Adam şi Eva

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi.
Se puse-aşezământul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaş strămoşul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăşi,
Când ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi-au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

ABC

A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedica,
Nu ştie-aritmetica.

Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pensulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Inalt şi Sfânt
Fiind clădită de peşti meşteri
Intre talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la tarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o scolăreşte,
Şi-a făcut condei, în stare
A scrie şi pe piatră tare.

A-ntins cerul ca o coală
In toata Taria goală.
Insă până nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A făcut şi cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân' la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua şi pe-nserare –
A citit şi tot a şters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Şi câte o dată, fată,
Toata foaia, cartea toată,
Fiincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Invăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Insă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii albi

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a şti,
au apărut fiinţe mai ciudate

la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce ştia din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
şi c-ar putea pe oameni să-i ajute.

N-au fost miraţi să vadă patru fraţi
venind spre ei încrezători, în seară,
şi nu s-au arătat înfricoşaţi
de-nfăţişarea lor... altfel, bizară.

Atât de tineri, îmbrăcaţi în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea şi mai cumplită.

Cu dinţii lor puteau să facă praf
şi să trimită înspre veşnicie
duşmanii ce-ar veni, porniţi pe jaf,
sau hoţii de pământuri şi-avuţie.

Curând, chiar regele i-a invitat
să-i ţină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.

Au apărat regatul şi pe daci,
şi-au fost iubiţi cum regii, niciodată,
n-au fost apreciaţi de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.

Şi-n ţară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,

Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească ţările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.

Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veşnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angela Chiuaru vrea să-l "facă ca lumea pe Adam"

Din coaste poate-ai reuşi
Să-l faci ca lumea, chiar în Rai,
Dar la Adam ar trebui
Să-i pui la urmă, ce tu n-ai!...

epigramă de Constantin Păun din Nişte epigramişti (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine şi Rău

Omul ca operă a lui Dumnezeu
făcut din lut şi frământat de mâinile Lui
s-a trezit într-o zi cu conoştinţa binelui şi răului
primită prin gustarea mărului
la îndemnul şarpelui, amăgitorului,
care şiretul bănuia, că sărmanul
nu va şti ce să facă cu ea.
Noi şi azi ne gândim... dacă Adam...
ar fi fost mai atent cu nevasta
nu l-ar mai fi lovit năpasta.
Dar aşa dragii mei privitori
a trebuit să-şi schimbe viaţa,
să se trezească în fiecare zi în zori
să iasă din Rai, să lucreze pământul
şi să înţeleagă că în Rai unde,
nu ridica nici un pai, nu mai era loc pentru el
şi a învăţat-o şi pe Eva să facă la fel.
Să vâneze, să facă rost de mâncare
să împletească haine din fibre vegetale
să lucreze pentru iarnă piei de animale.
S-au dus timpurile când umblau goi prin Rai
hrănindu-se cu Cuvântul, ascultând
fără de cunoştinţă despre Rău şi Bine
fără nici un gând...

poezie de Dănuţ Cepoi din Din volumul "Picături de memorie", Editura Armonii Culturale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wendell P. Bloyd

Mai întâi m-au acuzat de comportament necuviincios,
Neexistând lege referitoare la blasfemie.
Mai târziu m-au închis ca fiind dement;
Acolo un paznic catolic m-a bătut până mi-am dat sufletul.
Crima mea a fost:
Am spus că Dumnezeu l-a minţit pe Adam, destinându-l
Unei vieţi de ignorant,
Neştiutor de faptul că binele şi răul sunt feţe ale aceleiaşi lumi.
Iar când Adam L-a fentat pe Dumnezeu, mâncând mărul,
Şi a văzut prin vălul de minciună,
Dumnezeu l-a izgonit din Eden pentru a nu-i permite să atingă
Fructul vieţii veşnice.
Pentru numele Domnului, oameni buni,
Uite, ce Însuşi Bunul Dumnezeu a spus despre asta în cartea Genezei:
"Iar Domnul Dumnezeu a zis, iată, omul
A devenit ca Noi" (aţi sesizat, un pic de invidie),
"Cunoaşte binele şi răul",
(Minciuna că toate-sunt-bune, descoperită):
"Acum, dacă întinde mâna şi ia fruct
Din pomul vieţii şi mănâncă, va trăi pururi –
De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Raiului."
(Cred ca acesta a fost motivul pentru care
Dumnezeu Şi-a crucificat Propriul Fiu,
Pentru a ieşi din încurcătura în care intrase).

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Singurătate, singurătate
Eşti cea mai mare greutate
Pe care Omul, de când există, o are!

Dacă singurătatea ar fi fost firească
Dumnezeu n-ar fi creat-o pe Eva
Şi l-ar fi lăsat singur pe Adam
Sa se plictisească colo-n Rai

Dacă singurătatea ar fi fost firească
N-ar fi existat nici Omenirea
Nici Iubirea, Fericirea
Frumuseţea, Bucuria
Nici dorinţa, nici voinţa
Nici Credinţă, nici Speranţa
N-ar fi existat nici Viaţa!

Singuratatea nu-i fireasca!
Uneori e ca o pedeapsa
În care Omul sa se regăsească
Apoi singurătatea s-o părăsească

Printre oameni sa trăiască
O pereche sa-si găsească
Domnului sa-i mulţumească
Pentru ca Singuratatea niciodată
Nu-i fireasca!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă în Rai

În Rai e toamnă... Frunzele-au căzut...
Adam şi Eva tremură de ger.
Se tot întreabă de ce Dumnezeu
N-o fi făcut şi un calorifer.

Şi zise Eva: ce te-ai fi făcut,
(E toamna rece), frunza să îţi cadă?!
Atâtea lucruri nu le-ai fi ştiut
Şi ai fi fost precum un prunc în scaldă.

Pentru a replica, deh, ca bărbat,
Zise Adam: o cramă tot găsem
Şi aş fi stat şi eu la o ţigară,
Ca mulţi alţi îngeri şi tot nu muream.

Şi cum degrabă se făcuse vinul,
Aş fi trăit ca-n sânul lui Adam.
Hai lasă tu vrăjala asta, poate
Că fiind aşa, eu vinul ţi-l serveam.

Dar tu, Adame, eşti înRai, să ştii!
Şi cum, păcatul e de partea ta?!
Vezi, mult mai bine-am fi făcut copii
Şi nimeni poate nu se plictisea.

Deci mergem în concediu pe pământ
Şi luăm viagra, suntem contratimp.
Mai Evo, cred c-aş face-aşa ceva.
M-am plictisit de-acelaşi anotimp!

De-aceea Raiu-i veşnic vară, căci,
Năduf a dat pe Cel de Sus atunci...
Adam şi Eva s-au convins că-i greu
Şi aburii plăcerilor sunt dulci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bimbiriţichel

I

Fraţii lui, băieţi şi fete,
Au crescut mai pe-ndelete,
Toţi plângoci şi dolofani.
Cel mai tânăr dintre şapte
Se numeşte Papă-lapte
Şi-a-mplinit abia doi ani.

Toată ziulica ţipă –
Nu stă locului o clipă,
(Cere lapte), vrei-nu vrei.
Biata mă-sa la tot pasul
Trebuie să-i şteargă nasul
Şi să-l aibă-n grija ei.

N-au nici capră, n-au nici vacă.
Mama-i văduvă săracă.
Numai Bimbiriţichel
O ajută câteodată
Când o vede supărată...
Ce s-ar face fără el?

II

Într-o seară, o vecină
Zice: – Vin de la grădină,
Dintr-o margine de sat.
Mă dusesem, eu cu fata,
Şi-am luat şi pe cumnata,
Să culegem zarzavat.

Dar nici nu intrasem bine:
De sub gard, de lângă mine
Ţâşt! un iepure şoldan!
Arză-l focul să mi-l arză,
Mi-a mâncat un car de varză,
Toată munca dintr-un an!...

Bimbiriţichel deoparte
Stă uitându-se-ntr-o carte,
Parcă nici n-ar auzi
Chestia cu zarzavatul...
Dar a doua zi, băiatul
S-a sculat în zori de zi.

Unde pleacă? La grădina
Unde ieri a fost vecina,
Într-o margine de sat –
Că-şi făcuse noaptea planul
Cum să prindă el şoldanul
Care fură zarzavat.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcina grâului

Maica zicea:
"Lasă, fată, faceţi-vă, fată, copii
Să aibă şi ei unde se duce, cu cine să vorbească,
Să se joace.
Că eu am fost singură şi nu-mi deschidea nimeni uşa,
Să-i spun şi eu o durere.
Şase fraţi am avut şi mi-au murit toţi,
De câte-o boală, aşa.
Se numeau: Enache, Nicolae, Constandin, Constandina, Ioana, Dina...
Să le faceţi colac, că le stăpâniţi moşia colea.
(Acum să facă ăştia de le-au luat pământul.
Cercelaru şi cu Ciupag şi cu Balamuc, ăi de mi-au măsurat moşia.)

Maica a avut moşie multă.
- Ei, zice mama, care seamănă acum
C-o poză de-a maicăi, de e pe perete,

Le-am făcut colac.
Acum nu mai pot să-mi frământ nici mie,
Că nu mai am nici pentru mine putere.
Şi baba de la vale (bunica dinspre tată) îi spunea mamei:
- Fată, când aţi pune de colaci, Să vă gândiţi şi la cumnaţii mei,
O fată Stanca şi-un băiat Nicolae. Erau nişte copii graşi şi frumoşi Şi-au murit pe la 10-12 ani. Erau fraţi vitregi cu Ion Bălan.

Şi mama pe toţi i-a ţinut minte
Şi la toţi le-a făcut colac, cât a putut.
Morţii noştri mănâncă şi ei, odată cu ăi vii,
Şi dacă nu le dai colaci de pomană, e ca şi când ai
Lăsa nişte copii fără pâine.
Se uită şi ei cum mănâncă ceilalţi
Şi aşteaptă acolo în grâu, la rădăcina grâului.
Să-ţi aduci aminte şi de ei,
Că ei au ţinut mai 'nainte pământul şi rostul vieţii.

Marin Sorescu în La Lilieci (Cartea a treia-1980)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul şarpelui

Şarpele în grădină
Dacă n-a fost Dumnezeu
Atunci a fost zborul
Şi energia din sângele lui Adam.

Sângele din trupul lui Adam
Care s-a strecurat în Eva
Era elementul nemuritor
Despre care Adam a jurat c-a fost iubire.

Sângele din trupul Evei
Care i s-a scurs din pântec –
Înnodat pe cruce
Nu avea nume.

Nimic altceva nu s-a întâmplat.
Din iubirea care nu poate muri
Se revarsă milioane de chipuri
Şi epiderma agoniei

Pentru a atârna... o coajă goală.
Suferinţa încă
Nu întunecă grădina,
Nici cântecul şarpelui.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Când lui Adam, întâiul om,
I s-a făcut, pesemne, foame,
I-a dat chiar Ea un măr din pom,
De-atunci, cred, Evele sunt poame.

epigramă de Eugen Albu din ziarul "Viaţa Buzăului" (11 ianuarie 2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perdant

Nu poate nod să facă din fire deslânate;
N-ajung nici cap la cap. Se rup, reînnodate!
Orice plecat e-ntors din drumul început
Şi nici tot -strâns de mână- n-ajunge la sărut.

Şi banul, strâns cu greu, sfârşeşte prematur;
Se pierde-n dublu, doar la gândul; "Cum să fur?"...
Chiar dacă alţii, zilnic, o fac ca pe-un business,
La tine nu se leagă; noroc nu ţi-e acces!

Nici pe copii nu-i ai, că nu le dai când cer
Şi cer mereu c-aşa-i azi; nu se mai poartă "ofer"!
Nevastă ţi-a plecat cu cel ce-o ia "s-o ţie"
Şi bruma ce-ai avut, s-a pierdut în hoţie.

Şi diplome ţi-au luat; doar le-au pus poză nouă
Şi-afacerea ce-aveai, s-a dus, sunt alte două
În locu-i, c-ai crezut cinstiţi asociaţii...
Dar lumea s-a schimbat! Acum te-mpart, ca fraţii!

Din ultimul avut, ţi-ai cumpărat o casă
De la un turc urât, c-o româncă frumoasă...
Dar ai pierdut-o iute, erau din droguri banii;
"Tu trebuia să ştii!... Complice cu golanii!!!"

Ai vrut să schimbi din rău, ai părăsit şi ţară,
S-o iei de la-nceput pe muncă de ocară
Şi viaţa ţi-a trecut cum apa peste pietre...
Rămâi spălat, curat, uitat pe alte vetre.

Şi-a rămas suferinţa, pe care n-o poţi pierde;
Cum bradul plin de ace e pururi, mereu verde.
Lipseşte doar pădurea, de semeni să te-ascundă...
Un paria-n destin, un om ce-a fost... doar umbră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tragedia mărului

În ziua a şaptea,
Când şarpele se odihnea,
Dumnezeu a venit la el,
Spunând: " Am inventat un joc nou."

Surprins, şarpele, şi-a holbat ochii
La interlocutor.
Dumnezeu a continuat: "Vezi acest măr?"
Îl strivesc şi, iată, cidru."

Şarpele a tras o înghiţitură bună
Şi s-a arcuit într-un semn de întrebare.
Adam a băut şi a spus:" Fii Dumnezeul meu."
Eva a băut şi şi-a desfăcut picioarele;

Apoi, a chemat şarpele şpanchiu
Şi s-au distrat pe cinste.
Dumnezeu a dat fuga şi i-a povestit lui Adam,
Care, în furia beţiei, a încercat să se spânzure în livadă.

Şarpele a dat-o pe explicaţii, smiorcăindu-se " Stai! Stai!"
Dar din cauza băuturii i se împleticea limba.
Eva a început să ţipe: "Viol! Viol,"
Lovindu-l în cap.

De-acum, oriunde apare şarpele, ea strigă:
" Iată-l, iarăşi vine! Ajutor! Vă rog, ajutor!"
Disperat, Adam sparge un scaun de propria căpăţână,
Iar Dumnezeu spune: " Sunt foarte mulţumit de povestea asta".

Şi toate se duc dracului.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea nu a fost făcută înaintea iubirii

de ce să fi făcut dumnezeu lumea ca-n scriptură
de ce să fi început cu decorul
eu cred
aşa cred eu cu toată erezia
că la început nu a fost cuvântul
rostirea nu dă naştere lumii
mai degrabă cred că la început a fost iubirea
şi eva
şi păcătosul de adam
un pofticios nebun plin de dorinţă
abia apoi au început să facă lumea
cum a vrut ea doamne

poate că a zâmbit un pic şi ai făcut cerul
alături de ochii ei ne trebuiau şi niscai stele
un pic de soare
o lună
şi alte acareturi
o decapotabilă
un amărât de cont în bancă
şi un urmaş
ca lumea să fie întreagă

nu sunt eretic
dar nici ceea ce preoţii numesc enoriaş
sunt genul acela de păcătos consecvent
care nu se ascunde de lună
oricum nicio stea nu poate jura că nu mă ştie
cum nici eu nu port pene tot timpul
uneori doar coarne
aşa
în loc de conştiinţă
prelungiri de nu mai stiu cum
până nu mai ştiu unde

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vaca lui Dumnezeu

De prin vârful pomilor
A venit o boabă-n zbor
De cafea,
Neclăită în perdea.
Dumnezeu când i-a făcut
Fiinţa din scuipat şi lut,
Cu o pensulă de zdreanţă
A vopsit-o cu faianţă
Şi i-a pus ca din greşeală
Două coji cu căptuşeală
În spinare,
Ca să zboare,
Şi aproape în zadar
Patru puncte, ca de zar,
Se gândea atunci că nu-i
Greu să fie vaca lui

Ca un nod de broderie
Neagră şi cărămizie
Care mişcă şi se zbate,
S-a-nnecat pe jumătate
În nemărjinire-albastră
Din fereastră.

Şi fiindcă răsar în aţă
Stelele de dimineaţă.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocaua lui Cuza

Cuza Vodă, Domnitorul Principatelor unite,
A dat legi şi-a dat reforme... şi dacă ţin bine minte
Legea cu,, Ocaua mare'' nu prea era respectată
De negustorii din târg. Şi-a mers la Galaţi odată

Îmbrăcat cu un suman şi-o căciulă ţărănească
Pe cel necinstit şi lacom într-un fel să-l pedepsească....
Şi-a luat ocaua mare şi două putini cu lapte,
Lapte acru,.... ca ţăranii şi s-a pus Cuza pe fapte

Amestecat cu norodul Vodă şi-a luat îndemnul
Şi-a nimerit la băcanul care vindea untdelemnul
Nu cu,, ocaua lui Cuza'', vindea cu,, ocaua mică''
Ca să se îmbogăţească pe spinarea lui,, opincă''...

Cuza Vodă i-a propus ca-ntre negustori un,, troc''
Să-i dea lapte pe-untdelemn şi-au bătut palma pe loc:
Şase ocale de lapte pe una de untdelemn
Hoţoman, şmecher băcanul a făcut cu ochiu' un semn

Şi în loc de-ocaua mare voia să-i dea untdelemnul
Cu ocaua lui cea mică,( de-aceea făcuse,, semnul'')
Cuza Vodă a văzut că băcanu-i necinstit
Şi ca să-l înveţe minte uite-aşa l-a pedepsit:

Şi-a dat de pe cap căciula şi a lepădat sumanul,
(Când a văzut epoleţii... a înlemnit pe loc băcanul!)
I-a pus pe slujbaşi să-l plimbe cu ocalele de gât
Prin tot târgul din Galaţi pentru fapta ce-a făcut

Arătând ocaua mare să strige:,, Cu asta, DA!''
Şi-arătând ocaua mică:,, Cu-asta, NU!''... Aşa striga....
Dacă stau să mă gândesc să îmi vărs şi eu amarul
L-aş chema pe Cuza în piaţă să verifice cântarul!...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!