Scrisoarea XXL (parodie după "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un osman dintre aceia fără neam şi fără limbă,
Ce mânat de vreri meschine patria ades şi-o schimbă,
Se plimba matol, sărmanul, neţinând cărarea dreaptă,
Scărpinându-şi cu ardoare scăfârlia cea deşteaptă.
Dintr-un bloc fără ferestre o gagică se coboară,
După mutra rutinată nu părea deloc fecioară,
Mirosea a vişinată de-acum două primăveri
Iar surâsu-i (cu proteză) provoca la ochi dureri.
Osmanlâul, tip sensibil la atâta frumuseţe,
A-nceput să facă zâmbre şi pe-alocuri feţe-feţe
Şi chiar dacă peste case, nesimţită, cădea bură
Pofticios privea la tipă, fermecat de-a ei natură.
Pipăindu-şi marafeţii, vru să-ngaime tandre şoapte
Cam ceva de genul: "Fato, unde vrei să dormi la noapte?"
Ea, văzându-i poticneala, gât de struţ pe dată-ntinde,
Din cotlonu-i plin de zoaie, ca zvârluga se desprinde:
- Scoate euroii, nene, iar apoi în braţe-mi vino
Eu să îţi alin hormonii, iară foamea-mi tu alino!
Hai, acuşi se face beznă şi apar la streşini stele,
Vin să-ţi prezantez tariful plus serviciile mele!

Pân' osmanul să-i dea verde, portofelul îi dispare,
O durere de dinţi (lipsă) din neanturi, brusc, răsare,
O durere criminală care creşte, creşte, creşte,
Cu viteză de Ferrari peste fălci i se lăţeşte
Săgetându-l înspre tâmple tenebroasă îl cuprinde
Şi din creştet până-n talpă ca o plagă se întinde,
Iar subit din tărtăcuţa-i se iţesc cucuie mari
Depăşind ca înălţime baobabii seculari.
La doi paşi de-osmanul nostru, o ţigancă mai bătrână,
Peste-o pungă cu seminţe tronând veşnică stăpână,
Observându-l că-şi blesteamă soarta crudă în pustiuri
Şi că lacrimi mari, tardive, curg pe barba-i, râuri, râuri,
Râde: "Spune bogdaproste că nu te-a târât prin lanuri,
Sau în vreo fântână seacă, prea departe de limanuri.
Mie mi-a ciordit din casă frigideru' şi-un covor,
E piranda lu' Şmenaru, nu e fată din popor!
(Dă şi mie, coane,-o sută, să mor io de mă prefac,
Merg ca martor şi la Circă, nu mă dau după copac)"

E snopit de tot osmanul, iar biştarii nu-i ajung
Nici de-o chiflă expirată şi oftează îndelung,
I-au şparlit din buzunare tot ce-avea, ultimii chiori,
Astfel o păţeşti când seara umbli beat cu capu-n nori.
Prins cu dreapta de o bârnă apărută-n drum, înaltă,
Îşi adună pălăria şi fularul laolaltă,
Ochii-i vineţi lăcrimează de durere (sau de vânt?)
Şi c-un icnet animalic se urni de la pământ...

În sfârşit ajunge-acasă, vila kitsch cu turle-n cer
Străluceşte de departe pe al urbei eşichier,
Alta nu găseşti de cauţi din Strehaia în Bali,
Străjuind intrarea, sumbru, bodyguardu' îşi zări,
Bâta lui de baseball, groasă, cu esenţe de alun
Te fereşte de belele chiar şi-n ultimul cătun.
- Bine mi-am găsit bârlogul, thanks, măritule profet,
Căci Allah e unul singur şi doar unul Mahomet!
Aşa murmurând osmanul, bucuria i se naşte
Când o haită de rotweilleri dă semnal că l-ar cunoaşte...

Timpul a trecut, osmanul a-nfipt ghiara, vultureşte,
Ilicit în zestrea ţării iar averea îi sporeşte,
Are-acum un supermarket, un hotel şi an de an
Dă petreceri grandioase cu bugete de sultan,
Nu îi stă nimic în cale, orice porţi i se deschid,
Ştie cui să-mpingă şpagă, demn vlăstar de Baiazid.

N-a uitat seara de care sumbre amintiri îl leagă,
Pe piranda lu' Şmenaru o visează noaptea-ntreagă,
Scos din minţi de dor, osmanul a tocmit pe-ai lui spahii
S-o găsească, vie, moartă, ori în munţi ori în câmpii,
S-a sfădit şi pe la şatre doar cu bulibaşe mari
Ca să scotocească bine până-n codrii de stejari.

Într-o zi, la poarta vilei, bate-un tuciuriu c-un băţ,
Culturistul de la pază îl descoase cu dispreţ:
- What's up, doc?
- Nimic mâncaţi-aş! Sunt venit hăt din Banat
De piranda lu' Şmenaru să îi zic la împărat!

Namila îşi dă acceptul iar ţiganul de la cort
Intră ţanţoş drept în vilă, etalând slinosu-i port.
- Ce-i ţigane? întreabă-osmanul, ai vreo veste să-mi închini?
Spune repede, nepoate, nu mă ţine ca pe spini!
- Ia-mă-ncet, pupaţi-aş ciocu', nu vezi că-s abia sosit?
Dă un vischi mic la mandea, ca un semn de bun venit!
De-mi serveşti nişte friptane nu zic nu, ba să mă ierţi,
Oi fuma şi o mahoarcă chiar cu riscul să mă cerţi.
Am venit la tine, şefu', cu un plan ce-am pus la cale
Ca s-o prindem pe piranda, sclava visurilor tale,
Am nişte idei deştepte, dar rămâne între noi,
Nu vreau să se işte, coane, peste noapte vreun război!
- Tu eşti prea naiv, ţigane, la atâtea câte pot
Crezi c-o să mă-ncurc aiurea cu un găinar, c-un ciot?
Bă, tu n-ai habar în viaţă pe câţi zmei şaua am pus
Ocupându-mă de biznis de cu zori până-n apus,
Banul lângă ban, fârtate, se-nmulţeşte, se adună
Căci mă trag din seminţia ce-are-n steag o semilună,
Iarna mi-o petrec în Fidji, iară vara plec în Malta,
Top modele în jacuţi înşir una lângă alta,
Ieri am cumpărat în lizing câteva autocare,
Să le plimb, de-mi vine cheful, ba la munte ba la mare,
Banii de la proşti curg gârlă înspre mine, râuri-râuri,
Pot să fac din lapte ţuică, să scot apă din pustiuri!
Deşi fost-am o amibă pricăjită la-nceputuri
Astăzi euroii, falnici, îmi sunt paloşe şi scuturi,
Am colecţie completă de nunceakuri şi de săbii,
Chiar aseară, lu' bunicu, i-am donat vreo trei corăbii
Şi pe bune, bă ţigane, la câţi avocaţi am strâns,
În procesele penale sunt mereu de neînvins.
Dintr-un prăpădit sinistru ce tundea prin parcuri iarbă
Azi sunt rege-n astă urbe şi îmi râd, pe-ascuns, în barbă.
Zi-mi pe sleau care e şmenu', ciripeşte de-ai vreun păs,
Ori vrei să te-ntreb de-a dreptul: "Mănânci, calule, ovăs?"
Nu mă face, că-mi pun zbirii să te-alinte c-un nunceak,
Orice-ai fi tu, mare mahăr, un ţigan sau un moşneag.
- Un ţigan? Da, barosane, dar ţiganul ce-l jigneşti
E mai şmecher decât alţii, nu-i uşor să-l mătrăşeşti!
Lasă ţâfna, fii cuminte, fi'ncă nici nu mă cunoşti,
Hai, adună-ţi toţi gealaţii, mercenari ce-i ţii ca oşti,
Omeneşte-mă, baştane, cu potol, ca pe-un oaspe,
Că sunt văr primar cu Ţeapă, care-şi zice şi Istaspe,
Ăla care vinde ciungă mai încolo, lângă pod,
Profitând şiret de granguri ca de ultimul nărod.
Deci, s-o prindem pe pirandă, astăzi, zău, nu ne mai scapă,
Şade-ntr-un bordel, la şatră, fără bec şi fără apă.
Însă treaba e cam naşpa, nu că vreau să te-nspăimânt:
Cinşpe cuţitari stau strajă la chilia-i de pământ!
Tu gorilele adună-ţi, hai s-o ştergem, val-vârtej
Ia şi-o trupă antitero (cică ăştia-s mai viteji)
O vrei grabnic pe pirandă fi'ncă pata ţi s-a pus,
Dacă-ţi etalezi şi muşchii poţi s-o legi pân' la apus.
În schimb, vreau să-mi dai de-a moaca, ce-ai p'aci, cupru şi fier
Ca să-l vânz la "Colectare", să ajung şi io boier.
Jur! Să-mi moară puradeii şi borţoasa şi tot neamu'
Dacă ea până diseară n-o să-ţi spele, tandră, geamu'!
Însă, ca să nu te facă vreun guşter de poveste,
Nu uita să iei cu tine antiglonţuri d-alea, veste,
Ia-ţi şi-un tanc, că nu se ştie, de-or să-ţi stea în faţă zid
Să-i dobori ca pe popice, doar eşti neam de Baiazid!

În sfârşit osmanu-şi strânge mecenarii cu mult zbucium,
Fin'c-avea numai un fluier, n-apucase să-şi ia bucium,
Bine echipaţi cu bâte, lanţuri, săbii (chiar şi-o coasă),
După ce-au urcat în Jeepuri, pleacă-n noaptea-ntunecoasă...
Au ajuns curând la şatră. Osmanlâul face-un semn,
Toţi coboară din gipane, doar ţiganul, om nedemn,
Stă pitit după tufişuri, cu burtoiul la pământ,
Aşteptând deznodământul, ocrotit de ploi şi vânt.
Mercenarii, duri, atacă, vin ca boabele de grindeni,
Vin din faţă, vin din spate, vin en-gros de pretutindeni,
Cerul plin de nori mulatri se întunecă a ploaie,
Parcă ştie că la şatră se încinge o bătaie...
Osmanlâul fără scrupul e cuprins tot de turbare
Şi ordonă genocidul de la mic până la mare,
Mercenari din Legiune ce-au făcut prin Franţa oaste
Bat, metodic, tot ce mişcă, dau la cap şi sfarmă coaste,
Cuţitarii se-nfierbântă, se porneşte-o bătălie
Ca în "Cei şapte magnifici" când pe deal, când pe câmpie,
Ei căruţele cu corturi fără veste le răstoarnă,
Peste fân şi peste zdrenţe nişte motorină toarnă,
Totul arde, zici că-i torţă ce preschimbă-n lavă gerul,
Iară fumul asimptotic prinde-n funii roşii cerul,
Osmanlâul e în frunte, c-o mânie-ngrozitoare,
Ca Van Damme în plină formă dă din mâini şi din picioare,
Pârnăiaşii nu se lasă, ei din mături îşi fac suliţi,
Câte-un porc jegos guiţă, e răzmeriţă pe uliţi!
Mercenarii-şi umflă muşchii. Ordonaţi, vin în şiraguri,
Cad în roiuri nesfârşite, ca albinele în faguri...
În ăst timp, într-o chilie şade calm, netulburată,
Chiar piranda lu' Şmenaru. Încropeşte o salată,
Cu o coajă de banană şi un ou stricat în mână,
Pentr-o ciorbă ar traduce şi din greacă în română,
Iar pe masă, plin de larve, un borcan cu gem de prune
Vrea să-l dea cadou lu' sor-sa, când o fi să se cunune.
Osmanlâul observând-o a rămas încremenit
Parcă însuşi "Terminator" peste nas l-ar fi pocnit.
El rememorează iute amintiri una şi una
Până când, peste coclauri, adormită, iese luna,
Dar piranda, hoţomană, ca trezită brusc din somn
Face pe mironosiţa, descântându-l, blând, pe domn:
De ofelie privirea pironită-i pe o carte
Ce-a găsit-o-n tomberoane, aruncată, nu departe.

"Şed amu' chircit pe vine
(Aş hali nişte măsline)
Da'... îţi scriu, cu pix, o carte
Că-mi eşti, iubi, prea departe,
Să-mi trimiţi, pliz, o nuga,
Dacă eşti un cineva
Cel mai cel din branşa ta!
Cutreier poienele,
Îmi boiesc sprâncenele,
Doar m-o prinde-un cintezoi
Să m-arate şi-n Plaiboi,
Să-mi pozeze flamurile,
Io să-mi scutur ramurile,
Să-mi boţească penele,
Io să-i spăl izmenele,
Şi-ntr-un fel simandicos
Să-ntorc dosu' la Cristos
Că-i prea surd şi ofticos"

Când osmanul a văzut-o declamând precum rapsozii,
S-a-nvârtit de unul singur ca un câine-n jurul cozii:
- De ce oare sunt aicea? Ce voiam? Pe cine caut?
(Şi-n timpanele-nfundate-i răsunau muzici de flaut)
- N-o să-i zic lu' mândra asta nici un "du-te mai încolo!"
Azi empatizez cu Rocky, mă împac şi cu Apollo,
Plec mai bine la Safari, poate-mi pică un mistreţ,
Poate scriu, dacă-s beat mangă, chiar şi un letopiseţ,
Suferinţele lui Werther le trăiesc mai toţi nerozii,
Să mă deghizez în Goethe, să m-afund în mâlul prozii?
Să-mi dezvolt musculatura la tăiat de brazi şi paltini
Ori făcând pe Moş Crăciunu' să-mpart daruri, după datini?
Ştiu, am folosit bazooka, terci e toată şatra voastră,
Văd că am produs ravagii, situaţia-i albastră,
Însă vreau să-ndrept greşeala. Mâna zânei o s-o cer,
O să-i dăruiesc pirandei cel mai trendy giuvaer!
Nu contest c-au tăvălit-o prin tufişuri toţi tembelii,
Poa' să facă şi trotuarul drept în faţa cafenelii!

Se retrag toţi mercenarii. Cuţitarii cu-a lor suliţi
Pleacă la ciordit poşete. E iar linişte pe uliţi...
Ca pe o marionetă dirijată ferm de funii,
Pe osman piranda-l ţine prins în plasele minciunii,
Ea l-a luat de soţ pe fraier. Naş Patriciu, liberalul
Cel curat ca o fecioară şi mai pur decât cristalul,
Cel ce bea doar apă plată şi nu intră-n cafenele
Le-a făcut cadou un Maibach plus o geantă cu lovele.

Stând la masă în bodegă beau un Heineken şi cuget,
Care dintre personaje e mai ticălos, mai buget:
Matracuca lui Şmenaru cea expertă-n şiretlicuri
Ori osmanul ce avere a făcut vânzând nimicuri?
Cel care văzând în stradă o monedă veche, calpă,
O ridică brusc de parcă n-ar avea pingele-n talpă?
N-ai să vezi un ins ca ăsta, cu fairplay să recunoască:
"Eu sunt doar un neica nimeni, un râios cu ochi de broască"
Cămătarii plini de-osânză îşi trimit cu ranga solii
Să recupereze grabnic de la vreun naiv, toţi polii
Şi ascund, pe la chindie, părăluţele-n scufie,
Căci aşa le este datul, singura filozofie,
Banu-l fac lovind cu pumnul, însă n-au prea multă minte,
În vocabularul zilnic zac timide cinci cuvinte,
Prin senate, parlamente îşi găsesc prea lesne locul,
Când politica e curvă ei sunt peştii ce-i fac jocul,
Iar apoi stau la oglindă, îngâmfaţi, să se admire,
Bat obrazul ca tovalul pretinzând că e subţire,
Ciorditorii, pârnăiaşii, toţi au sânge de roman,
Fi'ndcă au cerşit pe vremuri chiar în hală, la "Traian",
Au uitat că ani de-a rândul scotoceau doar prin gunoi,
Astăzi ei sunt stâlpii ţării, iar gunoiu-l ducem noi!
Bani întoarce cu lopata orice fel de stârpitură,
Dacă ai tupeu cu carul te agiţi şi dai din gură,
La alegeri toţi ca unul te votează, idioţii,
De ciolan când vine vorba din neant sar patrioţii,
Toate feţele de pernă, papagalii şi guşaţii
Au ajuns să-şi facă zestre pe cocoaşa bietei naţii...

Suntem noi fanii lui Guţă? Manelişti inculţi şi fameni
Au inoculat prostia în dovleacul multor oameni,
Indivizi cu stil de grotă, nesimţite creaturi,
Scot doar kitsch-uri maneliste din mirositoare guri,
Prăvălesc pe capul nostru doar ruşine şi ocară,
De-aia tineri de valoare fug cu traista-n băţ din ţară.
Ne-a ajuns câţi inşi bezmetici injectaţi cu drog în vene
Din merţane opulente fac la stop semne obscene,
Dacă ştii să pupi temeinic şi cu râvnă drept în dos,
O s-ajungi, fără tăgadă, dintr-un cerşetor un boss!
Dive strâmbe şi grăsane se dau bine cu pomadă
Şi călcând ca raţa-n străchini ies în Jeep la promenadă,
Le-nsoţeşte vreun ministru cu figură de copil
Care etalează ţanţoş cât chibritul, un mobil,
Au uitat aceste fee cu mişcări de curtezană
Că dormeau iarna trecută în metrou pe la "Romană"...

Iarăşi deşteptat din gânduri sorb nervos din berea rece
Şi mă-ntreb când nebunia ce ne mistuie va trece,
Când parlamentarii noştri cu promisiuni aruncă
Urmăresc binele ţării ori o halcă roz de şuncă?
Românaşul e un haplea, lesne e a-l înşela,
Un cioban fugit din stână greu se poate cizela,
De-aia stăpânesc acuma cioflingarii peste ţară
Şi o jecmănesc cu sete, fie iarnă fie vară,
La alegeri, asta-i soarta, ne-am făcut un obicei
Să instaurăm la cârmă numai loaze şi mişei,
Care zâmbitori, dar sadici, au o singură pornire:
Să ne lase-n aia goală pân' să prindem noi de ştire!
N-au de gând eroi să fie, să rămână-n veci prin cronici,
De cei mulţi îi doare-n spate, îi sfidează cruzi, ironici,
Chiar de vine don Becali şi-o să dea cu barda-n ei,
Tot or să rămână-n urmă alte turme de mişei...
Dacă-ţi faci o socoteală şi stai bine să aduni
Tot mai bine-i în Canada că e joi sau că e luni!

parodie de Rudy Valentino, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rudy Valentino
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? M-am întrebat
Pe mine când iar, singur,
Stăteam cu mine-îngândurat
Ca mintea să-mi asigur.

Sunt doar un boţ de lut trântit
Pe-o roată-ameţitoare
De un Olar ce-a-îngăduit
O urmă de suflare.

Sunt doar o stâncă seacă pus
Pe-un băţ uscat, de paie,
Ce doar priveşte-un pic prea sus
Ca cerul să îndoaie.

Sunt doar un bolovan ce vrea
Mai sus să urce, dară
Pe paiul ce-i subţire, prea
Greu cade când să sară.

Pământ prea moale-s, roditor
Doar de un praf subţire
Care se-aşterne-întâmplător
Ca noaptea,-n amorţire.

Un foc de frunze fără de
Vreo gură să m-adape
Cu-o frunză ce se desprinde
În vânt ca să se scape.

Ce corp de carne zămislit
Răspunzător şi bine,
Dar care nu-i deloc păzit
De furtuna ce vine.

Ce pot să fac să mă-întăresc,
Ce vraje, ce cântare,
Ce parte ştiu să pregătesc
Când văd că totul moare?

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi eu ca voi...

sunt şi eu ca voi, un om cu noapte şi de toate,
nu sunt poet şi nici n-am fost, înşir doar gânduri aranjate,
prea cult nu sunt, dar nici incult, am mai citit, chiar şi sonete,
le am pe-aici, pe foi de gând, sub ochii mei revin în trepte

când scriu în versuri, doar ce văd, ce gândul nopţii îmi dictează,
nu fac decât, ceva în plus, un strop de lacrimă cedează,
atunci din amintiri, de vânt, vă suflu vouă cu neştiinţă,
cuvintele, pe-un rând şi-un rând, poate vă e de trebuinţă

nu sunt mai breaz, sunt doar un om cu veselia îndurată,
ascunsă sub atâtea dăţi, de clpe, ce-am trecut prin viaţă
şi vreau să râd, şi vreau să plâng, aşa trăiesc şi eu mai bine,
urcând în cer, din alb pământ, pătat cu iernile din mine

de m-aţi vedea, o clipă doar, aţi înţelege de îndată,
că sunt normal, că n-am habar, de clipele ce mă aşteaptă
şi râd de voi şi râd cu voi, apoi iar râd, chiar şi de mine
şi fug în ploi, alerg în ploi, mă spăl încet de-a mea ruşine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune universală

Tată a toate! Adorat
În orice loc, mereu, mereu,
De înţelept, de ignorant,
Iehova, Zeus, Dumnezeu!

Cauză Primă, drag străbun
Ce minţii mele pui hotar
Vreau doar să ştiu că Tu eşti bun
Iar eu sunt orb şi n-am habar.

Dar chiar şi-n beznă tu ai vrut
Să văd ce-i rău şi ce e bine
Şi Trupu-n Soartă l-ai ţesut
Însă Voinţa mă susţine.

Şi ce-mi dictează Conştiinţa
Eu fac sau mă feresc a face
De Iad îmi protejez fiinţa
Şi caut Raiul care-mi place.

Îmi dai atâtea lucruri bune
Cum aş putea să le arunc?
Căci Dumnezeu mereu ne spune
Să fim supuşi precum un prunc.

Nu mă lăsa să fiu legat
De-acest pământ, fii bun cu mine!
Căci sigur sunt, nu m-ai uitat
Chiar dacă toate vin la Tine.

Să nu laşi mâna mea cea slabă
S-arunce fulgerul tău drept
Să-i pedepsesc pe-aceia în grabă
Care te-au scos din al lor piept.

De am dreptate Tu dă-mi har
Ca în dreptate să rămân
Iar de greşesc şi n-am habar
Arată-mi care-i drumul bun.

Şi scapă-mă de-a mea Trufie
Şi de Mâhnirea păcătoasă
Ce-nţelepciunea nu ţi-o ştie,
Nici bunătatea cea aleasă.

Ce-i jalea unui om mă-nvaţă
Şi cum să-ndrept ce e greşit
Să ofer milă şi povaţă
Ca să-mi revină însutit.

Deşi sunt rău, nu-s rău de tot
Căci duhul Tău este în mine
Tu poţi să mă îndrumi socot
În viaţă şi când moartea vine.

Pâine şi tihnă-i tot ce vreau
Căci toate câte-or exista
Tu ştii de-i bine să le iau
Eu fac mereu doar voia Ta.

Tu, care ai Spaţiul ca templu
Şi ca altar cerul, pământul
Ridică-ne, dă un exemplu!
Că toate-n lume-ţi ştiu Cuvântul.

poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Din cauza lui Sid ai întârziat azi, nu-i aşa?
Lia: Poftim?!
Lucian: Ai fost cu el în dimineaţa asta, de aceea ai sosit mai târziu decât toţi.
Lia: Ştii, nu sunt obligată să-ţi răspund! Sunt în vacanţă, deci, fac ce vreau! Nu mă provoca!
Lucian: Ca de obicei, adopţi această strategie pentru a scăpa de explicaţii nedorite! Însă să ştii că te-am văzut cu el, miercuri seara, după ce aţi plecat toţi din navă. Vă plimbaţi împreună prin oraş; îl ţineai de mână, ba chiar l-ai şi sărutat pe obraz!
Lia: Ah, deci, mă spionai, Don Juan?! Încercai să intri în pielea lui James Bond sau ce?!
Lucian: Nu-i adevărat! Nu te spionam deloc! Nu încerca să inversezi rolurile! Sau ai uitat deja cine a jucat prima oară rolul spionului, domnişoară Mata Hari?!
Lia: Off, încetează! Ce-i cu tine? Nu mă face să regret că am venit totuşi. Vrei cumva să plec?
Lucian: Bine, fii calmă! Dar repet, nu te spionam; pur şi simplu s-a nimerit să fiu acolo. Mă plictisisem singur în navă, era a doua zi de Crăciun, iar eu stăteam ca prostul singur, aici, pe puntea principală, doar cu brăduţul nostru, aşa că plecasem să te caut, însă când am ajuns eu, Sid era deja acolo, la uşa camerei tale.
Lia: Aşa; şi?! Ce dacă?! Ce-i cu asta?! Uneori nu te înţeleg deloc! Eşti tare ciudat! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi înclinată să cred că ai fi gelos. Însă te cunosc prea bine, aşa că îmi dau seama că asta-i imposibil. Ar fi ridicol! Doar nu suntem nici măcar prieteni, decât colegi de echipaj şi parteneri la cercetări, atâta tot. Aşa că vezi-ţi liniştit de treaba ta şi nu te amesteca în viaţa mea! Sunt liberă să fac ce vreau, nu ţi-e încă clar acest lucru?
Lucian: Ai dreptate, am înţeles asta!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leucemia... în domeniul spiritual

(După ce fetiţa mea a fost vindecată de leucemie în 1989 prin bunătatea lui Dumnezeu, am găsit această adaptare spirituală a încercării.)

Multe trece omu-n viaţă - şi mai rele, şi mai bune,
După cum i-e scris de Domnul când este trimis pe lume.

Se făcu în scursul vremii să îmi poposească-n casă
Musafirul care este peste tot la el acasă,
Şi-mi aduse paşaportul fiicei mele de 3 ani,
Care mi-o dăduse Domnul, după cei trei băietani.
Boala când în om pătrunde, nu vorbeşte un cuvânt,
Ci se luptă să-1 coboare cât mai grabnic în pământ.
Zdruncinat profund de vestea bolii de leucemie,
L-am rugat atunci pe doctor să-mi explice-un pic şi mie.
Când spunea că boala asta nu-i microb neapărat,
Ci-s celule bune care se-nmulţesc necontrolat.
Am strigat cu-o scânteiere de speranţă în privire:
"Dacă sunt celule bune, ce e rău într-o-nmulţire?"
El mi-a spus: "Problema nu e că sunt bune sau sunt rele,
Ci de unde-şi iau comanda: de la trup sau de la ele.
Ele negreşit sunt bune; dar atunci când se-nmulţesc
Fără să mai ţină seama de comanda ce primesc,
Vor împiedica procesul ciclic de oxigenare,
Prin modificarea ratei înmulţirii celulare.
Nu-i nici pe departe vorba de microbi sau c-ar fi rele,
Ci n-ascultă organismul căruia aparţin ele".

Medicul tăcu o clipă. Şi atunci l-am întrebat:
"Spune-mi, doctore, nu este nici o şansă de scăpat?"
"O, ba da - răspunse dânsul - e un procedeu prin care
Omorâm pe răzvrătite, adică pe-acelea care
S-au înstrăinat de sursa de-unde viaţa le parvine,
Şi se înmulţesc de-a valma, fiecare cum le vine."
"Doctore, i-am zis eu iară, cum se poate-aşa ceva,
Să omori celulă vie, fără nici un rău în ea?"
Mă privi atent maestrul, şi-n răspunsul ce mi-a dat
Am găsit o-nvăţătură foarte demnă de-ascultat.
Mi-arăta el că celula care-ascultă de-a ei voie,
Ignorând să se supună la a trupului nevoie,
Nu mai are viaţă-n sine, căci când îşi dispreţuieşte
Voia trupului din care seva vieţii îşi primeşte,
Singură se sinucide, căci când trupu-şi neglijează,
Trupul moare, iar cu el şi celula încetează.
"De aceea - îmi spunea doctoru-n continuare,
Orişicât de plină este o celulă de vigoare,
Dacă nu ascultă trupul ce-i dă viaţă şi putere,
O omor, căci moartă este când trăieşte propria-i vrere."

Medicu-şi luă dosarul ca să meargă mai departe.
Eu-am rămas purtat de gânduri, la Ioan din Sfânta Carte,
Unde zice-Nvăţătorul: "În Mine de nu rodiţi,
Sunteţi scoşi, tăiaţi afară, şi apoi de foc topiţi".

*

Vai, noi cel mai mult în viaţă ne gândim la rău şi bine
Însă-aproape niciodată la sursa din care vine.
Zic că dacă nu fac rele, adică nici un păcat,
Pot să-nu satisfac în voie orice voie, orice plac.
Astăzi aflu cu mirare că-ntrebarea nu se pune
Dacă-n ce fac e vreun bine sau este vreun rău anume;
Nici în slujba pentru Domnul nu se pune întrebare
Dacă este rău sau bine, ci atât: e-n ascultare?
Nu ne spune chiar Scriptura că în vremea cea din urmă
Vor veni unii la Domnul, pretinzând că sunt din turmă
Şi vor zice: "Doamne, Doamne, noi am predicat Cuvântul
Şi-am făcut minuni şi semne, de-am uimit întreg pământul!"
Dar ce le răspunde Domnul? El le spune: "Blestemaţi!
Niciodată-n viaţa voastră nu v-am cunoscut. Plecaţi!"
Vai, dar cum? E rău să predici Cuvântul lui Dumnezeu
Şi să faci minuni şi semne, ba chiar în Numele Său?
Da, chiar cea mai sfântă slujbă, dacă nu-i din ascultare,
Te transformă în celulă de cancer aducătoare.
Doamne, vreau ca de acuma să nu mă mai liniştesc
Sprijinindu-mă pe fapte, ci la Tine să privesc.
Căci şi Tu ca om aicea, când trăiai jos pe pământ,
Nu făceai decât atâta - ce vedeai pe Tatăl Sfânt.
Când Te-ai dezbrăcat de slavă, ca să Te îmbraci cu mine,
N-a fost temerea de rău care Te-a mânat pe Tine,
Ci nesăţioasa foame, ce Te-a stăpânit mereu,
Să-mplineşti voinţa sfântă a Tatălui Dumnezeu.
Doamne, viaţa ce-mi rămâne nu mai vreau să o trăiesc
Doar punându-mi întrebarea cum să nu păcătuiesc.
Ci vreau fiecare clipă s-o trăiesc direct din Tine,
Şi atunci cu siguranţă că tot ce-am să fac e bine.
Nu vreau să-mi mai cheltui banii nici pe rău, dar nici pe bine,
Ci doar în ce-Ţi place Ţie. Nu-i am oare de la Tine?
Şi de-acuma înainte vreau ca-n tot ce cheltuiesc
Să nu mă intereseze doar să nu păcătuiesc.
Căci şi Tu, din ceruri încă, pe când Tatăl Te-a rugat
Să vii jos să mă răscumperi din pierzare şi păcat,
Nu Ţi-ai făcut socoteala dacă este rău sau bine,
Ci-ai zis: "Tată, Mă voi duce, căci Eu te iubesc pe Tine".
De aceea, sănătate, timp, avere, tot ce sunt
Vreau să fie cheltuite numai după-al Tău Cuvânt.
Nu vreau să mai fac de-acuma nici un lucrul mic, nici mare,
Decât ce-i venit din Tine şi de Tine-n ascultare.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea III - Parodia imigrantului

Imigranţi, copii de suflet ai lui ăla cu A mare
Nu puţini, milioane, după ultima estimare,
Răspândindu-se în roiuri întind corturi uriaşe
Şi ascunzându-se în ele fac planuri ucigaşe.

Iată vine-un imigrant ce părea mai descurcăreţ
Johannis privind la dânsul îl întreabă cu dispreţ:
- Was ist das?
- Was? Şi de mai ştii şi româneşte
Domnul nostru vrea să-ţi spună ceva ce te priveşte.

La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de Cotroceni
Un imigrant atât de simplu că se pierdu printre bucureşteni.
- Tu eşti Johannis?
- Da imigrante!
- Am venit să-ţi cer să ne primeşti,
România e frumoasă, e o ţară ca-n poveşti.
- Orice gând ai imigrante şi cu orice planuri vei fi sosit
Cât suntem încă la pace eu îţi zic du-te de unde-ai venit.
Despre partea cu primitul, noi şi-aşa suntem săraci
Iar în România nu prea ai nici ce să faci.
Mai bine fă întoarsă de pe-acum a ta cale
După cum te văd nu prea ai nici parale.
De-o fi una, de-o fi alta... Nu am centre pentru voi
Nu vă pot îndeplini nici cele mai simple nevoi.
- Cum? Când Schengen e aproape, să-mi închipui crezi că pot
Să trimit toţi imigranţii înapoi pe feribot?
O, tu nici visezi Johannis, câţi au vrut să mă întoarcă
Grecii, sârbii, ungurii au vrut să mă pună în barcă,
Preşedinţi de ţară, miniştrii, generali, toţi fără folos se-adună
Să de-a piept cu imigranţii ce au tricouri cu semilună.
Adu-ţi aminte cum a fost demult cu cavalerii-n zale lucii
I-am prins pe toţi şi i-am pus frumos la umbra crucii.
Acum iar vă strângeţi împotriva imigranţilor care
Doar vin râzând de peste tot, dinspre pământ şi mare.
Mi-e destul pe Facebook doar un simplu semn a face
Şi-ntreg Apusul îşi trimite toate neamurile-ncoace.
Doar în Siria văzut-ai câte forţe s-au aliat
Am cu toate ţările o listă în mod detaliat.
Când văzui atâtea avioane, câtă frunză câtă iarbă
Le-am zis la ai mei să fugă dacă ţin la a lor barbă.
După toate acestea să mă împiedic de-un preşedinte?
Şi să mă-ntorc înapoi ascultând de-ale lui cuvinte?
- Un preşedinte, da, căci şeful ţării ce-l priveşti
Nu e român de rând, el are origini nemţeşti.
Nu ţi-aş dori vreodată ca într-o zi să ajungi să ne cunoşti,
Nu ştiu cum ne vezi de-afară, dar nu suntem nişte proşti.
De dincolo au venit mulţi de-au vrut să ia pământ şi apă
Dar majoritatea nu au luat altceva decât ţeapă.
Eu? Poate-ai crede că sunt pus aici de formă
Am câştigat alegerile jurând să fac reformă,
Dar cum? În ţara asta nimica nu se schimbă
Unul munceşte şi zece pe lângă el se plimbă.
N-avem nici măcar autostrăzi, nu circuli ca-n occident
Vei conduce numai pe naţionale şi vei muri în accident.

Şi abia plecă imigrantul... şi se urcă în a lui Pasat
În graba lui spre răzbunare acceleraţia călcând apăsat,
Pe DN1 era aglomerat şi depăşi riscant două maşini
Cu gândul de-a invada mai repede această ţară de creştini.
Drum în lucru..., ce mai frâne, derapare, izbitură
Un carambol se făcu înainte de Ploieşti, la cotitură.
Pe Facebook Johanis urmăreşte cu atenţie evenimentul
Imigranţilor, aşa-i la noi, acesta a fost avertismentul.

parodie de Rozsnai Zsolt, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rozsnai Zsolt
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox

Când eşti tăcut şi trist şi nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate şi să te-ntorci la tine,
Când nu-ţi mai creşte-n suflet nici rău şi nici vreun bine
Şi crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ţi spune,

Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Şi-n loc de-altar cu sfinţi, preferi un lac cu broaşte,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaşte
Şi doar în moarte-ţi afli, astfel, nemurirea,

Când te cuprinde timpul şi nu mai ai ce-ţi face,
Când vrei să ieşi din lume şi să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă şi dezastru,
Şi, poate, nici la tine nu te mai poţi întoarce,

Când ce iubeşti te vede cu ochi frumoşi de gheaţă
Şi caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Şi nu ştii dacă Eul mai are drept la viaţă,

Când timpul cu oceane din ruguri se nutreşte,
Iar margini ţes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai ştii ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se foloseşte

Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanţă
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când eşti pierdut, când nu mai poţi să ai scăpare,
Şi nu mai crezi că vei spera la vreo speranţă,

Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Şi-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înţelegi că-un zâmbet nu-nseamnă preţuire,

Când vezi că ziua-i ziuă şi noaptea-i numai noapte,
Când te trezeşti din vise şi intri la-ndoială,
Când treci spăşit din planuri în lumea cea reală
Şi nu mai iei drept bune sclipirile din şoapte,

Când uşa ţi se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Şi nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo şansă, nici dacă-ţi stâmperi mersul,
Nici de-nţelegi vreodată sau nu-nţelegi ideea,

Renunţă să mai cauţi, prin cenuşar, scânteia,
Acceptă numai focul şi lasă-n pace viaţa,
În fiecare noapte, contează dimineaţa
Şi-n fiecare viaţă, un paradox: femeia...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de sacrificiu

Cunosc o fată, ce o ştii şi tu, copil, femeie, dragă mamă...
este frumoasa mea pe veci, doar ea, care mereu mă cheamă
şi alerg oricând s-o mângâi, s-o apăr de primejdii, s-o sărut,
să-i dau iubirea, toată strânsă de când sunt, de când cu neamul sunt născut
şi-o port în flori şi-o ţin pe braţe, praguri s-o trec, că-mi e şi după moarte, ea, femeie...
mi-am împlântat-o în suflet, unic gând, tot ce-oi avea vreodată, unica idee,
c-o ştiu că numai ea mă poate creşte, cu tot ce-am, pe mine şi pe toţi ai mei,
curaţi în simţuri, falnic dedicaţi, toţi curajoşi să-i ţină flacară aprinsă, nişte Prometei,
şi-o oblojesc, că-mi este mamă şi visu-i unic să-i fiu mare,
ei, ce s-a dat cu toată, de ofrandă, cu tot ce-i este, intim are...
iar azi mă închin stând în genunchi şi mă curg lacrimi tot, afară,
că-i ziua ei şi n-am alt dar, să-i dau îndeajuns... Te iubesc Ţară!
Îţi jur în veci, podoaba mea... să-ţi port demn nume... să nu moară!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 decembrie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu Anul nou

ca de fiecare dată mă prinde schimbarea la faţă fără întrebări pregătite
şi anul nou nou vine, începe chiar şi fără interviul de rigoare
el face ceea ce ştie mai bine, îşi oferă zilele ofrandă
tuturor, fără discernământ

şi câte nu aş fi avut să-l întreb (chiar dacă ştiu că nu răspunde tuturor)
dar încercarea tot încercare rămâne, şi nu întotdeauna costă
de pildă l-aş fi întrebat unde se duc toţi cei ce fac mârşăvii
şi când îşi vor plimi plata şi răsplata

apoi mă gândeam să-l întreb dacă prostia o să înceapă să doară
chiar dacă uneori sunt rău, dar... mi-ar place să-i văd tăvălindu-se de durere
pe toţi cei care se cred buricul pământului
dintre degete

cândva îmi plăcea să-i ascult: atât pe vechiul an cu ale lui cât şi pe cel nou
acum ştiu că poveştile lor sunt de fapt poveştile noastre
de aceea iau din când în când pauză la ascultare.
şi mă retrag mut şi surd. printre alte cuvinte.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păzea!

Azi sunt pus pe răfuială, fereşte-te de-a mea ură,
sunt gata de-o păruială, nu mai sunt stăpân pe gură!
Azi am mare chef de ceartă, vreau să-mi găsesc pe potrivă,
când greşeşti nimeni nu iartă, de eşti pacoste sau divă!
Când mă calci pe bătătură ori când nu te cerţi cu mine,
mă-ncarc cu venin şi ură, balamaua nu mă ţine!
Nu ţin cont de invective, nu m-agăţi cu vreo momeală,
vorbe tandre sau clemenţă, eu sunt slobod la sminteală.
Nu ştiu dacă ai motive să ai inima blajină,
te lovesc în perspective fără să îmi fie milă.
Ţi-e dor de-o cotonogeală, oasele ca să-ţi trosnească,
vrei dinţi rupţi sau o poceală care să te liniştească?
Vrei concedii medicale pe bani publici, fără număr,
sau să umbli prin spitale dacă îţi disloc un umăr?
Tu gândeşte şi socoate de vrei să te pui cu mine,
ieşi în faţă, dă din coate, spune tot ce nu-ţi convine!
Nu vreau să mă cert cu tine, nu mai e timp de-mpăcare,
dacă ai greşit, vezi bine, de ruşine nu se moare!
Judecă şi socoteşte, dar fii calm şi cu răbdare,
totu-n viaţă se plăteşte, uneori preţu-i prea mare!
Gata sunt cu răcoreala, eu mă potolesc de-acuma,
mi-a trecut şi plictiseala num-aşa şi numa numa!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

NIHIL SINE DEO ?

Sunt doar unTaur, dar n-am fost viţel
şi nu m-a născut Vaca, nici Madona.
Madona nu-i o Oaie, nici eu Miel,
ba, chiar mi-aduc cu oamenii niţel
pe soră-mea o cheamă Anemona,
să fie oare de-a lui Luchian?!
Nu cred, că nu suntem din Botoşani,
aşa cum Sfântul nostru, cel mai cel,
nu este chiar de loc din Timişoara,
e din Dobreşti, ce Bara-Bara-Bara,
că doar n-om fi cu toţi din Bucureşti,
să prindem funcţii cu venituri grase,
sunt ca un melc, nu-mi treb'e şapte case
şi nici terenuri, nici ferme de pui,
eu sunt modest, ce ferma calului!
De Valul lui Traian, am cam scăpat,
vin alte catastrofe la palat,
să măture ciclonic ce-a rămas...
Tu ce faci, iar bagi degetul în nas?
Te uiţi cu-n ochi şi eşti într-o ureche,
ai ochelari de cal, căluş în gură,
de ce nu ieşi s-aştepţi la cotitură?
Întreb retoric, nu vreau un răspuns,
că cei de sus, se-nchină şi mai sus,
şi ne-aşezăm supus peste supus,
sperând s-ajungem până la Iisus...
Şi sigur vom ajunge, da-n sicriu,
şi ştiu prea bine, că degeaba scriu,
mai ştiu că dacă n-ai încă doi ani,
nu trebuie să-ţi dea guvernul bani,
eşti un mucos, care te pişi pe tine,
peste doi ani, o să trăieşti mai bine,
bine'nţeles, de n-ajungi la spital,
acolo e cel mai sordid local,
ţi-e frică să te mai îmbolnăveşti,
vitezele salvării-s ca de dric,
şi-i o minune dacă mai trăieşti,
când dă cafeaua-n foc, peste ibric,
şi fac friptură din copilul mic,
când acul de seringă-i singular,
când stetoscopul este secular,
când medicii învaţă la fe-fe,
şi fac sterilizarea-n nes-cafe,
când omul este animal de turmă,
când viaţa lui, cu zile i se curmă...
Cu-n secol cred că am rămas în urmă!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şefuţul

La firma noastră totul merge bine
Şi fiecare dintre angajaţi
Se poartă cu ceilalţi ca între fraţi;
Chiar şeful, când greşesc, se mai abţine.

Dar e, bătrânul, la pensionare
Şi azi îl vom primi pe altul, nou;
Ne-mbărbătăm că nu va fi un bou
Nervos şi cu obrazul gros şi tare.

La masa-ntinsă, cu bucate multe,
Cu mici şi bere –nu c-ar fi legal-
Patronul nostru, c-un aer regal,
A vrut ca toată lumea să-l asculte:

-Fiind eu mulţumit de munca voastră,
Că ştiu că nu-i uşor ce faceţi voi,
Vi l-am ales, şi-acum e printre noi,
Pe noul şef. De-acum e-al dumneavoastră!

Şi a plecat, iar noul şef, simpatic,
Abia trecut de douăzeci de ani,
Deja avea, la masă, doi-trei fani:
Era şi tânăr şi cam nebunatic.

Ne-am liniştit, văzând cum se împarte
Şi cu mesenii toţi de vorbă stă,
Cu vorbe-alese, fără "bă" şi "fă",
Am zis că-i bun şi-o şti şi-un pic de carte.

A doua zi, la firmă, toate bune,
Iar noul şef e fără de cusur,
Dar e prea tânăr, netrecut prin ciur
Şi-i şef, aşa că are şi lacune.

Şi, uite-aşa i-au căutat defecte,
Dar n-au găsit niciunul până când,
Picior peste picior la masă stând,
Colega lor citea de prin proiecte.

Privindu-i fetei formele perfecte,
Toţi salivau, dar au înmărmurit
Căci şeful nicio clipă n-a privit,
Şi toţi i-au aruncat priviri suspecte.

E imposibil! Asta nu se poate!
Să nu-l atragă Ana? E bolnav!
Dar, poate-i impotent sau chiar, mai grav:
O fi din ăia ce-s împinşi din spate!

La ce s-or fi gândit ei, nu ştiu bine,
Dar n-a trecut mai mult decât un an
Şi Ana a pus botul la ciolan:
Un şef ca soţ? Cin' s-ar putea abţine?

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: La mulţi ani, bătrâne! De ce nu mi-ai spus nimic? Te rog, scuză-mă, uitasem...
Alex: Luci, te înţeleg, nu trebuie să te scuzi.
Lucian: Dar n-am pregătit nici măcar un cadou pentru tine.
Alex: Nici nu ţi-am cerut nimic. Cadoul din partea ta poate fi considerat faptul că te simţi bine; dacă nu ţi-ai fi revenit, nu puteam serba nimic, pentru că am fi fost toţi mult prea trişti, ca să petrecem. Aşa însă, eşti printre noi, din nou, tu însuţi, deci, putem fi veseli. E un cadou plăcut din partea ta. Serios, Luci!
Lucian: Posibil... Şi deci, cât împlineşti?
Alex: Ha... Prea mult ca să mai şi spun.
Lucian: Păi, să vedem...
Alex: Te rog, Luci, nu pronunţa numărul!
Lucian: De ce?! Sunt doar 32.
Alex: Ah, răule... De abia te rugasem să nu pronunţi numărul! Mă faci să mă simt cu adevărat bătrân...
Lucian: Glumeşti cumva, sau ce-i cu tine?! Nu te simţi bine?! Bătrân te vei putea considera de abia după vreo 90 şi ceva de ani de acum încolo... Acum eşti încă nepermis de tânăr şi de fapt, indiferent de vârstă, dacă sufletul ţi-e tânăr, te vei simţi mereu tânăr, chiar şi după mai mult de 90 şi ceva de ani.
Alex: Ştiu şi eu?! Poate că ai dreptate. Dar, atunci, de ce-mi zici mereu "bătrâne"?!
Lucian: Hai că la asta nu mă aşteptam, să-mi reproşezi... E doar un fel de-a spune; nu ştiam că te-ar deranja. Dar bine, de acord, de acum încolo, nu-ţi mai spun aşa, dacă nu-ţi place.
Alex: Nu, Luci... Ştii ce?! Las-o baltă! Nu mă deranjează deloc, nimic; poţi să-mi spui oricum vrei tu.
Lucian: Cum vreau?! Atunci ce-ar fi să schimb formula anterioară cu "moşule", "moşulică"... Sau cum?! Dă-mi o sugestie!
Alex: Hmm... Ştii ce?! Prefer "bătrâne"...
Lucian: Atunci, aşa rămâne; dar fără supărare. De acord, bătrâne?
Alex: Fără supărări; ce naiba?!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condimente - Hit

Doar condimente peste tot:
În presă, radio, tv...
Pe stradă, masă, la terasă,
În lift, în pat şi nu mai pot!
Simt parcă toţi îmi întind plasă!
Doar condimente fără gust:
Pe dinăuntru şi pe-afară...
Şi dau doar minus în loc de plus,
Că viaţa e-o curvă penală!
Doar ţipete de la beţie,
Şi văd cum urlete străbat
Până şi căi de pribegie
Şi n-ai vreo şansă a fi curat!
Şi uite aşa îmi vine mie,
Să îmi iau lumea-n cap să plec...
Ştiu... parcă sună a nebunie,
Însă, n-am timp să mai aştept!
Doar condimente peste tot:
De la sărat şi fără stil,
Până la dulce de otravă...
Şi mă retrag atât de-abil,
De nimeni n-are să mă vadă!
O lume rea şi derapată...
O viaţă chin şi doar durere!
Eu ştiu că pentru toate-i plată...
Sătulă, însă fără avere!
Şi uite aşa anii se duc...
Şi condimentele sărace,
Nu-mi dau şi mie să apuc...
Să mângâie şi să mă-mbrace!
Perversă viaţă şi-agonie,
Ne joacă doar cum ştie ea!...
Bogaţi suntem în sărăcie,
Şi mintea goală ne domnea!
Doar condimente fără sens:
Avem prea mult... n-avem nimic!
Depresii cântă mult prea dens,
Cu inima închisă-n plic...
Suntem prea plini în goliciune,
Cântăm pe baluri de frustrări...
În suflete arde tăciune,
Zburăm în schizo şi visări!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decontul final

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit

cântec interpretat de Cristian Buica, muzica de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!