Marea palidă

Port între buze viaţa unui ou
şi între pleoapele încă închise algele plânsului,
numai pustiul cunoaşte această teribilă ploaie
trecând odată cu păsările prin oasele feţei,
numai pustiul cunoaşte această zăpadă amară
în fiecare palmă deschisă, în umerii rupţi,
în fiecare gură a inimii.

Port încă în degete fumul, cuţitul şi floarea,
pielea cadavrului dulce ca braţele nopţii,
fruntea lui de ciorap de mătase,
baia umplută cu voaluri de frunze
unde mâinile lui atârnă în apele mării.

Nu am costum mai frumos, nopţile vara,
port pielea lui transparentă pe umeri,
cu zâmbetul scos peste o mască lichidă
asemenea părului rezemat de o stâncă
plimb corpul tău risipit în genunchii prăpastiei
şi paşii pe care îi pierd se continuă cu umbrele paşilor.
Port acum în mâini o lampă de flăcări,
o corabie mică şi un ochi de găină,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
spun încet numele focului
spun numele morţii atât de încet
cât şarpele lacrimii pe pielea udă de lacrimi
atât de încet cât numai forma lor făcută în gură şi căzută în mâini,
ţin într-o mână forma numelui focului
şi în cealaltă mână forma numelui morţii,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
privesc cum se ard reciproc aceste ciudate obiecte.

Tu trebuie să apari la această întâlnire
ascunsă de ploaia incertă a părului,
prin faţa ochilor tăi trec păsările goale umplute cu apă
de dimensiunea atleţilor,
între tine şi celelalte fluvii trec poduri de apă peste fluvii de apă,
la marginea lui peisajul îşi topeşte încet
ultimele pietre şi lemne.

Mai dură decât picătura care cade pe ţeasta jupuită a condamnaţilor acestui supliciu,
mai seacă decât cavitatea orbitei albită de soare,
mai goală, mai departe decât plantele îndrăgostite de carne,
mai moale ca pulpele somnului,
tu laşi să îţi crească din şolduri un val de albuş, de filamente
spumoase,
eu las să îmi crească, în largul salon, douăzeci şi una de unghii sordide.

Şi totuşi între noi e un voal ciuruit,
e o baltă superbă
crescută din ceea ce cade din noi, aburi sau fluturi
care ne continuă, care se urcă pe noi într-un mod incestuos,
asfixiant,
deschidem ochilor care se bat două pleoape scleroase
şi mâinilor care se clatină un câmp de putregaiuri aprinse.

Între noi e un voal inflamabil
făcut din carnea noastră prăfuită de vise,
el acoperă lacuri şi munţi şi o pădure făcută din păsări,
el intră, prelungit cu o fină dantelă, în gura animalelor sălbatice,
el moaie o mână întreagă în sexul pădurilor,
cu un zâmbet străin şi cuţitul permanent între umeri
şi pielea care nu acoperă nimic decât depărtarea
unde ochii nu se mai văd
şi mâna dusă la ochi
creşte şi zboară-n tăcere.

Eu calc uneori prin aceste ţinuturi
după ce de pe umeri îmi cade pelerina făcută din oase,
înăuntru obiectele, organele plutesc pe un fluviu închis,
în aer o barcă se leagănă, ameţitoare,
între mâini, între degete,
curge zăpada din suluri de sticlă, din lentile topite,
în ochi, până în fund, aleea de nori şi după ei ploaia,
ploaia albă, ploaia mâinilor spărgând o fereastră,
eu calc uneori prin aceste ţinuturi
mai alb decât ele, decât cenuşa lor, decât setea,
mai alb decât setea şi decât potopul,
mai alb decât fruntea pe care varul apare sub fard sau sub năduşeală.

Cu o pelerină de oase, de sticle, o pelerină de apă stagnantă,
pe o alee de ample, sfâşiate fotolii, de arcuri,
eu trec sau aştept prin aceste ţinuturi.

Ascunsă de atâtea ori,
o dată de pleoape,
o dată de apartele ghipsate atârnate de ele,
o dată de rolul de păianjeni şi insecte mişunând în aceste aparate
şi o dată de mila mea, îmbrăcat în călău, în cadavru,
între tine şi palmele care tremură întinse
animalele cad la pământ umplute cu cârpe,
boi şi mari animale întregi căzute din largi înălţimi
se zdrobesc între tine şi mâinile mele întinse.

Frumoasă, cu zâmbetul ars,
şi atât de tăcută din braţe, din umeri, din sâni,
atât de tăcută, cu un zâmbet de somn,
te clatini încet
pe tulpina subţire care îţi creşte din pântec.

Eu trebuie să trec printre aceste animale
înarmat până-n dinţi cu cuţite, cu foarfeci
şi câteva lupe imense,
eu trebuie să trec,
tu eşti atât de albă, departe,
eu tac în mijlocul lor, scuturat de o spumă sfioasă.

Absentă şi înecată în dantele,
în mijlocul odăii adusă în câmpie
pentru vizita ta,
fotoliul de ceară,
cuierul,
covorul de păr
şi o lampă
înecată-n dantele,
frumoasă ca femeia unei femei,
ca flacăra unei femei
cu degete de plante agăţătoare tăiate din rădăcină
îmi intri în ochi ca în două castele pustii
din care fantomele fug de frica incendiului,
privirile tale se opresc pe panica inimii
inima mea priveşte atentă ca o pasăre,
pasărea din mâinile tale moare încet,
alături de buze păstrezi un pahar neatins,
paharul din gura mea se varsă liniştit la picioare,
în somn sau poate în moarte obiectele se ating peste buzele noastre.

Cu ochii de plasă imensă fluturând pe câmpie
cât de graţios îmi arăţi
piciorul gol rămas cu câţiva paşi în urmă
şi sânul fumegând ca o ceaşcă de lapte.

Dar nu sunt pustii acele castele, tu ştii,
într-o cameră neagră stă singură o femeie de sticlă
şi în sala cea mare părul iubitelor mele prins în cuţite.
Eu însumi sunt aici, într-o odaie complet inundată
şi cu pereţi de oglindă,
mă mişc între ei mai lent decât peştii tristeţii
cu obrazul gol în oglinzile goale nu mai cunosc
un obraz care arde peste oasele roase de vânturi
şi unul care tace cu pielea întinsă pe el ca o simplă oglindă
În ochii tăi deschişi cu mult peste marginea lor
cu pieptenul moale descurc animalele galbene de hibernare
şi în gâtul tău curge o rochie lichidă.

Acum miroşi a cal despicat, a sală de morgă,
de atâtea, de atâtea ori interzisă, ascunsă,
între gambele mele când merg
pielea ta se întinde, se strânge odată cu paşii
între buze am capul tău prefăcut într-o baltă de păr
în timp ce pe braţe
atât de alb şi de clar,
ţin corpul tău cât o linguriţă.

Pun jos acest obiect, acest minim cadavru
şi scutur din păr un fulg sau o lumânare
în faţa oglinzii atârnată-n copac
tai de pe os un obraz
de o graţie cam demodată
şi unul care e o cutie de lemn
parfumat cu mătase.

Pun jos aceste rudimentare obiecte
ţin minte bine numele unui cuţit
numele unei sticle de lampă
spatele lungi al acelui copil
fruntea şi pântecul
ţin minte bine pleoapa ascunsă în pernă
colţul de buză
peştii desculţi pe bomboanele calde
prea moi, ţin minte
prea calde, prea moi,
şi atât de dulce, prea dulce în gât
în comparaţie cu gustul acestui topor.

Ţin minte, număr, aproape 22 de obiecte
pun jos lângă tine,
obiecte de pompe funebre cu penele negre
stâlpi şi pahare,
pereţii de piele, de sticlă în odăi,
ţigara, tremurul degetelor, cuţitul
tot ce pot să fac cu dragostea mea
aşa cum ridic pânzele lungi, braţele, pleoapele,
obiectele comune dragostei şi crimelor,
pun
jos
o dată cu mâinile
sticla de lampă, canula, osul de peşte
batista, briceagul şi 30 de lei,
şi totuşi între noi e un fulg îmbrăcat în călău
un cadavru cât o mică păpuşă – fără nicio explicaţie,
mă hotărăsc să mă dezbrac,
cu lenta paloare a unei femei
cu fulgerătoarea strălucire a unui cuţit,
nu sărut, nu ucid
mă dezbrac şi mă culc cu această păpuşe cadavru.

Mai gol ca de pierderea cerului, de pierderea umbrei,
mai ud decât plapuma ruptă de câini în mijlocul pieţei,
înconjurat de prăpăstii mobile,
cu voalul rătăcit din părul tău plutind între degete,
cu o singură lacrimă pe care obrazul o suge,
cu mâini de argint,
cu părul şi obrazul ţesute într-o singură mască informă,
la gât cu prosopul negru
şi cu gâtul deschis,
mai trist ca un nor, ca un fulg,
ca o bucată de vată,
cu mâna totdeauna pe umărul meu
atât de difuz
ca plapuma ruptă de câini în mijlocul pieţei,
mai gol decât inima mea
în jurul meu prăpastiile şi arborii moi
întind între ei o gumă fierbinte, o pastă filantă
pe care cresc arbori, în care se cască abisuri, pe care cresc arbori şi aşa mai departe
o pastă pneumatică strict interzisă păzită de trăsnete
şi de norii mai calzi ca zăpada care îţi ninge pe buze,
în jurul meu
resturi rămase după o lungă furtună
în care, cu ochii închişi şi acoperiţi cu ambele mâini,
deosebesc albele cioburi de sticlă rămase din tine.

Atât,
doar tac şi mă mişc
cam încet,
cam departe de toate
între un copac şi o câmpie spartă în mici bucăţele
sub buze paharul vărsat şi la ochi
mâinile lipite pentru totdeauna
în timp ce la spate un zid ciuruit e mereu
atât de aproape.

Pe câmp se întind acum foarte multe paturi
de fier şi cu pernele, cearceafurile atârnând între ele bătute de vânt,
a plecat toată lumea
sau eu trebuie să dorm în toate aceste schelete. La spate e fumul,
de jur împrejur, sufocant, peisajul topit
răsuflă adânc, se opreşte, răsuflă,
e un teren de duel
în care sunt singur
şi unde trebuie să cadă cineva la o oră precisă.

Înconjurată de aburul nebuloaselor,
cu ochii de ploaia dinaintea dimineţii,
cu sâni de sărut,
cu gura singură, cu sânii singuri pe lume,
cu părul un zid dărâmat de salve de gloanţe,
înconjurată de somn,
cu şoldul din perna neantului rezemată de munţi,
iubită
şi de atâtea ori, de atâtea ori neatinsă, pierdută, găsită,
iată cum trec lângă tine cu buzele albe
o mică furnică deschide în frunte o largă câmpie
şi aţe de sânge îţi strică frumos răvăşita ţinută.

Aşa, în oraşul inundat până dincolo de marile oceane,
paşii tăi curg în tăcere lângă o singură floare în flăcări,
mişti buzele, buzele ca două păpuşi perpetuu mobile
una de culoarea cerului, cu miros de ceasornic, cealaltă
de culoarea pământului pe care îl laşi gol
absolut gol de orice prezenţă umană.

poezie clasică de Paul Păun din Marea palidă (15 mai 1945)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ridicat

pe jumătate
de lângă un bărbat care locuieşte cu mine
cealată jumătate dormea adânc
în braţele lui
mi-am strâns părul
mirosea a trecut
ca florile ce se vestejesc şi rămân aiurea
suspendate între două vârste

am păşit
încet
în faţa oglinzii
să mă învăţ cu mine
jumătatea nelipită de pielea bărbatului
teribil de tânăr

am întins arătătorul
ca şi când aş fi dat acele ceasornicului înapoi
până la vărsta lui
cât să încapă şi această jumătate
ce umblă cu mâinile înfipte în părul trecut

apoi m-am liniştit
eram doar o parte din ceva ce se tot divizează
pe măsură ce paşii se îngroapă în covor
ca într-o chemare
absolut întâmplătoare
a timpului
sau poate a mâinilor lui
încercuite de o linişte asurzitoare

păream atât de naivă
în faţa oglinzii
eu
adică
jumătatea ridicată din mine însumi
eu
neînvăţată cu toate jumătăţile
ce se înjumătăţesc în fiecare zi
eu
care m-am abandonat în braţele bărbatului obişnuit
cu umbletul meu din fiecare viaţă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
şi apoi întunericul care ne îmbrăţişează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri şi amintiri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Aici te iubesc nisipos... răsfirat... amestecat între soare şi mare... şi cuvinte apoase... învălurate...
Zilele de acelaşi soi se urmăresc unele pe altele.
Soarele se dezvăluie în forme care dansează...
Un pescăruş argintiu alunecă din vest... purtându-ţi respiraţia între aripi...
O împleteşte cu a mea şi marea se cutremura într-o răsuflare...
Uneori cate o corabie ne poarta amescându-ne dorurile...
O, catargul unei corăbii...
Singur...
Uneori îmi simt sufletul ud şi greu... şi cautându-te
În depărtare, marea imi sună şi te răsună...
Cântec în port...
Acesta este un port... în mine e un port...
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar...
Te iubesc şi printre aceste fire de nisip rotunde...
le măsor conturul şi le sfărâm nemărginirile...
şi te scriu printre ele... să ramai... sa le ramai...
Îl desenez cu inima mea... cu tălpile mele...
Cu mine te scriu pe nisipuri însetate de noi...
în mare... în vânt... în oameni...
Răvaşe netrimise... dar atât de adânc scrijelite in suflete contopite prin tot ce există...
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corăbii grele...
ce străbat marea fără destinaţie...
Mă regăsesc în ele
uitata ca ancorele vechi...
Corăbii şi porturi triste.
Viaţa mea oboseşte, însetată sărat în mijlocul marii
Iubesc ce nu am... Tu eşti atât de departe ascuns în mine...
Cântecul meu se luptă cu răsăritul împletindu-ne între zări...
Pescăruşul auriu revine şi începe să-mi cânte...
Soarele îşi răsfira dor peste dor peste conturul meu
Şi mă priveşte cu ochii tăi...
Şi ma mângâie cu adierea ta...
Şi, când te iubesc... pescăruşii îţi cântă numele în vânt
cu aripile lor ca din coarde...
Într-un singur zbor, smulgându-ne din lume...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitare

ce e neuitarea?
te întrebam într-o doară,
aiurea,
nu ştiam că poate însemna o ploaie
lungă şi neverosimilă
cât viaţa unui om,
că ar putea fi
un zid fierbinte
între două iubiri
paralele,

nu ştiam pe atunci că înseamnă
lupta cu tine însuţi
într-un fel de primăvară,
într-un fel de cameră,
în faţa unui sertar de amintiri
şi de scrum,
în faţa unei uşi
închise pentru totdeauna,
unui altar,
între ieri şi azi,
între iluzie şi realitate,
între cai verzi pe pereţi,

lacrimi de nepetale într-un ierbar,
flori de azur
care mai mor prin munţi,
printre degete,
prin mine,
prin parcurile oraşelor,
pe care le calci
cu nostalgie
în fiecare primăvară,
de mână cu altcineva.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia elegie

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare

I.
Contemplare

Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II.
Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; şi de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se revarsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III.
Contemplare

Deodată aerul urlă...
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.

IV.
Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V.
Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu ştiam atât: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sala armelor

m-am aşezat jos lângă patul tău ce dintr-o dată îmi părea uriaş,
mâna ta dreaptă atârna însângerată iar stropii de viaţă desenau cercuri,
multe cercuri.
am stat cu spatele la tine până când ai închis ochii pentru veşnicie,
nu am dorit să îţi văd convulsiile schizoide de dinaintea ultimului zbor.
ca o băutură amară, moartea m-a chemat lângă trupul tău din care durerea absenta motivat,
te-am stropit cu picături de apa neîncepută şi ţi-am povestit ceva ce între timp am uitat.

două nopţi am stat îmbrăţişaţi între moarte şi moarte.
Thanatos a fost răbdător şi a stat departe de întrebările noastre copilăreşti.
apoi, într-o zi ai început să miroşi a pământ amestecat cu uitare.
dintr-o lume întunecată, mi-ai cerut să te strig în toate zilele ce vor urma,
cu numele unei femei necunoscute.

când dimineaţa a venit să îţi ardă scrisorile de dragoste,
paharul era gol,
lumânarea stinsă...

poezie de Eduard Dorneanu (16 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ţigară

Este mai complicat decât pare a fi.
Ai un pachet în faţă.
Multe posibilităţi.
Nu este chiar întreg.
Lipsesc doar câteva bucăţi.
Este în regulă.
Toţi avem un trecut.
Am făcut alegeri care ne definesc.
Alegeri care spun cine suntem,
de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
Eu te accept aşa.
Acum, te rog, alege una.
Ştiu că avem trăsături comune,
ne învârtim şi ne aşezăm în acelaşi spaţiu.
Ai putea spune că suntem toate la fel.
Dar nu.
Pentru o secundă una dintre noi este diferită.
Este specială.
Acela este momentul în care faci o alegere.
Şi m-ai ales pe mine.
Mă scoţi din rând.
Mă studiezi.
Mă tragi uşor.
Mă prinzi cu ambele mâini,
mă roteşti între degete,
îmi prinzi umerii şi genunchii cu mâinile şi
mă roteşti coleric trăgându-mi pe nări parfumul
puternic.
Îmi prinzi gâtul cu buzele într-o muscătură fermă
şi totuşi blândă, caldă, tandră.
Îţi fac rău şi totuşi mă doreşti atât de tare.
Îţi fac rău.
Atunci de ce zâmbeşti?
Mă vrei?
Te vreau.
Vreau să mă consumi cu totul,
să-ţi intru prin plămâni,
prin inimă,
prin creier,
prin corp,
să te inund cu totul şi
să mă pierd milimetru cu milimetru prin tine.
Hai aprinde-mă.
Şi atunci îl aud.
Zgomotul.
Acel zgomot urmat de o usturime care nu distruge,
ci vindecă.
Îl simt cum îmi arde picioarele
dar nu mă tem.
Nu mă tem pentru că ţi-am ajuns pe buze,
ţi-am pus stăpânire pe gură şi
acum mă pot juca în sfârşit cu limba ta.
Ai tras adânc.
Te simţi puţin ameţit,
îmbătat de aromă.
Te simt vulnerabil şi
prind putere cu fiecare muşchi pe care ţi-l relaxez.
Ameţeală,
eu mă îmbăt cu tine,
tu te îmbeţi cu mine,
ne consumăm reciproc şi
ne satisfacem dorinţele.
Mai trage, te rog!
Mai frânge-mă între degetele tale!
Mi s-a încins spatele şi arsura avansează spre gât,
nu mă poţi lăsa acum!
Sunt la fel de dependenta de tine aşa cum tu eşti de mine.
Mai soarbe, mai trage, mai gustă-mă o dată.
Se apropie sfârşitul.
Ştiu asta, îl simt, e aproape.
Prinde-mă mai strâns şi soarbe-mă cu totul.
Contopeşte-mă cu fiinţa ta.
Şi atunci când arunci ce a mai rămas din mine în scrumieră
să nu o priveşti cu amărăciune.
N-am plecat.
Eu sunt prin tine,
alergându-ţi prin celule,
prin ţesuturi,
prin sânge,
prin minte,
prin trup.
Nu te voi părăsi curând.
Aprinde alta.

poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

pe vârful degetelor respiraţia ta e un talisman
deşi părul nu-mi curge pe umeri, ci e tuns scurt franţuzeşte
înot cu spatele şi tocurile pantofilor taie podeaua cu înţepătura lor
cei trei paşi înapoi şi crucea lor sunt semnul meu de femeie
umerii tăi mişcători şi pieptul înalt sunt semnul tău de bărbat
între aceste puncte de viaţă atingerea e o biserică
între nişte dansatori care merg pe sârmă
ei se împleticesc aşa cum le porunceşte stăpânul tangoului
femeia ar vrea să facă mai multe mişcări spre cer cu piciorul ei deşuchea
t dar bărbatul îi strânge umărul într-o menghină
şi nu o lasă să plece în lume decât împreună cu el.

poezie de Ruxandra Cesereanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri -
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, fierbinte

De câte ori închid ochii, un înger necunoscut îmi bate la uşă,
se apropie de patul meu, şi-mi arată cu degetul liniştea din fereastră.
Eu nu pot să văd înlăuntrul ei, jocul celor mici seduşi de viul îndepărat.
În camera mea ca la ospăţ, cuvintele hrănesc cu resturi din ziua ce-a trecut.
Mi-ai şoptit ceva despre iernile grele. Cât aş fi putut să înţeleg, găsind soarele sleind din zborul păsărilor şi mâinile celor care le alungă cu pietre?

Ploaia nu-mi atinge faţa, nici n-o spală. Îmi spun, lasă, o să-ţi fie mai frig dacă te lipseşti de vise. Miros a ceva ce seamănă cu parfumul tău şi parcă nimic nu mai poate să mă înspăimânte, chiar dacă între paginile cărţilor mucegăite, nu mi-ai lăsat nimic, niciun semn.
Aş fi putut să te cunosc, să mă scutur de zăpadă, iar cu hainele mele ude să îmbrac o altă femeie,
să o las să doarmă în patul meu şi s-o gătesc înaintea mirelui.
Ea ar fi memoria unei toamne fierbinţi.
Nu s-ar mai vorbi despre pace, căci glasul ei s-ar topi în mijlocul furtunii. Corpul ei de mătase, s-ar cerne peste bruma trupului tău întins peste patul nopţii. Şi nu ai crede că dragostea înseamnă mai mult decât linişte,
mai mult decât viaţa ce bate ca un clopot de biserică în pântecul ce sfinţeşte femeia.

Atunci mă vei chema la rugăciune
să-mi întind inima în loc de veghe,
cât mai sus,
în locul unde dragostea a uitat să plângă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua de pe umărul lunii

Calc printre frunze ce acoperă inima mea
şi mă mir de frăgezimea lor - dulce cunună
mă îndrept spre o stea care mă vede
şi mă aşteaptă sfioasă ca să o iau de mână

Mai eşti acolo pierdută între străduţe de fildeş
pe umărul lunii ascunsă?
sau trebuie să îţi şoptesc literele numelui tău
ca tu să îmi devii supusă?

Apleci către mine capul tău cleştar argintiu
şi mă îndemni să ating lumina de pe al cerului felinar
pâlpâie în noapte bătaie speriată ciută
care se naşte dintr-o scăpărare din amnar.

Întoarce luna ochii către steluţa-i de pe umăr
şi îi arată calea către mine cu un îndemn de sclipire
hărţi fără munţi şi ape ar trebui să străbată
doar ca să treacă prin glasul oglinzii în nemurire.

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când întâlnesc păsările

de câte ori le întâlnesc aflu că sunt alta
ochii devin încet încet rotunzi
limba alunecă spre triluri ce mă urmează
mai aplecată ieri coloana
îşi îndreaptă vertebrele şi le orânduieşte
într-un trunchi drept de copac
cu ramuri-braţe pe care
se aşază una lângă alta nenumărate frunze-păsări
şi o tandreţe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz

când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării şi mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre
un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă

de aici încolo despre ce s-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce încă nu miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subraţele scorburilor
încât merită să le ascult foşnetul cât văd soarele ce apare de la răsărit luminându-le suişul
până vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo şi-au avut pregătit de la naştere cuibul
pentru întoarcere în vara
ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele lor
şi totuşi
îmi mai îndrept o dată spatele
şi aripile închipuite pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc şi pentru câţiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
şi în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca nişte pantofi uzaţi
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănuşile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut să le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca nişte inele
plantele care ne-au crescut pe faţă în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzuraţii cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne aşteaptă crepusculul
şi piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată şi de întuneric
ne aşteaptă cutia cu muzica a morţii
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în linişte
steaua pierdută a unei dimineţi
ne-aşteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilităţii.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!