Înainte de cer şi pământ există o esenţă Absolută, o fiinţă fără formă. Este un calm profund, imaterial ce emană din ea. Ea singură există şi rămâne fără schimbări. Pătrunde pretutindeni şi este liberă de orice mărginire. Din puterea sa îşi trag obârşia Cerul şi Pământul. Nu-i ştiu numele; i se spune Suprema Cărare: Tao. Nevoit să-i atribui însuşiri, l-aş numi mare. Mare fiind, l-aş numi de neînchipuit. De neînchipuit fiind, l-aş numi inaccesibil. Inaccesibil fiind, l-aş numi omniprezent. Astfel Tao e mare, Cerul e mare, Pământul e mare, regele, de asemenea, e mare. În lume sunt patru mari autorităţi, dintre care cea a regelui e una. Regele trebuie să se supună Pământului. Pământul se supune Cerului. Cerul se supune Cărării (Tao). Tao se supune propriei sale firi esenţiale, inefabile.

Lao Tse în Tao Te King, 25
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tao, ca un ocean, se întinde la dreapta şi la stânga şi în tot universul. Prin puterea sa nesfârşită vin în existenţă toate fiinţele; el le oferă toată libertatea fără să le domine. Veşnic, fără dorinţă, se poate numi chiar mic. Toate fiinţele se întorc în sânul său fără a-l mări. De aceea se poate numi şi mare. De aceea înţeleptul nu trebuie să se creadă mare ci să fie mare; astfel, fiind detaşat, va putea face lucruri mari.

Lao Tse în Tao Te King, 34
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum l-am putea numi

Cine trece prin foc
Cine trece prin ape
Cine nu-i secerat de raze de soare
Cine se trece prin noapte,
Cine-şi depăşeşte încercările
Şi lună de lună zâmbeşte
Chiar dacă totul se dărâmă în el
Şi sufletu-i putrezeşte
Cum l-aş putea numi?
Cine are tăria
De a se seinucide
Cine trăieşte-n iubirea duşilor
Şi-n ei se regăseşte pe sine
Cine nu-i ucis de lavine
Cine se pudrează cu pământ
Cine poate trăi din gânduri
Şi umblă pe planetă flămând
Cum l-aş putea numi?
Cine se ridică din praf
Şi nu moare în accidente
Cine nu piere de singurătate
Şi nu mai are sânge de viaţă-n artere
Cine din porunca iubitei
Excelează un salt mortal
Cine trage cu energie
La picioare lanţuri de sclav
Cine ridică munţii din groapă
Cine râde cînd e bolnav
Cum l-aş putea numi?

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu foc de-aş fi, pământul l-aş încinge...

Eu foc de-aş fi, pământul l-aş încinge,
şi vânt de-aş fi, cu vifor l-aş pătrunde,
şi de-aş fi apă, l-aş vârî sub unde,
iar Dumnezeu - spre-adânc l-aş tot împinge...

Dac-aş fi papă,-n hohote m-aş stinge,
nenorocind creştinii de oriunde!
Iar rege, oare ştiţi cum le-aş răspunde?
Strângându-i snop în ţeapă i-aş înfinge.

M-aş duce, de-aş fi moarte, către tata.
Şi viaţă - ocoli-l-aş ca pe ciumă.
La fel aş face şi cu cin' mi-e mumă.

Iar Cecco - cum am fost şi sunt - o, gata
le-aş da pe toate fetele plăcute,
lăsând la alţii babe doar, şi slute!

sonet de Cecco Angiolieri (2008), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui păţit

Cu securişti în orice zi
Şi c-un pericol ce mă paşte,
Aş fi un bleg de l-aş cunoaşte
Şi-un mare prost de nu l-aş şti...

epigramă de Gheorghe Bâlici din Adevărul şi minciuna (2011)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

L-aş numi pe criticul literar "veterinarul" Literaturii, dacă mi-ar evalua cartea, marcând-o cu un crotal în ureche, nu cu doi electrozi de asomare pe coperţi.

aforism de Cornel Stelian Popa (21 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă iubirea ta este atât de mare pentru a conţine şi renunţarea, numai atunci se poate numi iubire. Dacă renunţarea este destul de mare ca să conţină şi iubirea, abia atunci este cu adevărat renunţare. Şi cea mai mare creştere posibilă este atunci când un om le manifestă pe amândouă.

Osho în Calea Iubirii
Adăugat de Lia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu dezaprob cu vehemenţă duelurile. Dacă un bărbat m-ar provoca, l-aş lua cu grijă de braţ, l-aş conduce într-un loc liniştit, şi acolo l-aş omorî.

citat celebru din Mark Twain
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar fi o mare fanfaronadă dacă cineva s-ar numi pe sine însăşi un filosof şi ar pretinde că a ajuns să se asemene prototipului care nu există decât în Idee.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de mare, de pământ şi de cerul care acoperă toate, în întregul univers era o singură înfăţişare a naturii, pe care oamenii o numeau haos, o masă fără formă şi fără închegare.

Ovidius în Metamorfoze, I (8)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

ROGVAIV

Te-aş picta în culori iubito;
Cred că sufletul,
Ţi l-aş colora în roşu
Pentru că eşti focul iubirii
Ce mă mistuie..
În oranj aş picta fericirea,
Pe care o împarţi tuturor
Celor ce te cunosc.
Iar bunătatea- în galben;
Răbdării tale cu mine
I-aş pune - verde;
Verdele crud al primăverii
În care ne-am cunoscut.
Iar albastru – liniştii
Cu care mă acoperi
În fiecare seară
Ca pe un copil,
Inainte de culcare.
Tristeţii pe care o văd
Uneori,
În ochii tăi – indigo.
Aş pune numai puţin
Pentru că nu iubesc
Această culoare.
Iar violetul l-aş lăsa
Stării de mister
Dintre noi.
Voi adăuga la final
O ploaie de săruturi
Şi astfel eu voi avea
Numai pentru mine,
Un curcubeu.
Şi voi numi acest tablou
Iubita mea -ROGVAIV.

poezie de Angelina Nădejde (26 august 2012)
Adăugat de angelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum nu e de ajuns un dumnezeu pentru fiecare

l-aş împărţi
l-aş înmulţi
aş face cumva să-l împart
poate l-aş răstigni şi eu
în felul meu
mecanizat
primitiv
din când în când cu iertare
mi-ar prinde bine o lacrimă
înainte să-i dăruiesc spinii puterii lumeşti
l-aş zidi în temelia vieţii
i-aş cere minuni
în prime time
cu martori i-aş cere să învie
să vezi atunci publicitate
otv-ul ar crăpa de invidie
elodia ar rămâne o biată încercare
doamne ce partid mi-aş face
...................................
tu doamne ai putea să plângi
de mila mea să plângi
să mă ierţi
să mă întorci în pământ
prin foc să mă treci
..................................
oricum nu ai mai plâns de la potop
şi nu ştiu de ce simt că ai ochii plini

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele

Te-ai întrebat, tu, oare,
Ce fiinţă cu suflet mare
Există pe-acest pământ
Şi te-ntâmpină lătrând?!

Dacă-i dai un colţ de pâine
Numai de pe azi pe mâine,
În credinţă te păzeşte,
Şi de duşmani te fereşte.

Chiar dacă-l vei chinui
Tu stăpânul lui vei fi,
Cuminte se va supune,
Va face tot ce-i vei spune.

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş putea să mă strecor prin una din uşile care au mai rămas întredeschise în urma mea, L-aş ruga pe Dumnezeu să-mi dea o singura zi, una de vară, pentru a mă pierde în (ne)cuprinsul ei cu inima pe care am avut-o fiind copil. Şi L-aş ruga să îmi dea puţin din priceperea omului adult, nu mult, doar atât cât să pot înţelege că locul numit copilărie, acela în care nu se moare, în care părinţii sunt tineri şi bunicii încă suficient de sprinteni – este singurul paradis pe care omul îl poate locui fără ca mai întâi să treacă prin moarte!

citat din Cosmin Neidoni
Adăugat de seieinfach
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş putea să mă strecor prin una din uşile care au mai rămas întredeschise în urma mea, L-aş ruga pe Dumnezeu să-mi dea o singura zi, una de vară, pentru a mă pierde în (ne)cuprinsul ei cu inima pe care am avut-o fiind copil. Şi L-aş ruga să îmi dea puţin din priceperea omului adult, nu mult, doar atât cât să pot înţelege că locul numit copilărie, acela în care nu se moare, în care părinţii sunt tineri şi bunicii încă suficient de sprinteni – este singurul paradis pe care omul îl poate locui fără ca, mai întâi, să treacă prin moarte.

citat din Cosmin Neidoni
Adăugat de seieinfach
Comentează! | Votează! | Copiază!

E-o altă întrebare ...

Cât te iubesc? Nu mă-ntreba, iubite,
Nu pot numi măsuri ce-s nesfârşite!
Aş vrea să nu ai pic de îndoială,
Iubirea mea-i smerită, nu e fală.
Cum te iubesc? E-o altă întrebare:
Ca valul ce mângâie ţarm de mare,
Ca munţii ce pe braţe saltă cerul,
Ca inima iubindu-şi temnicerul,
Ca zarea unde cerul şi pământul
Cu un sărut semnat-au legământul,
Ca zorii zilei după-o lungă noapte,
Ca dezmierdări printre grăbite şoapte.
Iubirea mea-i sfioasă şi tăcută,
De nepătruns, de neclintit redută.
În pieptul meu, doar patima se zbate,
Cu sufletul în chingi de timp uitate.
Şi te-oi iubi-n credinţă, cu tărie,
Până ne-om pierde urma-n veşnicie...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar, la nivelul de bază al oricărei forme, există unda. Vibraţia. Sunetul. Toate formele create, sunt sunete aşezate într-o anumită formă. Însă, de unde provin aceste sunete? Din Oceanul Esenţei Fără De Formă. Orice sunet provine din Linişte. Înainte de undă, este Linişte. Din Oceanul Esenţei, se nasc vibraţiile, care sunt un rezultat al unui semnal intangibil al Esenţei. Vom numi acest semnal, Punctul Zero, care poate fi perceput ca fiind Forţa Vitală prin care Esenţa se manifestă. Prin Punctul Zero - prin Forţa Creatoare - Conştiinţa Fără De Formă devine creaţie manifestată. Acum am ajuns la un grafic foarte evident: în adâncime există Conştiinţa Fără De Formă, la suprafaţă există creaţia manifestată, iar cele două sunt divizate chiar de hotarul dintre Absolut şi relativ: Punctul Zero. Între Absolut (Liniştea Intrinsecă) şi relativ (melodia creaţiei) există Punctul Zero (Forţa prin care Liniştea devine melodie). Foarte mulţi călători spirituali confundă Punctul Zero cu Conştiinţa Intrinsecă şi tocmai de aceea nu ajung să simtă niciodată Uniunea Completă cu Tot Ceea Ce Este.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ca fiinţă separată sunt o iluzie. Eu sunt unul dintre organele infinit mici ale Întregului infinit mare, inaccesibil mie. Rolul meu e să slujesc acestui întreg, aşa cum slujeşte corpului fiecare celulă, fiecare părticică. E culmea nebuniei să-mi închipui că sunt o fiinţă separată, independentă. Sunt numai un organ. Nu există nici un "eu". Există numai obligaţia şi posibilitatea de a sluji Întregului, având conştiinţa bucuriei acestei slujiri. Slujirea e posibilă numai dacă organul e unit cu Întregul. Unirea cu întregul se înfăptuieşte prin iubire. Deci iubirea nu e scopul Întregului (Dumnezeu nu este iubire), ci doar condiţia în care organul, ceea ce mi se prezintă ca fiind "eu", se contopeşte cu Întregul. Scopul Întregului nu-mi e însă accesibil, deşi ştiu că slujesc lui.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tao care ar fi numai cale nu este veşnicul Tao. Numele ce i l-am dat nu este Numele Veşnic. Fără nume este principiul Cerului şi al Pământului. Când îl putem numi, este puterea infinită care creează nenumăratele fiinţe, lucruri şi energii. Iată pentru ce în veşnica lipsă de dorinţe i se poate vedea esenţa. În fiinţarea înfăţişării dorinţelor i se văd înfăptuirile sale. Cele două înfăţişări au aceeaşi obârşie, deşi au nume deosebite. Această identitate este un abis de adâncime şi mister, ea este adâncul adâncimilor şi poarta tuturor esenţelor.

Lao Tse în Tao Te King, 1
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aproape ca-n inimă poţi auzi

Când aproape ca-n inimă poţi auzi
ceasuri bătând fără grabă,
şi când cu voce slabă,
lucrurile se-ntreabă:
eşti aci? –:

Atunci nu-s acel ce-n zori se trezeşte,
noaptea un nume îmi dăruieşte,
pe care, ziua, oricui l-aş spune,
temeri adânci i-ar stârni –

Orice uşă
De-a mea se supune...

Şi atunci ştiu că nimic nu moare,
nici o rugă şi nici o mişcare,
(pentru asta, orice lucru-i prea greu)
copilăria-mi întreagă şi mare
este veşnic în jurul meu.
Singur nu-s niciodată.
Mulţi din cei ce cândva,
departe de mine, trăind, s-au zbătut,
au ţesut,
au ţesut,
existenţa mea.

Şi de m-aşez lângă tine
Şi-ţi spun încet: am suferit –
Auzi tu?

Cine ştie cine
mă-ngână şoptit.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!