecran
cu haşurări de emotiv
citit din pântec de copil iubit
într-un halou, precum un nimb;
un ecou-grafic... Prim cameraman.

L-am benit cast din pur străfund
şi l-am spălat
cu mintea-mi scursă
printre o lacrimă sau două,
am tresăltat
de fericire inuită, nepătrunsă,
nebănuită pân-acum; doar gând
neîmpărtăşit, tangenţial, ce-aparţinea, gândeam, doar... "vouă".

Nu ştiu ce să aleg întâi;
mă pierd
de-un bine ce-l uitasem,
unul îmbătător, fără de noimă aproape,
că-n fond e-un semn de rău, de-apropiat haihui
de-un rece convenţional-fatal, de un dezmierd
la o planetă ce deja cu ai mei o poluasem
cu cânt ultim de lebădă... ce mai pluteşte încă peste ape.

Sunt dintre cei ce nu şi-au dus copii de mână,
doar arar
şi i-am iubit nemăsurat
aşa cum parte-am fost la rându-mi
educat,
însă lăsat fără de frâu, hoinar
neoblojit, ostentativ eliberându-mi
singur spirit ce-am transmis la fel, fărâmă cu fărâmă...

Şi mă resuscitez aşa-n neprevăzut total, în tot
să mă reschimb
ca printr-o programare
ce nu mi-o bănuiam; să mă-nsoţesc
pe un neant de-alei de gene-n timp,
să-mi fiu mereu o piatră de-ncercare
într-un frumos de nesfârşit dumnezeiesc...
peste mesaj direct de la gamet. Doar sânge de nepot.

Sunt iarăşi eu reîntrupat, nepoată sau nepot... sau doi.
De unde-atâta har
de la un boţ de fată
cum a primit
la rându-i tatăl meu odată;
o nepoată şi-alta imediat apoi...
ce-mi stă ca o icoană dragă într-o altă zi de calendar...
E-o altă purtătoare de sublim, un mit...

Un chip plin de zulufi de aur ce m-a-nsămânţat de azi într-o planetă-ntreagă...
Am încă-n cenuşiu un scrijelit de-o pată haşurată ecou-grafic... Şi despre viaţă mă întreabă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fructul Unirii

Mă pipăi să mă simt din cine, ce-s făcut
Şi degetul pe frunte l-apăs până la scoarţă,
Ce-i doar cotiledon ce crapă plai, să scoaţă
Dor din străfund şi vis de-o mare ce sărut.

Pe sternul fremătând pun palma-n jurământ
Să nu-mi pierd echilibrul ce de-un podiş mă leagă,
Că pot să stau să-mi mângâi privirea tot pribeagă
Cu piscuri împrejur şi dealuri, de-un pământ...

... Ce braţe îmi întinde cum aripi de-un cocor
Avid mesaj să ducă; pe ape curgătoare
S-adune, de sunt lacrimi, să le usuce-n soare
Şi să-mi întindă suflet pe-un curcubeu, în zbor.

Şi tălpile-mi înfig în delta de-un mâl scurs
Ce-a adunat demult amarul de-o sudoare
De-ai mei ce s-au trecut muncind până ce doare
Să-şi lase miere în trunchiuri, hrană la neam, la urs.

Adie de răsuflu -ce-i cald şi peste oprelişti
Unde mai sunt de-ai mei- acelaşi grai ce-l scriu
Să pot să-i am din nou alături, să reînviu
Ce-a fost mereu o glie sfinţită de privelişti.

Sunt tot, un adunat şi port nestins iubire
Ce mi-a fost dat să duc, cum frunza ce înverzeşte
Să nască din căuş o ţară ce înfloreşte...
Dacă ţin pumnul strâns, să-i întregesc Unire!

Pios, cinstesc trecut de castă întocmire!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negru

În ploaia rece de afară
o siluetă se strecoară
în întunericul cărbune,
fără cuvinte, paşi să sune...
e doar un abur de respir,
o pâclă stinsă într-un fir
topindu-se s-albească negrul
de-o clipă, răsfirând tenebrul
mocnit, întins în aer, cer
fără de lună, stele, în ger
stând sloi inertul să se crape
de corpul strâns, adus să scape
tăindu-şi rar, încet, alene,
drumeag pe aleea de dughene
fără de bec, doar pâlpâiri
de lemne arse şi icniri
de spart buşteni la luciul lamei,
cu gând la caldul sobei, zamei
din tuciul negru bolbotind,
aprins de ochi avizi ce-ntind
cu dor nestins de-mbucătură
ce-a şi uitat de gust, de gură...
Şi doar în zare-o luminiţă
răzbate, creşte-ncet pestriţă,
se împărţind în două lucii
ce cresc, se trec de semnul crucii
de-un chip de tânără-bătrână
sclipind în far cu chip de lună...
Şi-i dus şi sfârâit de roţi
pe drum pustiu pavat de porţi
şi-n liniştea de-un câmp de ţară
se stinge-o muzică, uşoară
şi roşu sânge-n dâre piere...
A fost un licăr de-adiere...

O fi la fel la reînviere?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liceenii

... s-a îndoit azi timpul, ca anul, în două, într-un început de iunie
cu totul necolegial,
s-a rupt în două în sufletul din mine, în mintea care-mi bubuie
de-un gong spre un tărâm, deznodământ fatal,
ce-l văd tot mai înceţoşat în chipuri, alte, reformate
de atât de nerecunoscut
de intemperiile cu un deznodământ ce nu-l credeam, calamitate,
lăsându-mă perplex, aproape mut,
mimând doar bucuria revederii,
ce n-o crezusem astfel până azi... o răsturnare pe retină,
ce mă înşeală acum definitiv, o viaţă fără simţul prevederii,
crezând-o doar patetică rutină,
ce-mi lasă gust de insesizabil trecător în propria-mi oglindă,
păcălit de un ciob de sticlă, ca bietul indian, un inuit naiv
stând mândru pe pământul tindă,
închipuit eternitate, ca un laitmotiv...
îmi deschid braţe larg, să prind tipar ştiut
şi ating un altceva, nu cel ce-a fost o altă dată,
iar visul de-un sărut din gând de nopţi, mult vrut,
e-un convenţional, pe obraz de-o altă fată...
mă simt speriat de mine, copie în copilul de altădată,
cu tuleii blonzi neraşi,
printre colege mirosind adolescentin, cu părul în bentiţe şi cu lecţia învăţată...
şi mă răsfrâng în alte trupuri, cum şi-al meu, mai graşi, mai traşi,
tot încercând un puzzle să dezleg dintre imagini de-un trecut
datat precis în început sublim de-o unică maturitate,
atât de mult dorită, transpusă acum în plictisul avut
prea mult, prea mult avut... retrăiesc pasul, ce-i doar urmă azi, nicio perenitate,
mă pierd printre iubiri râvnite
aruncate de demult uitării,
aproape amorţite
şi mă ciocnesc cu ele, ei, acum târziu, după o veşnicie a amânării
fără de întors,
căci nu-i, dintr-o nefericire, existenţa un remontor,
să mă încânt de pieptu-nţepător, c-un fragil tors...
şi mă întorc de la întâlnirea de liceu, tot mai sleit, încet, încet aniversând să mor...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscoliri

Primele, pe care le-am uitat de-atâtea dragoste,
Au fost litere, ce nu se mai adună în nume
Şi, au rămas imaginile, toate de neşters, ce pacoste...
Doar ele şi cu pipăit, căldură, zâmbete de glume.

Îndeajuns e doar privirea, fără noimă, în gol
Şi un dans de personaje se îmbulzeşte într-un prim plan
Fragil, pierzându-se în rânduirea fiecărui rol
De-un puzzle franjurat de chipuri, trup... privirile de alean.

E tot cu aceeaşi vârstă în frumosul static
Ce n-a întinat de-o clipă sublimele amintiri,
Rămase, cum tăişul, într-o scoarţă de-un fanatic
Rănindu-şi singur minte şi suflet... din trăiri.

E atâta nostalgie plecată în valuri, unde,
Cum picurul ce sparge oglinda apei, sticlă,
Ce poate atinge mal... frumoasa de niciunde
Ce-şi scaldă gândul dus pe-un abajur de-o aplică...

Şi ochi d-eter se ating, de-un picur timp... ce pică.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfârşit de-o iarnă

Urme-adânci înfundate-n înnouratul, pudratul de puf,
Peste câmpu-n scaieţi rari, brun-strâmbii şi rupţi,
Se acoperă-n treacăt de viforul plin de năduf
De-un ianuarie crud, repetat nesfârşit, ani de ani... tot mai scurţi.

Înapoiul se pierde, se ascunde cu praf de ce-a fost,
-De-alb de vată ce piaptănă-n scrâşneul rece de vânt-
Doar în faţă-i scăparea-nentinatului, neantului frost,
Aşteptat să se calce... cu frica de caldul, din negrul mormânt.

Şi ochii îngheaţă-n tăiş de-alburii cataracte
Strânse-n pielea ce crapă-n ridate îngheţuri,
Cu crezul că-ntorsul privirii-napoi, în antracte,
E-o sursă d-elan... de sărit de arşituri de vieţuri.

Şi-i lung anotimpul şi-i culmea şi-i ultim şi-i greu
Şi nu mai e nimeni în jur, sunt un spate de dune
Bântuite deja de trecut, ce-l ajunge în veşnic mereu,
Cu-ntrezare de-o pâclă de ceaţă... cu negrul ce soarele-apune.

Doar urlete-ncet, neauzite, se sting într-un bocet
Când albul se cască-n crevasă de hău, de adânc...
Sleit de pasajul imensului câmp răsădit, când şi când, într-un scâncet
O sperietoare de aduceri aminte-s doar... două beţe din crâng.

Şi e dus, dus, gerarul de-un nimeni aduceri aminte
Pe falsuri eresuri-credinţe că-i totul etern
Şi-i numai o boare de calciu-împietrit, doamne sfinte,
Sau picul de-un gând, mai frugal... zi de zile ce cern.

Pe câmpul albit, plin de dune, cu crengi în crucişul de lemn...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgic clasicism

Priveşte în jos peste monoclu, cu palma la lavalieră,
Cadranul ceasului, cu lanţ din buzunar de vestieră
Şi se îndreaptă, dos arcat, semeţ, stăpân pe auditoriu
Dintre amici, ce-i urmăresc un gest subtil, premonitoriu,
Apoi îşi drege glas un pic, din guturalul sacadat
Şi-şi spune clar, cu voce calmă, precis şi fără răspicat,
Părerea sa despre onoare, din ţara sa, ce-i afectată
De un început de mojicism proletarist şi judecată
De-o pierdere de bunul simţ, de manierele alese,
Ce tot încep să se strecoare printre jurnale noi, să pese
La Europa dinspre vest, ce-a fost odată loc de şcoală
De franţuzism, dans vienez şi acum presimte, ca o boală,
Ce infectează dinspre ruşi, c-o seceră şi c-un ciocan
Şi prinde, vezi, printre vecini, la sud Carpatico-Balcan...
E-un pic de tremur în vocale, ca de-un pierdut ireparabil,
Ce mintea sa, de gentleman, găseşte sigur lamentabil
Şi încearcă o previziune, ce ascunde în parte în conştiinţă,
Spunând doar că popor începe să-şi piardă-ncet a sa credinţă!
Se uită cald la cei din jur şi parcă îl trece un fior,
Că se va pierde o zi de toţi, aşa cum sunt, 'ntr-un viitor...

E-un ultim personaj de vis, ce-l am în minte, de la tata
Când era mic şi-a fost odat' băiat, ce le dădea îngheţată,
El care-a moştenit şi ceas, onoarea, cultul de mândrie,
Statura dreaptă, spusul calm, atâtea-n mintea-mi încă vie
Şi-un dor nebun, de ce s-au dus şi-i caut, mai mondeni, cinstiţi,
Dar nu-i găsesc şi doare rău, că-s mulţi acum din cei pestriţi,
Cu răsărit, nu simbol gând, ce-mi lasă aşteptări pierdute...
Şi-s aşa singur, să mă bat, să recâştig din nou redute!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut întors în viitor

M-am întâlnit cu mine-n viitor
Peste milenii, fără să mai "mor",
Fără să ştiu c-am fost cândva, vreodată...
Pe-un alt "pământ", "planetă" regretată.

Nu mă ştiam, din lumea de ciudaţi;
Amestec, plastic cu metal... robotizaţi.
Eram în zbor, că n-aveam gravitaţie...
În planaj de gând, profund în levitaţie.

Un nanobit din sânge mi-a dat semn
De-un strop de-o genă cu memorie de "lemn"...
Din tatăl meu -ce-l avea "meşteşug"
P-ecran-breloc; lângă un "cal"... şi-un "plug".

M-a luat aiurea, ceva nou, un "sentiment",
Cum că m-aş şti pe undeva, pe-un "continent"
Ce nu mai e, din masa uniformă
De-o sferă-n zbor, ce-şi schimbă mereu formă...

Mi-am dat un clic pe-album de holograme
Şi mi-am luat timp să le disting din mii de "arme"
S-ajung departe-ntre figuri de-arhi-umani
Din trupuri "zale", ce-şi vindeau carnea pe "bani".

I-am luat un tot, în electronică analiză
Şi-ntuitiv m-am pregătit pentru surpriză,
Căci ramul-cip mi-ntrase "in"-ul în alertă
La gând de virus neştiut... prezenţă certă.

Nu cred c-am regăsit clona-mi de om
Dar m-am "îndrăgostit" de "floare", "mugur", pom"...
Am mers-alunec pe-un imens de "gheaţă";
M-am îmbătat printre "licori", cu-n pic de greaţă.

Necaz mi-au dat fiinţele "carnale"
În veşnic "chalenge" de ambiţii goale
Fără valoare, simple speculaţii,
De-a mult avea şi... drepturi de creaţii.

Sunt "turmentat" de-atât pierdut în "simţuri"
Ce nu le-aveam de mult, sursă de zimţuri
Ce-mi-mpiedică existu-mi rectiliniu
Trecut, în zbuciumat, "nefericit" continuu.

Sunt deci eu fiinţa top-raţională
Pusă de-acum în veşnică-ndoială;
De-a mă teleporta din când în când să văd un "pom"
Sau de-a uita cu tot, c-am fost odată... "Om"?!

PS
Am învăţat o groază de cuvinte
Ce-am pus în ghilimele, le ţin minte
Că-s de pe-un loc numit cândva... Pământ,
Ce redescopăr de-un voiaj, întors în sfânt...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cont

Mă îndrept încet, vers şapte sute
De întortochieri, gând în cuvinte
Ce n-aveam loc 'n atâta minte
Ce-o ţin ostatică, de-s mute.

Şi am conştiinţa; puţin e
Şi cât sunt de neîndemânatec...
Tragic de taciturn, zănatec,
Satiric, melodram... orice.

E propria-mi eliberare
Şi cred că nu rănesc pe nimeni;
Doar masochişti ce sciu doar vineri
Trăind din supt de orişicare!?!

Tânjesc s-ating suflet pereche;
Doar unul doar şi îmi e-ndeajuns
De-l iau de mână-ntr-un pătruns...
Sau lume-o tragem de ureche?!

M-aş vrea suflând pe alte buze,
Uitat de somn pe piept în freamăt
Lâng-o veioză... Strigăt, geamăt
De-o dragoste în vid de muze.

Este şi-un fel de închinăciune
Către ai mei ce nu-i mai am
Sau ce-i ce-mi sunt, erau, iubeam,
Ori un sobor de plecăciune.

Aş vrea să fiu şi-un manifest
Că-s înrolat eu singur, unul
Să schimbe lumea rea cu bunul...
Măcar de-aş fi imbold de-un gest?!?

M-am tot înşiruit cuvinte
Aşa cum ştiu, un amator
De scris, de viaţă, de amor...
Mă vreau fuior, de-un vis cuminte...

... Un vers de-aducere, aminte!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce otrăvitor

Privesc, tot numai simţuri învolburat plecate,
În gândul ce mi-l pierd înspre chipul de cristal,
Ce ştiu că poate îmi este otrava-n plumb, ce-i parte
Sublimului suav, topit în pur metal.

Mă înfior de clinchete de stele în cristaline
Cu agate de halou, se picurând culori
De amor, când te dădeai uitându-te pe tine,
Mă îngropând de viu cu trupu-ţi de comori.

De-un pâlpâit plăpând, de-o noapte în lumânare
M-anin, topit memorii de-un picur de pe buze
Din ruperea-n rubin, cu gust nectar de floare
Şi ating un puf de piele din corpuri de meduze.

Nici nu mai ştiu de-i vis, parcă n-a fost vreodată
Şi-i numai o dorinţă de-alt timp şi de-un alt cine,
Ce-l caut pipăind cu mâna în fiinţa-mi toată,
Să ţi-l aşez alături... şi apoi să mor de bine!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisoarea viitorului

Merg cu spatele înainte,
cu periscopul scos afară din pânza freatică a timpului,
după ce-am mai aruncat din balast,
doar atât cât să văd ce încă mai ţin minte, în minte,
pierdut în mrejele anotimpului alintului
cu sufletul prăpădit, de atât nefast
după toate întâmplările, în tâmple împinse
cu palma gândului,
doar el, ce mi-l mai am de-un sprijin...
mă ţin strâns de timona din barca în siaj, pe suspine prelinse
izvoare, spălând malurile prundului
rămas împietrit sub umbrar de-un arin,
acolo unde aşteptă, uitat, un covrig printre haine,
puţine, de-o vară,
nesfârşită pe-atunci,
numai zile, zile, toate un mister, aşteptările taine...
cum ai sta dus, să nu pierzi din priviri pe-un peron dintr-o gară
un neştiut, să coboare din vagon de pe şinele, şinele lungi...
şi îmi împiedică văz nişte dâre, în zăbrele, pe ochi, nişte umede dungi.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Groparul

Merge târâş prin viaţă
Cu inima de gheaţă
Plecat înspre mormânt...
Se irosind săpând.

Din şale se îndoaie
De e năduf, e ploaie,
Sau ger năprasnic este...
De clopot dă de veste.

Nici nu mai are lacrimi
Şi sărbători, nici patimi
Ce varsă în sudoare
La fel la orişicare.

Din palmele bătute
Şi sforile ţinute
Îşi încropeşte pâine
De-un trai de azi pe mâine.

Ar avea rugăminţi
Dar i s-au dus părinţi;
Îs doar popi de-o sudalmă,
Partaj de bani... de-o palmă.

A fost pe rând plugar
Şi dascăl de altar,
Dar rangul l-a pierdut;
Popii n-a dat ce-a vrut.

Câştigă din pomană
Colac, colivă, o slană
Şi ţuică, că-i sleit...
Vreun vin de mult acrit.

Stă printre cruci, aghiasmă,
Tămâia i-e mireasmă,
Se-ngroapă printre flori
Trup-suflet, mii de ori.

Şi-i tânăr... Tot nu ştie
Când timpul o să-i vie...
Şi-a săpat singur groapă
... Căci n-are bani de sapă...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sincopa reflecţiei de-o noapte

Pe zi ce trece e tot mai noapte,
Ce numai ea e-un sfetnic bun,
Căci doar tăcerea, spusă-n şoapte,
Dă-n spirit şansa de-un ajun.

Negrul, tihnit în lenea minţii
Culcată-n suav, stând pe-o ureche,
Redă restartul sfânt credinţii...
De gând n-ai bun, la amor pereche.

E zisa de un azi pe mâine
-Nu cea nevrută, a amânării-
Ci-n stoic coace bob în pâine
Şi-ar da şi-un înţeles... trădării.

E-o estompare de culoare
Când neagră este orice felină,
Căci nu futil e cel ce doare,
Ci hău, de suflet... să suspină.

Poate fi graba, mai devreme
Se hotărând timp să se scoale,
Când ce-ai aproape ştii că geme
Şi-aşteaptă pe umăr caldul... moale.

Nu-i standardu-ntre alb şi negru,
E molcom reflectat de-o noapte,
Ce face pe-om o zi integru...
Sufletul gând, simţiri mai coapte...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peliculă lunatică

M-am agăţat de-un colţ de lună
ca de-o felie de melon alb, sidefat,
lipit aşa pe-un fundal pal de gri, sau bleu plouat -decolorat
dup-un traseu de-o zi- ce nu ştiu a fost nebună, bună...

E tot mai clară ea -peticul cum cristalinul de la ochiul nopţii,
Inert în suspendare între firele de stâlpi ca semnul muzical-
şi liniştea e ca o apă îngheţată, adâncă, c-un flocon de nori, stă de fundal...
şi iată că spărtura de lumină a coborât niţel pe portativul firelor, a sorţii.

Plutesc cu gând nemărginit înfăşurat în plapuma de azur, azot,
fără să văd mai mult din vid, nici ce traseu ar fi şi nici ce staţii,
doar simt c-adie mângâieri domol, de vânturi de la fuga în sideraţii
către tărâmul mult visat de drag, de minte, se încântând de viaţa morţii...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sanatoriu

Ochii îşi ţintesc inexpresivi printre carouri reci de gard
Şi mâinile şi le întind -ai nu ştiu cui- mai mulţi copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din mânjit de-un gros de fard,
Speriaţi privind în juru-le ca-n curţile de puşcării.

Cer bani puţini, pentru un suc sau fum de vis de o ţigară
Şi se lovesc din când în când disimulând o duşmănie
Fără a crâcni chiar dacă doare în frigul, cruntul de afară...
Până ce apare-un gardian... "Iată, iar vine sărăcie!"

Din când în când trec se ţinând în apatie mână-n mână
Cupluri-femei; una matură-n halatul lung de asistentă
Cu mersul ferm preocupată de rolul ce-are de stăpână
Tăcând sau 'n dialog-mister c-o mică, fină adolescentă.

Şi brusc din nevăzut apare din fundul, lungul de alee,
La braţul sigur simulat sub haina-n pluşul greu maron
Un chip de-o zână înfiripată în începutul de femeie
Îşi profilând sublim-suavul ce-i aţintit de-un vârf de pom.

Oh câtă frumuseţe-i este se-ncătuşând într-o privire
Ce-şi pierde perindându-şi-o spre-un orizont de neştiut,
Lăsând ce inimă o vede într-un zvâcnit de-o tresărire
Se aninând de corp splendid cu profil fin... Doar ce-a trecut!

Uimire doar rămâne-n urma care se şterge neînţeleasă
Când dup-un timp târziu apare nesigur, parcă acelaşi cuplu...
Dar gând nu zboară acum; e cap, ce-i greu de păr ce-o apasă
Înfipt în piept în nemişcarea înspre pământu-i de periplu!...

Cu greu răzbate acuma finu-i; doar amintindu-se făptura
Ce stă în spastică-ncruntare neînţeleasă, fără voie,
Egal păşind în sacadat ritm zdruncinându-şi tot, figura
Ca din poem de pe alt tărâm de neuitatul Alan Poe.

Şi aer parcă e-n cutremur şi sol de atât de mult nedrept
Şi mintea sană-i răzvrătită se răzbunând într-un nevrând;
De ce oare-i atâta rău ce doare-n minte, în suflet, piept
Şi Dumnezeu de s-a născut... de ce nu s-a născut mai blând?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez de vis... la Rege

De la bunica ascultam prin'70
Poveşti cu o Regină din alt timp
Ce cobora-n caleşti, cu har şi nimb
Pe-n drum de colb, la fel ca azi... poteci.

Şi tatăl meu, copil desculţ, vedea
Alai regesc în Câmpina natală,
Încununat de-o sfântă, o vestală...
Era Maria, o Regină, a ţării stea.

Mă doare timpul, am în carne totul,
Mă prăvălesc în gânduri de copil,
Înverşunat la minţi ce-au dat exil;
La venetici de suflet de-un popor, netotul.

Aveam acasă, în sertare-n cărţi,
Monede de argint sau bani-hârtii
Cu chip frumos, cum visul de copii...
Să fiu cum un Mihai! Chiar cu aceiaşi sorţi!

Nu se ştia de rău... Curaţi pe-atunci
-Prin '30 din ce-i trecutul veac-
Erau ferice şi de-avut de-un prepeleac...
Trăiau în pace şi onoare, printre munci.

E-un paradox, căci ce trăiesc e-un vis
Şi ce-i real refuz, căci e perversitate!
Mă pierd într-un neant nevrut, într-o etate...
E ţara haosului, furtului de nedescris.

Nici de-am plecat pe alt tărâm, în lume,
Nu am uitat poveşti, de buni, de taţi.
Trăiesc acum şi eu prin exilaţi
Şi-ncerc s-aştern trecut în noi volume.

Şi cum în vis, trăieşti aievi real,
La fel realul s-a-ntrupat în vis...
Felicitări am dus, la regele promis,
De ziua-i naşterii, eu neştiut... la Tron Regal.

Păstrez în suflet, inimă, în simţ,
Căldura palmei mari, a strânsului de mână;
O simt pe şiră, o am în braţ, o am stăpână...
Trăiesc de-atunci, înverşunat, sunt tot un zimţ...

... Doresc onoarea-n calm, spre-a mă conduce!
O groaznică, nimicitoare silă mă-ntreţine;
Să pot să fac din mine o mulţime!
Să pot linşa lingăii, hoţii... Rege s-am şi-o cruce!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În... soleit

Ţin pleoapa strânsă, să nu ard în razele de-un august-soare
şi ochii sunt cărbuni încinşi, aprinşi din neagra depărtare,
iar gându' înfierbântat străbate din călătorii de corp parcurse,
iluminate-n timp trecut, agenda de cetăţile vechi, scurse.
E-n joacă cristalinul cald îşi memorând cadre-n lentilă,
ce încă nu s-au şters de praful de odinioară, în zor futilă,
rămasă pânză de păianjen cu prinse chipuri înrămate
ce privesc trist din juvenil, fără memorie, uitate
peste o mască, azi croită din priviri ce au trecut, pasante
şi-au lăsat jinduri, neştiut de-au fost un vis iubiri casante
ca suflet, ce-l citisem şi eu, în trecerea aşa fugară
când tot părea fără sfârşit, oniricul de-o altă vară...
Se pierde molcom conştient, epuizat ca-ntr-un velur
topit de astrul ce dogoare, ce l-am alături iar un tur
din infinitul meu contemplu, ce lui i-e numai o clipită...
şi deschid ochi, tot în delir... iar, poate-am inima iubită?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, că...uş

Aleargă rola încondeind foaia cu tuş
S-aştearnă caldul încă proaspăt din culcuş
De-o noapte-ngemănând chip gol cu spiriduş
Ce-mi bântuie în mintea-mi jucăuşă... jucăuş.

Doar a scăpat din colivia strălucindă cu peruş
Şi fredonează pe zăbrele c-un arcuş
Un zumzet bondăresc de-un mai de cărăbuş
Într-o zi ce-o pipăi... precum moalele de pluş.

Simt cordu-n pieptu-mi ritmic bătăuş
Pe pajiştea din malul de ceairu-alunecuş
Ce l-am făcut din albe flori un derdeluş
Înmiresmat, un altcumva... un vis de săniuş.

Îmi iau sprinţar din 'naltul corcoduş
O rămurea să-mi fac un galben cerceluş
Mă tăvălind pe câmpul fremătând pănuş
În joacă c-un flocos... zglobiu de căţeluş.

Îs în atelierul tatei mirosind a rumeguş
Şi văd la poartă aşteptând inert un cărăuş;
Un caretaş ce ţine-n braţe un rozaliu de bebeluş
Râzând fără de dinţi... în hohote, ghiduş.

Aş vrea să strig dar mă sufoc cu un căluş
Şi plouă cald, mă înec sub noru-n ropot duş,
Iar mâna-n loc de toc e c-un ţăruş
Ce împlânt cu scrisul... "SOS, veniţi acuş'!".

E-un gând cum spuma de-un bătut albuş
Cu capul prins în palmele-nroşite de-un frecuş
Ca un coşmar ce-aş vrea să-l şterg ca pe-un retuş...
Da-s eu, nu pot... e-un suvenir, de mine, un trepăduş!...

Cât coborâş, cât coborâş... şi cât urcuş...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, pe din... afară

Am lecţia de studiu despre un mine trup
Şi mă revolt că nu-s stăpân pe al meu eu,
Cu tot bagaj ce-l am, că am un pedigreu
Şi, cultivări de minte zilnic... neîntrerupt.

Răzbat din neant surprize neplăcute,
M-autosesisez de probe noi, uzate,
Ivite-n detrimentul meu, neaşteptate,
Pe propriul meu avut... din eul meu făcute.

Deziluzoriu simt din suflet, ori din minte,
Ce sunt tot ale mele, sau mă înşel din nou,
Că n-am niciun control, cum coaja de pe ou...
Ce un "înăuntru''" o sparge... cum gloanţele pe ţinte.

De n-am cum să decid, nici măcar pentru mine,
Nici chip, ce e în spate, nici sursa de la chip
Şi-s doar o amuletă de-un norocos nisip...
Ce va reprinde formă din eu-mi... Cine-i "cine"?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!