Un episod de viaţă

În zori a plecat de-acasă să cosească pentru boi
Iarbă bună, iarbă grasă, cu lucernă, cu trifoi,
Otavă din cea aleasă pentru vite, pentru oi.

Carul scârţâie alene, omu-ndeamnă la urcuş:
- Hai, Cezare! Haide, tată! Uite, ajungem acuş.
O să paşti liber băiete, nu te mai ţin la ţăruş.

Când ajunge sus, bătrânul slobodă calul din ham,
Strânge hăţul, ia mâncarea, o agaţă într-un ram,
Prinde coasa şi se-nchină către cerul ca de geam.

Să mai trăiască ar vrea, câţi ani cucul îi cuvântă.
Cântă coasa în trifoi, omul fluieră şi cântă,
Munca pentru el a fost, totdeauna treabă sfântă.

Cum culcă la pământ otava, brazdă după brazdă,
Se-opreşte. Priveşte sus şi nu-i vine ca să creadă
Că pe cerul cel senin se-adună norii grămadă.

La munte vremea se strică cum se scutură un nor.
Iată! Ploaia a-nceput. Omul adună fân de zor
Şi-l încarcă în căruţă, ca să-l ducă în obor.

După ce înhamă calul, repede pornesc la drum,
Dinspre munte vine ploaie cu vânt, grindină, cu fum.
Peste el cad brazi grămadă şi-i rupe carul cu fân.

Omul cade, calul fuge, potopul s-a aşternut.
S-a speriat rău bătrânul când din munte a căzut,
Lângă el, un brad mai mare, pe care vântul l-a rupt.

Printr-o vreme rea ca asta, de multe ori a trecut,
Dar să îi rupă şi carul, zău că nu e de crezut,
Ba să îi fugă şi calul, care, poate s-a pierdut!

Din şanţu-n care căzuse, se ridică. Iese-n drum,
Scutură fân de pe dânsul, vede că nu mai e fum,
Deznădăjduit se-ntreabă, ce să facă el acum,

Fără Cezar, fără car... Cum să ajungă acasă?
Ploaia a-ncetat de-acum. Vremea e din nou frumoasă.
Omul pleacă-ngâdurat, fără fân şi fără coasă.

Ajuns acasă le spune la vecini tot cea trăit,
Cum deodată tot cerul, cu nori s-a acoperit,
Până să bage de seamă, ploaie mare s-a pornit.

Ce-i drept, necazul e mare, dar e învăţat la greu.
Cu obrajii-n mâini gândeşte:-Unde o fi calul meu?
Nu tu cal, nu tu căruţă... care mai e rostul său?

Tot gândind, iese-n ogradă. Rămâne stupefiat
Când îl vede pe Cezar că-i obosit şi speriat.
Bucuros, cu ochii-n lacrimi, pe frunte l-a sărutat.

- Bunul meu căluţ! Ajutorul meu! Nu m-ai părăsit.
Am rămas tot împreună. Ploaia nu ne-a despărţit.
O să reparăm noi carul, şi iar mergem la cosit.

Scurtă vreme a trecut, omul pe treabă s-a pus.
A lucrat şi zi, şi noapte. Din răsărit la apus.
Acum calul iar înhamă. Pleacă să cosească sus.

Pe drum omul iar doineşte mergând s-adune trifoi.
Privind muntele îi zice: -Nu poţi scăpa tu de noi!
Cezar şi cu mine vom mai înfrunta vânturi şi ploi.

Ajuns sus, din nou coseşte, calul paşte liniştit,
Ziua stă să se sfârşească, cu soare în asfinţit,
El încarcă în car fânul, care cu drag l-a cosit.

Cam grăbit înhamă calul, apoi zice:-Hai Cezar!
Dumnezeu să ne ferească de necazuri şi amar,
S-ajungem cu bine-acasă, să punem fânu-n hambar.

Drumu-i lung până acasă, dar ajunge, în sfârşit.
Opreşte carul în curte şi se-chină mulţumit,
Că în iarna care vine, poate să stea liniştit.

poezie de Dumitru Delcă (6 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul, creaţie divină...

Dumnezeu a creat calul,
Omul l-a domesticit,
Să îi poarte şeaua, carul,
Din zori până-n asfinţit...

A purtat în lupte omul,
Razboaie i-a câştigat,
O legendă îi e "domul"
Pegasului... înaripat...

Si in basmele române,
Caii jăratec mâncau,
Frângeau liftele păgâne,
Şi victorii aduceau...

De milenii, calul prieten
Omului i-a dat suflarea,
Iar acesta cu un pinten
L-a forţat să-şi dea sudoarea...

Calul cel de azi real
A rămas cam de muzeu,
E restrâns în areal
Şi supravieţueşte greu...

Unii oameni răi şi aprigi
Îl omoară cu lopata,
Alţii dur îl frecă-n chingi
Şi-l aleargă, de-l dă gata...

Iapa naşte, calul piere,
Omul astăzi vrea viteză...
Învesteşte-n Cai Putere
Şi numeşte non-geneză...

Calul-n lugul drum trăit,
Omului i-a fost ca rudă,
L-a iubit şi l-a servit,
Dar azi are viaţa crudă...

Omul i-a uitat splendoarea,
Frumuseţea, iscusinţa,
Hărnicia şi candoarea
Şi azi i-a semnat sentinţa...

Dumnezeu a creiat calul
Ca fiinţă, ieri divină,
Astăzi omu-i e rivalul
Şi-l vede... doar în maşină...

poezie de Constantin Enescu (5 octombrie 2010)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul călare

Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul şi călăreţul

Calul şi-a uitat calul acasă
aşa că au plecat doar potcoavele
şaua
şi călăreţul.
Calul s-a întors să se ia
dar nu mai avea potcoave
şa
şi călăreţ.
Calul a plâns
potcoavele şi-au găsit noroc
şaua a căzut de pe şa
şi călăreţul şi-a continuat drumul...

Până la urmă calul a călărit
iar călăreţul a uitat de ce a venit!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa trudise mama

Pe câmpia roditoare. din întinsul Bărăgan
Unde râd copii în soare şi se coace grâu-n lan,
Măicuţa din greu munceşte, să adune în hambar
Pâinea care se dospeşte, învelită în ştergar.
Cu mâna dusă la frunte, priveşte mama spre sat,
Ştergând faţa cu marama, uşor scapă un oftat.
Ea aşteaptă să-i aducă, apă rece de băut,
Că din zori până-n amiază, multă vreme a trecut.
Cu mâncare proaspătă, foamea să şi-o potolească,
Până soare scapătă, un pogon să mai cosească.
Vin copiii, urcă dealul şi la mama au ajuns,
Mama priponeşte calul şi de masă, iute-a pus.
Când termină de mâncat, cu apă se răcoreşte,
Dă traista la un băiat şi la muncă iar porneşte.
Copiii se-întorc acasă, sărind şi ţipând pe drum,
Mama asudă la coasă şi-n privire are fum.
Tot aşa, din zori în seară, câteva zile la rând,
Mama adună în vară, grâul de pe-întregul câmp.
Curge sudoarea pe frunte, în sfârşit, a reuşit
Să aducă iar în curte, rodul care l-a cosit.
Este mulţumită mama, truda n-a fost în zadar.
Poate ca să vină iarna, grâul este în hambar.
De-acuma vor sta la masă, mulţumind lui Dumnezeu,
Că în iarna viscoloasă, vor avea pâine mereu.
...........................................
Tot aşa trudise mama, dacă mi-aduc bine-aminte,
De vara şi până toamna, când trecu la cele sfinte.

poezie de Dumitru Delcă (16 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i daţi drumul...

dacă tot am scris cartea asta
să-mi permit acum
să fiu snob
să vă rog
când îmi veţi face statuie
(nu aveaţi de gând
dar cine ştie)
să puneţi şi un cal sub mine
fiindcă toată viaţa mi-am dorit
să am un cal
şi apoi
să urcaţi calul într-un car
copilăria mi-a rămas acolo
cu ochii pe un car ce străpungea depărtări
iar carul
să-l suiţi pe un deal care caută spre mare
toată viaţa mi-am dorit
să ajung mare şi
să-i daţi drumul în jos
când vor găsi calul
peste sute de ani
vor zice
uite ai dracu
ăştia alde barbu
călăreau pe sub ape

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce trecură şi se depărtară de nu se mai văzură, argatul scutură frâul, şi iată că îndată şi-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gând să facă şi ceru povaţă. Calul îl învăţă ce să facă, când va fi dinaintea vrăjmaşului. După ce luă în cap ce-l învăţă calul, încălecă şi porni şi el.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu inima neagră

Te am căutat la asfinţit
Plângeam că n-am să te mai văd
Eu am crezut că tu mai părăsit
Te-am căutat în râul de la pod

Nu am ştiut c-ai fost vrăjit
De omul cu o inimă neagră
In calul alb ai fost însufleţit
De ciudă că eu îţi sunt dragă

Te voi hrăni cu dragoste
Cu apă din lacrimile mele
Să fugă vraja e o pacoste
S-apară cerul senin cu stele

Îţi dau o parte din inimă mea
Vei fi din nou tânărul iubit
In doua zile te vei vindeca
Stai lângă mine acum eşti obosit

Sfoara-n lume sunt fericită
Feriţi-vă de omul cel hain
El nu poate oamenii iubi
El iubirea n-o pote defini

Perfid stăpân pe al tău destin
Sfarmă suflet bun curat
Sufletu-i de vrajitorii plin
Tot ce-i frumos e pentru măturat

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul plângând

Calul plângea. Era deja seară.
În spatele casei grânele aşezate în stog scânteiau
lumini ieşeau din ele
încât cu inima uşoară cu greu ai fi trecut
pe sub acoperişul uscat de arşiţă.

Calul plângea. Cine a observat nu mai ştiu
Toată familia a părăsit veranda
alergând în livadă unde rezemat de gard
calul nostru plângea

Şi i-au sărutat calului nările
i-au prins în coamă funtiţe şi pene de păun
Ovăz şi trifoi i-au pus la gură
cineva i-a adus o jucărie dar calul
n-a vrut să se joace
a dat-o de-o parte cu capul plângând

Atunci au început să-i cânte psalmi
cântece de război Au încercat să se apropie
de el în caschetă militară
în pielea de vită a lui Gingis Han
dar calul plângea stând tolănit
în animalice lacrimi

Şi plângea şi atunci când toţi
pe braţe l-au purtat cântând
şi ca pe bolnav în dune de puf
l-au învelit din toate părţile

Calul plângea. În urma lui stogul
se freca de livadă scutura ovăzul
necheza animalic.

poezie celebră de Tadeusz Nowak din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbă calul dezamăgit

pe un ford dezarticulat de vreme
individul era 1/2 şerif şi
avea 1/2 de colt după o înfruntare
sângeroasă într-o noapte fără trup
glonţul a trecut prin cap şi
1/2 a plecat la stânga, 1/2 la dreapta
a alungat corbii negri spunându-le
că nu e mort, ci dormind a visat
femeia în negru lăcrimând
1/2 care avea stema de şerif
a rămas şerif după ce şi-a tăiat
o 1/2 de colt şi 1/2 de pălărie
cealaltă 1/2 de fost şerif
cu 1/2 de colt a ajuns bandit
moştenind calul cel dezamăgit

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Sunt purtată de un gând
Zbor ca pasărea in vânt
Calul alb un suflet blând
Pletele bălaie flutură în vânt

Cântă-n iarbă un greiere
Se animă toată vieaţa
Vântul el îmi dă putere
Înfloreşte acum speranţa

Simt cu tine că eu zbor
Caut iubirea dintr-un vis
Cerul nu are nici un nor
Calul alb ea mi l-a trimis

Bat cărări păduri si ape
Fericirea-n suflet îmi dansează
Uşurată las calul să se adape
Iubirea în faţă mea se asează

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

... uite ai căzut de pe calul
putere să-ţi dea cel de sus
să urci de-a buşilea dealul
la răsărit la apus
până-n sătucul în care
fără prea multe cuvinte
în limba frumoasă română
un englez de o sută
de ani pune stângaci o dulceaţă
de mure (?!) ai căzut de pe calul
scăpat prin pădure englezul
cu volanul pe dreapta
bârâie-n tufa de sure
foşnete foşnete la
răsărit la apus
şi pune cu limba-ntr-un lemn
de tisă cu gura deschisă
fără prea multe cuvinte
punctul pe iştenem...

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e omul pe pământ

Ce e omul pe pământ?
O frunză purtată în vânt,
poate un simplu cuvânt
care n-are nici început, şi nici sfârşit.

Poate e o stea care,
Când vine noaptea,
Ea pe cer răsare
Şi când vin zorile moare?

Omul, cine e el?
O fiinţă plină de mister,
Care zice că se teme
De bunul Dumnezeu.

Dar face cum vrea el,
Şi bine, şi rău!
Căci aşa a fost şi va fi mereu,
Omul se socoate el singur pe pământ Dumnezeu

poezie de Vladimir Potlog (30 aprilie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghi

Bolnav de singurătate poetul
din coliba lui ca o insulă fermecată
de întuneric
vede orbitoarele salturi în noapte
ale pegasului cu nări fremătând
aşteptându-l la fiecare fereastră.

Spre nemărginire l-ar duce
calul alb al văilor domoale,
spre mărginitul de soare orizont
calul murg al câmpiilor plate,
spre înaltul cocorilor
roibul căluţ de munte,
spre adâncimi calul arămiu
de pe străvechi funduri de mare.

Dar poetul trece pe rând
pe la fiecare fereastră a colibei
ciocănind pe dinafară cu degetele
ciudăţenia aceea incandescentă
plină de cai
lăsând în zbor dâre întunecate,
cu nările astupate de fum
fără să aştepte să urce
pe coamele lor, între aripi,
bolnav de atâta lume, poetul.

poezie de Corneliu Vasile (1984)
Adăugat de Corneliu Vasile
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mare anevoinţă se dezlipi calul de stăpânul său. Umblă ce umblă şi se întoarse numaidecât. El vânturase văzduhul şi cutreierase pământul până nu apucase să i se urască băiatului; şi întorcându-se spuse băiatului că i-a găsit un loc unde să se bage argat. Îl şi învăţă ce să facă şi cum să dreagă ca să argăţească cu folos. Încălecă băiatul calul, când auzi că are să-şi găsească unde să se căpătuiască, şi porni ca vântul, precum şi venise. Ajungând la nişte zâne, făcu precum îl învăţase calul. Cele trei zâne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l priimească; iară daca stărui, se rugă şi se făgădui că o să fie harnic şi credincios, ele îl priimiră. Aşezându-se el acolo la zâne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă şi, când era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, îşi chema calul şi îi da ajutor.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şah mat cu calul

- Stai să vezi ce-ţi fac, dacă mut un cal,
Am să-ţi pun capac, în ultimul hal;
- Hai, că nu te cred, prea te-ai lăudat,
Mut, şi mă reped, şi calul ţi-am luat;
- Atunci, mut nebunul, îţi atac regina
Tu mi-l iei cu turnul, şi faci ca găina;
- Cine te-a minţit, faci tu, ca o raţă,
Unde te-ai gândit: şah mat - mai învăţă!
- Calul tău, nu l-am văzut, eşti mai bun ca mine,
Astăzi, am pierdut, şi să plâng îmi vine;
- Linişteşte-te, nu-i bai, este doar o joacă:
Uiţi, că am doi cai, care,-n "L", atacă.

poezie de Paul Preda Păvălache din Trăiri intense... (22 septembrie 2011)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie. Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De drum nebun

Îmi e calul obosit
de atâta galopat,
spre un câmp mai înverzit
unde poate a plouat

şi mă duc pe calea mea
spre soarele ce apune,
sus nu este nicio stea
s-o iubesc nescrisă-n rime.

Aud pietrele călcate
şi crăpate unele,
deranjate sunt pe moarte
invocând copitele.

Îmi e calul obosit
şi încă mă duce-n spate,
de mers mult e umilit
şi mă duce până poate.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carul cu proşti s-a răsturnat în parlament pentru că adormise calul.

aforism de Constantin Enescu (15 noiembrie 2015)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!