Vidul când trece din mine în lucrurile ce au nevoie de statornicia mea

nu a rămas nimeni care să spună că tăcerea e o armă cu două tăişuri
nu a lăsat nimeni acest gol să se retragă liber din noi
să tacă
prin adevăruri răsturnate
în timp ce nespusele din absenţe scriu istorii plauzibile
nu mai există erori
doar transparenţa eroilor când se retrag în deşert

nu de aici vor pleca cei ce trăiesc prin iluzii şi
nu aici vor reveni iluminaţii atunci când se adâncesc în sine ca nişte puţuri
înainte ca petrolul să ţâşnească
mai viu
decât sângele când leagă mamele de prunci şi seminţiile de statui

nu prin noi se va propaga viaţa
mai probabilă decât moartea
piciorul cârtiţei scobind tranşee
şi nu din noi va izvorî sămânţa nemuritorului
bocancul rupt
mai extatic decât fiinţa slăbănoagă scâncind în coaja ei
cu vaiere cu duhul când se subţiază
ori se ridică fum deasupra chiliei
aură pe creştet
miraj ce scade treaz

nu a rămas nimeni în ascunzişul rugăciunii
vidul când trece din mine în lucrurile care au nevoie de statornicia mea
cuvinte ce se întorc în mine pentru a accelera un mit
ecou în lumină cioplind lemnul vechi
pe care îl privesc din interior
străbătând
nervuri de arţar şi dantele de soc
ochiuri de apă şi suflete îngropate în câmpul de lavandă din Giverny
aşteptând trezirea în miez de noapte pentru a cerşi un grăunte de culoare

nu printr-un topos te vei desprinde de crepusculul ce vine
odată cu alungarea ta
ci vei trăi din falii şi din tectonici
prin care cortexul tău alunecă în subconştientul personajelor tale
alimentându-le nevoia de sacru
pleoape ce transcend intervalul
văzul de dinaintea auzului
în cealaltă pozitivitate
pentru a te îndepărta de tot ce ai ştiut până azi
de tot ce ai dăruit fără să laşi extazul să falsifice fiinţa
adevărata tristeţe din carnea uscată

fotografiază această revrăjire a lumii
un instantaneu stigmat
crucificare pentru când vei fi oarbă de-a binelea
dar mai degrabă nevăzută decât nevăzând

poezie de Angela Furtună (31 ianuarie 2012)
Adăugat de Angela Furtună
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa mea stătea – o Armă Încărcată

Viaţa mea stătea – o Armă Încărcată –
Prin unghere – asta până-ntr-o Zi
Când a trecut Proprietarul – M-a identificat –
M-a luat cu El şi...

Acum Noi hoinărim prin Pădurile Suverane –
Acum Noi vânăm Căprioara delicată –
Şi de câte ori vorbesc cu El
Munţii-mi răspund de-ndată.

Şi eu zâmbesc, o lumină binevoitoare
Îmbujorează Valea –
Ca şi cum un chip Vezuvian
Îşi incediază desfătarea –

Şi când Noaptea – Ziua Noastră-i de-acum trecut –
Veghez la Capul Domnului Meu care doarme –
Mă simt mai bine decât atunci când împărţim
Perna Moale umplută cu penele Raţei de Mare –

Duşman de moarte-s – duşmanilor lui –
Nicio şansă nu acord –
Celui spre care-ndrept Ochiul Galben –
Sau Degetul neîndurător –

Decât El – mai mult s-ar putea să trăiesc,
Deşi-ar trebui să trăiască El mai mult – decât mine –
Pentru că eu n-am decât puterea de-a ucide,
Fără – puterea de-a muri când îmi convine –

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A douăzecişiuna noapte

Am întors spatele mânios pământului –
nimeni nu se mai gândea la nimeni,
nimeni nu-şi mai aducea aminte de nimeni,
nimeni nu avea părere de rău despre nimeni,
nimeni nu mai făcea nimic pentru nimeni

Ca un bivol sălbatic am fugit de mine,
departe de zarva oraşelor şi de strigătele prietenilor,
străbăteam înălţimi de păşune să prind puteri,
să ar ogoare noi, cu sămânţă nouă,
setea s-o potolesc din izvor nesecat.
Rodul meu să fie mai bun decât aurul
şi ceea ce se va naşte din mine
să fie mai de preţ decât argintul,
iar când înălţimea adâncului se va limpezi,
odată cu zorile am să zăresc calea dreaptă
să mă întorc la mine.

poezie de Sorin George Vidoe din Jocul metamorfozelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care nu spune adevărul decât atunci când este obligat, sau pentru că urmăreşte prin aceasta vreun avantaj personal, care nu se sfieşte să mintă, chiar când faptul în sine n-are importanţă pentru nimeni, nu este cu adevărat om de treabă.

aforism celebru de Michel de Montaigne
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Carne din stele căzătoare
fără convenţii, adesea fără perdea
muza secolelor, soţia mărilor, târfa nopţilor
spaima ei hraneşte laşul cu bravură
lacrima ei sfârşeste poveşti şi începe tragedii.
Poartă nume de flori, de zeiţe, de stranii cuvinte
cu sensuri pe care nimeni nu le-ar cunoaşte
dacă nu ar cunoaşte o femeie.
Sub irisul său stă doliul
sub sânii săi stau nopţile albe.
Luptă cu vorbe pe care nu le-ar spune de două ori
se plimbă cu acelaşi pas
prin cimitire vechi, alei reci sau plaje arse
hainele-i cad mai încet decât frunzele de toamnă
pe care le strânge de pe jos deşi nu va avea niciodată
nevoie de ele. Nimeni nu are nevoie de frunze.
Anotimpurile se schimbă mai rar decât ea
Plânge când se naşte, când moare, când vine
când pleacă sau când ţipă vreun om oarecare
când plouă când ştie sau nu ştie vreun cuvânt oarecare
când sangerează când minte când norii se strâng
când nu e iubită când e... prea femeie.

poezie de Diana Dancu (14 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The show must go on

suflete
nu îţi mai face iluzii!

în viaţa aceasta scurtă şi dureroasă precum o electrocutare
fiecare om îşi poartă propriul fotoliu
chiar şi atunci când traversează deşertul

nimeni nu va priveghea la căpătâiul tău
nimeni nu îţi va remarca umbra însângerată
nimeni nu îţi va auzi ultimul ţipăt de lebădă

fii mereu pregătit pentru o execuţie în direct la care ceilalţi, în loc să se întristeze,
vor râde şi vor aplauda ca în faţa televizorului

pregăteşte-te pentru toate atentatele la integritatea ta
pentru eşuarea pe malurile introspecţiei
şi nu te aştepta ca cineva să îţi comemoreze trecerea
prin ciurul durerii

fii autonom într-o lume cu din ce în ce mai puţine reflexe
teleghidată

oh suflete
viaţa nu este altceva decât un reality show ieftin
peste care moartea cade
ca o pană de curent

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văzătorul este liber de vedere! În momentul în care realizezi că tu eşti Conştiinţa, ego-ul este complet dizolvat. Nu se pune problema să abandonezi ego-ul, ci să recunoşti Conştiinţa. Ea este Veşnic Prezentă, este Acum, Aici. Cunoscutul însuşi creează frica, prin limitare şi raportare la el însuşi. Gândului despre frică îi este frică de gândul de libertate. Când noi avem recunoaşterea, acest sentiment de separare dureroasă de/între mine şi restul lumii dispare. Apoi, dispare dorinţa de a mai căuta ceva, ai ajuns la capătul oricărei forme de căutare. Apare acel sentiment al Veşniciei, al Vieţii Veşnice. Conceptului de frică din mintea ta îi este frică de conceptul de libertate. Cât de valid poate să sune asta? Doar Prezenţa există, nu există nimeni care să fie prezent. Doar cuvintele există, nu există nimeni care să vorbească. Există doar ascultarea/auzul, nu există niciun ascultător. Când laşi aceste cuvinte să intre în contemplare în tine, vei vedea că există foarte mult spaţiu în ele. Cuvintele care răsar din linişte, se întorc înapoi în liniştea desăvârşită, cui aparţin? Ce anume nu trece pentru că este deja de veacuri Veşnicia Veşniciei?!

Atmaji Maharaj în De unde ştii că nu eşti deja iluminat?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea-soarelui

adu-ţi aminte de câtă lumină
are nevoie zigzagul în plus al rădăcinilor
prelungit în nervurile ce se alungesc
prin tulpină în palmele frunzelor
până în vârful degetelor primitoare de cer
a preagalbenelor petale
călăuzite de un zeu nemuritor
pe care îl urmează
mai supuse decât orice femeie
ce ştie foarte bine cine trebuie iubit

aici jos nu se mai aude nimicziua-i pe ducă
pare-se că nimeni nu mai e atent
spre ce parte porneşte
soarele înainte să spună
noapte bună florii sale aşa cum a promis
când nu-l va mai putea zări răsărind
atât de treaz în cealaltă jumătate ascunsă ei
corp plin de el însuşi
supărător de strălucitor

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când concepem substanţa, concepem numai un lucru care există în aşa fel, că nu are nevoie decât de el însuşi pentru a exista. Aici pot exista nelămuriri în ceea ce priveşte explicarea cuvintelor: a nu avea nevoie decât de el însuşi: căci, la drept vorbind, nu există decât Dumnezeu care să fie astfel şi nici un lucru creat nu poate exista nici o singură clipă fără a fi susţinut şi menţinut prin puterea lui. Dar pentru că între lucrurile create unele sunt de aşa natură că nu pot exista fără altele, noi le distingem pe acestea de cele care n-au nevoie decât de ajutorul obişnuit al lui Dumnezeu, şi le numim substanţe, iar pe celălalte le numim calităţi sau atribute ale acestor substanţe.

Aristotel în Despre suflet
Adăugat de Adina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erotică în miez de noapte

Miez de noapte, vise-n gene, dorurile-aleargă-n stele şi prin mine treci, iubite, când te chem în joc de iele...
Şi te las să-mi scotoceşti chiar prin gândurile toate, ştii că-n toate doar tu eşti, nimeni nu te poate scoate...
Şi mă bântui prin câmpii, Elizee... bei din Lethe şi te mântui de stihii când mă sorbi pe îndelete...
Mă adulmeci prin eter şi-mi respiri mireasma mov, ca pe-un elixir-miracol din al sânilor meu crov...
Eu, minune de femeie, din amurg amăgitor, îţi las trupul meu de zeie, să-i fii unic călător...
Umblă-n mine prin visecere, nu lăsa vreun tainic loc, sunt din două emisfere-n care numai tu ai loc...
Şi când te resimt în mine, sunt întreagă cum n-am fost, un rotund din linii curbe, ce se-ntrepătrund c-un rost...
Miez de noapte cu tăcerea în euforii de-amor... luna e un pic geloasă... se retrage-n dormitor...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu are reţeta pentru ce se întâmplă între persoana care ai fost şi persoana care devii. Nimeni nu poate face harta iadului prin care treci când te transformi. Nu există hartă pentru schimbare. Pur şi simplu ieşi la capătul celălalt prin căi doar de ţine ştiute. Sau nu.

citat din Stephen King
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiul

REFUGIU

Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânţa mea de copil, în tine!
Ce-aş fi?.. Că nu aş mai şti, de atâta dor, de foşnesc
Brazi... Prinşi în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.

Nici o umbră de ceaţă nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte şi aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.

Şi atât cât voi fi, veştile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste suliţe, toţi anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aş ţese zi şi noapte la iţar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ţi tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...

Aici eu trăiesc, dar pentru voi pot iubi, de dor să contenesc,
Ochiul, care plânge să-l închid, să-l las să mi-l vezi, cum e-
Aşa umezit, vei şti, cum am avut curajul să te-ndulcesc
Cu un cânt de- al meu, de mamă, când frunza pare uneori pustie,
Eu, muma ta, când voi să fiu vie, când voi să fiu vie...

poezie de Lilia Manole din volumul "Cuvinte nestinse" (2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre îndepărtatul pământ

aici nu este nimeni altcineva
nu există nimeni în stare să ţină timpul în loc
doar un cântec de om, un suflet viu
brăzdat de păsări multicolore sau poate
mai degrabă un glob mişcător, carnivor
ridicat înaintea zeului orb
rătăcind printre stele.

aici gândurile mele
sunt singurele care au contat
mai lungi decât pasul în gol
mai dorite decât legile scrise
ca un joc întro spirală de foc
o cascadă de culori nepermise.

ţâşnesc prin aer cu un ţipăt profund, pământul
se preschimbă în mine.

poezie de Adrian Mondea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când îmi fac loc în inimă

pentru încă un adevăr
îl pipăi
îl gust
îl mestec cu grijă
până înţeleg
că în fibrele lui puternice
se ascund vieţi
multe vieţi trecute prin sabie
atunci îngenunchez plângând
că lucrurile pe care încep să le înţeleg
se contopesc cu mine
la marginea unei clipe

când percepţia e clară
sub prăbuşirea atâtor ziduri
îmi găsesc libertatea
aud trosnind
lemnul dulcelui adevăr
în flacăra inimii mele
Isuse
şi mă prăbuşesc în acelaşi timp
cu vieţile ce l-au strigat în falsitate
ca pe o cârpă nefolositoare
privită cu dizgraţie
însă azi
când acest adevăr triumfă
îmbrăţişând timpul
se face timp
şi îmi cuprinde fiinţa
Isuse

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant

"Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului." (G. Călinescu)

iubesc prea mult viaţa pentru a renunţa la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparţine
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu

până la urmă paradoxal vorbind şi simţind
ajungi să iubeşti şi exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputinţa de a fi fericit întru totul

(doar răstignirea face posibilă
existenţa concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)

întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
şi să le iubim fiindcă
ne amintesc că suntem aici acum
şi nu altundeva altcândva

iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplaţie
în faţa ferestrei deschise spre neant

nu ştiu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispiteşte
doar un fior îmi trece prin şira spinării
făcându-mă să cred că e mai bine aici

în ciuda durerilor şi mizeriilor care mă deziluzionează
există şi un dram de frumos există şi multă imaginaţie
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări şi suflă flăcări

dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc să simulez nemurirea
şi să trăiesc în poeme
aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile
mă torturau să mărturisesc contrariul

facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realităţii alternative în care
voi fi mereu fericit

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa am păcălit moartea

în tot ceea ce am scris nu ştiu dacă
am scris cartea cărţilor
ştiu doar că
am scris adevărata poezie a lumii
o lume fără pretenţii cu doar
câteva provizii
pentru atunci când moartea
mă va privi pe geam
în lumea aceasta
greu de definit
dimineaţa
la amiază şi seara
fără ca cineva să se aşeze
la masă cu mine
mă hrănesc cu aceleaşi cuvinte
cu firimiturile căzute
îmi hrănesc singurătăţile
timp în care
ai mei
mă privesc îmbătrâniţi din
fotografia uitată sub pioneza
prinsă pe grindă

nu
n-am scris cartea cărţilor dar
seară de seară
când Dumnezeu întoarce capul
crezând că voi termina
ultima carte
de morală
a lumii din mine
scriu pe timp cu sânge de înger

aşa îmi păcălesc moartea

stau pieziş şi împletesc şuviţe
din timpul rămas doar
doar îmi voi putea vindeca
muşcătura de pe suflet...

poezie de Teodor Dume (6 octombrie 2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a minţit o dată...nu minte întotdeauna

Am fost un mincinos...
Când eram tânăr ţi-am spus prima oară te iubesc
pe atunci nu ştiam ce însemnă să Iubeşti
cu adevărat...
Îţi spuneam întotdeauna şi insistam să fiu crezut
că nu vei mai a găsi pe nimeni care să te poată iubi
mai mult decât mine...
Astăzi... continui să mint în ceea ce priveşte greutatea sau înălţimea mea
ca şi cum tu nu ai vedea cum zi de zi devin tot mai mărunţel...
Dar...
când privesc în ochii tăi mari şi castaniii...
Îţi spun adevărul
Te Iubesc... şi realizez
că Adevărul este: Nu există Iubire...
mai Mare decât iubirea
pe care tu ai avut-o pentru mine...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!