Mâncătorii de visuri

Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?

Trezeşte-te, copile,
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea,
încă nestinsă de alizeele dorului!

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.

Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre,
să încolţească seminţele noastre
însetate de iubire.

În depărtare aud cântecul fantomatic
al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.

Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
adulatorii prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,

Alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.

Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
O să ajungem să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel n-o să ne mai orbească
lumina de Paşte.

Vom inventa chiar şi maşina timpului
şi vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.

Îmi vine să m-arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni
şi prefer să scriu şi iar să scriu...

poezie de Ionuţ Caragea din Delirium Tremens (2007)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă poetului fără mască

din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi

din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii

din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască

iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare

dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?

doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?

doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?

o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!

o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti

priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc

fii poetul!

numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise

fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădeşte flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt

fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalţă mereu
deasupra norilor cenuşii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul
fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina

nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul

aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim într-o lume a lui Kafka, o lume de coşmar, în care ilogicul se suprapune cu absurdul, în care personalitatea este strivită. Trăim într-o lume în care totul e pe dos, în care nefirescul devine firesc, iar firescul este blamat şi condamnat, în care nonvaloarea este ridicată în rang, iar valoarea e pusă la stâlpul infamiei, în care şmecheria dâmboviţeană este considerată inteligenţă, în care păcatul a ajuns virtute, iar virtutea a ajuns păcat.

aforism de George Budoi din Dicţionarul corupţiei (18 mai 2006)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi, curcubeul a fost ucis de zeul smog.

Ionuţ Caragea în Delir cu tremurături de gânduri (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visând într-o lume diferită

Uneori suntem un pic naivi
trăim într-o lume imaginară,
care pictează cum copiii sunt neajutoraţi,
pentru că ei nu cunosc ipocrizia
şi nu au scuturi pentru a se proteja.
Ei sunt sensibili, vulnerabili,
visând într-o lume diferită,
liberă, afară din această cutie.
Fără prejudecăţi,
fără nebunia celor mari.
Uneori sunt atât de fragili
de ţi se rupe inima într-o mie de bucăţi.
Copiii au mult de învăţat,
cum trebuie să repare
tot ce alţii au distrus fără milă.
Adunaţi-vă şi de fiecare dată când se vor gândi
rămâne o cicatrice în plus, în suflet.
Asta îi face să fie mai preţioşi şi mai puternici,
uşor determinaţi pentru a face dreptate,
într-o lume atât de imperfectă.

poezie de Eugenia Calancea (10 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infectat cu iubire

un om, alţi oameni
şi umbrele lor
vorbind prin semne
despre distanţele
ce ne separă
desăvârşind absenţa

o durere, alte dureri
şi piroanele-înfipte
în inima împietrită de spaimă
pe care sufletul se caţără
pentru a ajunge
la Dumnezeu

o moarte, alte morţi
şi toate lacrimile
scurgându-se tăcute
sub o mie şi una
de măşti părăsite
de speranţe şi vise

o floare, alte flori
şi amintirile cu petale de foc
sperând să mai fie
măcar o dată privite
prin ferestrele
oarbe ale cărnii
pentru a resuscita
poezia din noi

o lume, alte lumi
şi stelele lor căzătoare
făcându-ne cu ochiul
înainte de dispariţia lor
în spitalul obscurităţii
universale

o pâine, alte pâini
şi trupurile aburinde
cu care întâmpinăm
îngerul foamei
fără de sfârşit

o tăcere, alte tăceri
şi umbra care continuă
să-mi fie alături
ca un câine care
nu-şi trădează stăpânul
îndemnându-mă
să scriu, să scriu...

un cuvânt, alte cuvinte
şi pixul meu care lasă
urme albastre pe hârtie
de parcă cerul ar păşi
pe zăpada uitării

o zi, alte zile
şi poemul acesta
limpede ca o lacrimă
prin care mă priveşte
moartea cu masca pe faţă
neîndrăznind să mă atingă

fiindcă
sunt infectat
cu iubire

poezie de Ionuţ Caragea din premieră (3 aprilie 2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare să-şi examineze gândurile; el le va găsi în întregime ocupate cu trecutul şi cu viitorul. Noi nu ne gândim aproape deloc la prezent şi dacă ne gândim la el o facem numai pentru a-i împrumuta lumina spre a dispune de viitor. Prezentul nu este niciodată ţinta noastră; trecutul şi prezentul sunt mijloacele noastre; numai viitorul este ţinta noastră. Astfel noi nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim; şi pregătindu-ne mereu să fim fericiţi, este inevitabil să nu fim niciodată.

citat clasic din Blaise Pascal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeul din gând

nu vreau să scriu după tipare,
chiar dacă am îndemânare,
prefer cuvântul inspirat
din gândul pur, nealterat,
când tot ce dăinuie în vers
e provenit din univers.

desigur, nu e prea uşor
să stai la mâna zeilor,
să desluşeşti ce îţi şoptesc,
să nu crâcneşti când poruncesc,
să scrii pe fundul de abis
despre pierdutul paradis...

să fie scrisul tău un dar
când totul pare în zadar
pentru cei care au uitat
cine i-a binecuvântat....
eu pot să scriu oricum, oricând,
dar scriu când zeul meu e-n gând,

un zeu care mereu mi-a fost
la vitregie - adăpost,
iar la durere - vraci ocult,
magie-n versuri şi tumult,
un zeu care mi-a dăruit
poemul fără de sfârşit,

un zeu cu suflet de copil
rugându-mă să fiu umil
atunci când lumea este rea
şi când povara este grea,
un zeu ce este-n fiecare,
în sentiment şi-n cugetare...

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum anume poţi fi tu ortodoxă? Tu nici nu ai scos primele cuvinte şi deja erai botezată. Aşadar, a fi ortodoxă sau a fi femeie nu este o chestiune legată de ceea ce faci tu. Există o societate care cu cele mai bune intenţii din lume alege pentru tine, chiar dacă această alegere ar fi chinul vieţii tale. În India, se spune că încă mai sunt căsătorii aranjate de când copiii sunt mici. O mulţime de filme siropoase vei vedea pe această temă. Putem continua cu punerea măştilor de către părinţi şi societate cu cele mai bună intenţii pe întregul glob. Toate aceste măşti sunt despre rătăcire, nu despre regăsire. Regăseşte Hristosul din inima ta, nu din închipuirea religiei! Recunoaşte această Conştiinţă de A-Fi sau "Eu-Sunt", ea este Hristosul. Dacă Iisus ar apărea a doua oară şi ar propovădui Adevărul şi Libertatea, preoţii l-ar ucide din nou. Nu romanii l-au ucis pe Iisus acum peste 2000 de ani, romani au fost doar mâna călăului. De ce ar fi ucis din nou? Pentru simplul motiv că El ar desfiinţa Biblia. "Nu cuvinte moarte vă învăţ Eu, ci Adevărul cel Veşnic Viu!" ar spune El! Cum ar putea religia să accepte Adevărul când ea nu acceptă decât dogme?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume pierdută

O lume de mistere şi visuri ne-mplinite,
O lume de durere şi lacrimi risipite...
O lume-ncrâncenată ce zace în război,
Care trăieşte azi, dar moare-ncet, cu noi.

E lumea ce ne ţine, ne ştie şi ne doare,
În care răsar stele şi înfloreşte-o floare,
În care păsări cântă pe ramu-nmugurit
Şi-n care primăvara, se pare, n-a murit.

E lumea ce se stinge încet, fără să ştim,
În care totu-ngheaţă, iar noi nu mai iubim.
E lumea ce devine, încet, mult mai străină...
Iar pentru toate astea, doar noi suntem de vină.

O lume ce se pierde de-atâta nepăsare
Şi care-i rătăcită în noapte şi-n uitare...
O lume pregătită să dea ultima luptă,
Dar, fără să regrete, mai pierde o redută.

poezie de Cristina Ghindar Greuruş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? (Doar sunt sau chiar exist?)

Cine sunt eu în lipsa ta,
Când inima mea e ca un pendul,
Între a te pierde sau a te afla.
Cine sunt eu în lipsă de mine,
Când caut chipuri, dar
mă lovesc doar de măşti în mulţime.
Cine-s eu în trecerea timpului,
Un om sau doar o umbră-n amprentele zidului,
Ce uneşte, dar şi dezbină
Ţine de obişnuinţă sau de rutină?
Cine-s eu, atunci când nu mă recunosc,
Imagine proiectată de trăiri şi neaos.
Caut liniştea în haos,
Dar mă afund mai mult,
Doar simplu exist sau chiar sunt?
Cine sunt eu într-o lume imperfectă,
De valori defectă,
Al cărui preţ ţine doar de etichetă,
Un inadaptat(ă) ce-şi proiectează propria lume,
Ca un arhitect, într-o machetă.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duelul Măştilor

Copacii nu poartă măşti,
Ne dăruiesc roada, fireşti
Florile ne desfată privirea
Nu ne mint, nu vor nemurirea.
Păsările ne cântă în dimineaţă
Nu ne cer aplauze,
frigul ne dezgheaţă
Cerul ne trimite lumină
Mângâindu-ne în raza-I divină.
Nu ne cere preţ şi nici socoteală,
Suntem copii lui, ne este mamă.
Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă,
De suntem vii sau suflet de piatră.
Oamenii din ce os îs construiţi
Într-o mie de măşti zidiţi...
În inimă plânge, cu o mască zâmbeşte
Îţi întinde mâna, cu o mască te urăşte.
M-aş face frate cu pădurea
Să fug de masca ca securea.
M-aş face o pasăre fără de ură
Să ardem măştile care ne sugrumă

poezie de Tamara Tomiris Gorincioi (5 aprilie 2018)
Adăugat de Tamara Tomiris Gorincioi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori

Uneori cerul are culoarea gândurilor:
Senine, albastre, limpezi si nesfârşite,
Ca o mare aparţinând pescăruşilor
Ce zboară intre două albastruri infinite.

Uneori ochii iau culoarea pădurilor
După ploaie, aşa cum sunt după plâns:
Două ferestre deschise dinspre interior,
Unde nimeni nu a privit îndeajuns.

Uneori cerul îşi dezvăluie misterul
Aşezându-mă in verdele unui curcubeu
Ca-ntr-o speranţă-n care adevărul
Este nevăzut, aşa cum sunt eu.

Uneori tăcerea explodează asurzitor
O linişte absolută, intr-o gaură neagră,
Unde un altfel de nicăieri, rece şi istovitor,
M-a făcut să nu mă mai simt întreagă.

Uneori, eu şi cu mine suntem împreună
În lumina dimineţilor: străvezii, strălucind,
Evadând, nişte umbre dintr-o lume nebună,
Nevăzute, neştiute, însetate, iubind...

poezie de Florentina Mitrică (17 februarie 2021)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caţavencilor parlamentari

Trezeşte-te, bătrâne Caragiale,
Şi vino cât mai grabnic printre noi;
Să vezi o lume plină de eroi,
Dar şi eroi ai zilelor matale.

Avem acuma caţavenci de soi,
Care se pierd în cuvântări banale.
Trezeşte-te, bătrâne Caragiale,
Şi vino cât mai grabnic printre noi.

Iar, de-o să vii, poate găseşti o cale
Sa îi aduni pe toţi c-un măturoi,
Şi să-i arunci la groapa de gunoi,
Ce încă mai există-n Haimanale.

Trezeşte-te, bătrâne Caragiale!

rondel de Virgil Petcu din revista "Rezon", nr. 2 (24 iunie 1990)
Adăugat de Virgil Petcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume...

O lume de gheaţă
în secunda timpului
unde frigul respiră
prin porii necuvintelor
şi a luminii ascunse
în maluri pustii.
O lume în care zâmbetul
stă ghemuit
în colţuri de buze
Crăpate şi triste
ce au uitat să surâdă,
chinuite de întrebări
fără răspuns:
de ce eu... de ce noi?
O lume chinuită
unde se scriu istorii
în cărţi cu file murdare
de minciună,
cu pagini nescrise
de cei ce scriu
de obicei istorii.
O lume nefirească
prinsă în plasa
"peştilor piraña"
ce devorează
tot ce întâlnesc în cale,
adulmecând ca fiara prada.
O lume în care
secunda opreşte timpul,
în care nu se mai scriu istorii
şi nu se mai iubeşte.
LUMEA nu mai e o lume;
e doar... jungla în care trăim.

Dida Diana Cioponea.
Drepturi de autor rezervate.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văd oameni revoltaţi că roboţii înlocuiesc multe job-uri pe care le au acum oamenii. "Vaaai, ajungem să trăim între roboţi!" Noi trăim deja într-o lume în care oamenii sunt roboţi. Mă întreb cum de nu se revoltă aceşti oameni atunci când un om merge 12 ani la şcoală, apoi mai câţiva la facultate şi apoi îşi petrece 10-12 ore pe zi vânzând la Kaufland, sau făcând munci care îi irosesc, unii poate pentru tot restul vieţii. Da, milioane de job-uri vor dispărea peste noapte şi vor fi înlocuite de tehnologie, inteligenţa artificială şi roboţi. Multe din job-urile pentru care facultăţile îi "pregătesc" azi pe tineri nu vor mai exista în 5-10 ani. Asta lasă loc job-urilor şi ocupaţiilor care necesită ceva ce Ai-ul, tehnologia şi roboţii nu vor avea prea curând: suflet. Şi dacă psihologia este la origini ştiinţa despre suflet, pregăteşte-te pentru o lume în care psihologia şi vocaţia sunt noua religie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa la rece

trăim mai sănătos în containerul
adânc îngropat pe un ţurţure
trecuţi printr-o selecţie riguroasă
e rece în jurul nostru şi ne ciupim
pentru a ne convinge că încă trăim
fiecare plânge fără lacrimi pe faţă
glumele cu îngheţată sunt interzise
viaţa la rece între două lumi

copiii nu se dau pe gheaţă pe câmpia
de pudră de la marginea satului
totul e rece şi cerul e plumburiu
joci şah pe patinoarele din care ies
crosele jucătorilor de hochei prinşi
sub gheaţa transparentă cu gust
de vanilie şi mentă şi cireşe amare

viaţa la rece este mai sănătoasă
şi toţi se gândesc că lumea va sfârşi
în flăcările iadului de pe pământ

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe pământ

Pe acest Pământ al nostru
Rotitor şi material
Ceva, fără îndoială,
E greşit fundamental.

E prea multă răutate
Oamenii sunt învrăjbiţi
Nu mai ştiu ce e virtutea,
Sunt rebeli şi ipocriţi.

Dacă am pleca pe Marte
Sau pe Venus ori pe Lună
Oare am putea să facem
O lume cu mult mai bună?

Sau ar fi mai indicat
Să sărim ca o gazelă
Printr-o gaură de vierme
Într-o lume paralelă?

Dar o să ne fie dor
De acest Pământ de vis
Unde totuşi am putea
Să trăim ca-n Paradis.

poezie de Octavian Cocoş (21 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergem, alergăm printre gânduri, construim suflete la cheie. Acolo unde altii au lăsat gunoaie şi urme de fericire strivită, într-o zi vor creşte flori în colţ de surâs.
Oamenii sunt investiţii fără preţ. Răspunsul celor mai intense nevoi stă înghesuit într-o bătaie de inimă. Am încredere în tine!
Şi când greşim cu scuze sau nu, ne aducem aminte pe furiş, la adăpostul regretelor tardive cât de mult suntem datorită cuiva.
Pentru că toţi avem de fapt un "cuiva" fără renume şi recunoştinţă care ne-a definit cu grijă principiile. Tu ai avea curaj să recunoşti?
E atât de important să ne regăsim chiar şi în ipostaze fără însemnătate. Am înţeles cât de anevoios e să câştigi respectul şi să rămâi neclintit într-o lume schimonosită.
Şi cumva am înţeles cât de importanţi sunt tocmai acei oameni care au reuşit să-mi aducă lumină în suflet, tocmai când eram sigură că n-a mai rămas nimic dincolo de măşti...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e plină de surprize pe care le descoperim în funcţie de evoluţia personală. Putem descoperi numai întâmplări nefavorabile, neplăcute, primejdioase atunci când nu ştim cum să scăpăm de răutăţi, când suntem la începutul evoluţiei şi nu conştientizăm că orice întâmplare cu un aspect aparent negativ este o lecţie sau o resursă benefică evoluţiei personale. Atunci când tot ceea ce ni se întâmplă pare a fi spre binele nostru, deja simţim ca trăim într-o altă realitate în care totul e o surpriză, o binefacere. Şi acum natural poţi să te întrebi, tu cum vezi lucrurile şi întâmplările din viaţa ta? Dar oamenii, ei cum sunt?

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!