Confesiune

Visele mele îşi pierd treptat integritatea precum dinţii cariaţi.
Mai exact,
Şovăielile mele sunt uneori interminabile
Şi tăcerile mele devin căteodată de-a dreptul incomode,
Mă refer la rateurile mele şi la scuzele mele de rigoare
Atunci când gâtul mi se usucă de emoţie.
De ce mi-am asumat oare acest risc?
Visele astea întotdeauna se termină prost.

Am citit două ficţiuni scrise în franceză şi spaniolă,
Mai exact, am citit două cărţi cu "uşi trântite".
Cele două limbi străine erau mai importante pentru mine
Decât însuşi înţelesul profund al celor două cărţi,
Erau cu mult mai importante chiar decât persoana mea.
Eram atât de intoxicată, încât am început să mă degradez.
Mi s-a făcut foame.
Nu ştiu de ce, dar
Suprarealiştii sunt întotdeauna deasupra oricărei interpretări.
Nu am nimic nou de spus.

Când am fost la Paris, am stat într-un hotel mic.
Toate celelalte camere erau ocupate de budişti lama tibetani.
Erau veniţi la Paris pentru congresul lor anual.
Eu încă nu reuşesc să înţeleg aceste identităţi reîncarnate.

Este o zi neaşteptat de superbă,

Eu locuiesc într-o casă de sticlă.
Am auzit că a trăi într-o casă de sticlă este, "prin excelenţă", o virtute revoluţionară.
Este, de asemenea, o intoxicare ireversibilă,
Dar am mare nevoie de acest exhibiţionism moral.

Am învăţat să iau iubirea în serios şi să mă caut pe mine însumi în iubire.
Caut în continuare "iluminarea pură".
Îmi place teribil epoca lui Ludovic al VII,
Încă am nevoie de acel moment al '' curtoaziei în iubire",

Am citit despre concepţia suprarealistică a iubirii.
Sunt în căutarea unui sentiment şi a unei legături secrete de iubire,
Care îmî poate schimba atât viaţa interioară cât şi cea exterioară.
Mă gândesc la dialectica intoxicaţiei,
Mă gândesc la toate stările extatice existente în această lume
Şi în egală măsură mă gândesc la sobrietatea umilitoare.

Am auzit că Breton a avut o legătură telepatică cu o fată virgină
Şi că a avut loc un transport telepatic între ei.
Eu încă nu-l înţeleg pe Breton şi nici această lume
Care are graniţele în vecinătatea mormintelor.
Este incă o zi neaşteptat de superbă.

Percep întotdeaua ideile revoluţionare la modul "demodat",
În clădirile vechi ale fabricilor,
În cele mai vechi fotografii,
În obiectele care au început să se găsească din ce în ce mai rar,
În pianele imense,
În restaurante demodate, unde se caută o modă nouă,
În sărăcia oamenlor înrobiţi, în acele obiecte destinate sclaviei
Care suferă brusc transformări în virtutea unui nihilism revoluţionar.
În ploaia înceţoşată care se vede pentru prima dată printr-o fereastră ovală,
În forţele dezlănţuite ale atmosferei.
În toate lucrurile menţionate mai sus, pe punctul de a exploda.
Sunt atât de intoxicată încât continui să mă degradez.
Cred ca nu mai am nici o şansă să supravieţuiesc.
Sunt încă o visătoare, deşi visele mele îşi pierd total integritatea.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Persoana care m-a inspirat cel mai mult, dintotdeauna, a fost Bob Dylan. Îi admir geniul şi modul în care îşi exprimă stranietăţile inimii. E capabil să capteze stări emoţionale bogate şi amintiri, ceea ce încerc şi eu să fac cu parfumurile mele. Consider că instrumentele cele mai importante pentru înţelegerea lumii sunt propriile mele simţuri şi sentimente, care sunt atât de puternice, încât singurul aliat cu care le pot captura şi fixa este parfumul. Cealaltă mare inspiraţie a mea este minunea esenţelor naturale. Am avut fericirea să petrec lungi perioade de timp căutându-le prin toată lumea. Când am o esenţă în mână sunt întotdeauna preocupată cum să îi dau viaţă în universul unui parfum şi cum să reuşesc să îi înţeleg toate esenţele pe care, la rândul ei, le dezvăluie.

Mandy Aftel în Istoria parfumului, interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce imensă diferenţă între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) şi cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar şi-n deznădejde, celelalte – disperate chiar şi când viaţa pare blândă cu mine. Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minţii mele, atât de îndepărtată că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat pe drum atâta experienţă, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaştere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să ştii puţin.

Mircea Cărtărescu în Zen. Jurnal 2004-2010 (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit
cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu
pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care încercam să le pun
în ordinea nefirească a răzbunării prin indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia cu metaforele
nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu

poezie de Ionuţ Caragea (19 septembrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierderea speranţei

Ea nu-şi pierde speranţa în timp ce
se roagă. Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălţa
dar nu se înalţă, ci se scufundă.

Un ţipăt poate însemna
un coşmar sau o frontieră pentru sfinţenie
atunci când infinitul este în interior.

Viaţa este o iluzie sau
o mască a unui ego şi poate că această disimulare
are scopul de a rostogoli acest ego
într-un haos mai mare decât Mare Imbrium numită şi Marea de Lacrimi. Ea crede că atât cât are este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deşi oarbecăieşte şi pare a fi
un robot care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.

Viaţa ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipseşte conţinutul.
Poate că îşi doreşte doar un simplu sfârşit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înţeleagă lipsa de sens
a condiţiei sale umane.

Nu poate ţine pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariţie -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adânceşte în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
şi dă contur acelei tăceri stranii, tăcere care este absorbită de pereţi.

În timp ce îşi digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză..

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară, dar nu o resemnare
şi poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei, câţiva nori
sunt pe punctul de a se ciocni ; cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândeşte doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; îşi ineacă dorinţele în băutură
şi cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în braţele lui Morfeu este
un refugiu. Nu pierde speranţa că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

poezie de Marieta Măglaş (3 noiembrie 2023)
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Am aflat că aproape tot ce s-a scris vreodată despre iubire este adevărat. Shakespeare a spus "Călătoriile se sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor". Ce cugetare nemaipomenită. În ce mă priveşte, eu nu am avut niciodată parte nici măcar de ceva asemănător, dar sunt ferm convinsă că Shakespeare da. Cred că mă gândesc la iubire mai mult decât ar trebui să o facă oricine. Sunt mereu uimită de puterea sa pură de a schimba şi de a ne defini viaţa. Tot Shakespeare a fost cel care a spus "dragostea e oarbă." Asta ştiu cu siguranţă că este adevărat. Din motive greu de explicat, iubirea piere; pentru alţii iubirea pur şi simplu se pierde. Dar apoi sigur că iubirea poate fi regăsită, chiar şi pentru o singură noapte. Pe urmă intervine alt tip de iubire: cel crud. Cel care aproape că îşi ucide victimele. Se numeşte iubire neîmpărtăşită. Aici sunt o expertă. Cele mai multe poveşti de iubire sunt despre oamenii care se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi cum rămâne cu restul dintre noi? Cum rămâne cu poveştile noastre, ale celor care se îndrăgostesc doar ei? Noi suntem victimele acestor aventuri unilaterale. Noi suntem cei blestemaţi de cei pe care îi iubim. Noi suntem cei pe care nu-i iubeşte nimeni, răniţi ce umblă aievea. Handicapaţii fără avantajul de a avea un loc mare de parcare! Da, aveţi în faţă o asemenea persoană. Şi de bunăvoie l-am iubit pe acel bărbat timp de trei ani îngrozitori! Trei ani absolut înfiorători din viaţa mea! Cele mai urâte sărbători de Crăciun, zile de naştere, nopţi de Anul Nou ce au adus cu ele lacrimi şi valium. Aceşti ani în care am fost îndrăgostită au fost cei mai negri ani din viaţa mea. Toate astea pentru că am fost blestemată să iubesc un bărbat care nu poate şi nu-mi va putea împărtăşi vreodată iubirea. O, Doamne, doar când îl văd! Inima bate cu putere! Gâtul mi se usucă! Nu mai pot înghiţi! Toate simptomele obişnuite.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dostoievski în scrisoare către o decembristă
Adăugat de Ion Stefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din adâncul inimii mele zdorbite

"Să nu privim în urmă", am spus;
Cum puteam şti
Că o să-mi fie atât de dor?

Singurătatea acum o simt,
Mă goleşte pe dinăuntru.
Ce să fac,
Unde să merg?

Şi tu, care nu mi-ai auzit
Toată tristeţea din lacrimi,
Toate suspinele din speranţe;

Ai ştiut măcar
Că încă îţi simt lipsa într-un fel?

Din adâncul inimii mele zdrobite,
Sunt doar două sau trei lucruri
Pe care aş vrea să le ştii,
Ai fost prima mea iubire, adevărata mea dragoste,
De la primele săruturi până la ultimul trandafir;

În ciuda timpului,
Care mi-ar putea găsi pe altcineva nou,
Tu ai fost adevărata mea iubire,
Până atunci nu am cunoscut iubirea,
Până nu ai existat tu...

poezie de Alexandra Irimie
Adăugat de Alexandra Irimie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

Uneori
când venea vorba despre ea însăşi
mama spunea:
Viaţa mea e tristă şi liniştită,
eu întotdeauna am păşit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
şi bat din picior,
ceştile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe şifonier
şi mă fac să râd.

Când m-am născut, aşa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
şi s-a aşezat pe patul mamei,
dar în acelaşi moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.

Viaţa mea n-a fost chiar
aşa de liniştită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin nişte rame din care fotografia lipseşte,
şi tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuşi, minunată.

Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile şi nuanţele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roşii
ascunşi în frunzele întunericului.

Am citit cu patimă poezii
şi am iubit muzica,
şi m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumuseţe-n altă frumuseţe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.

Viaţa s-a desfăşurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorinţele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârşitul vieţii mele era aproape.

Moarte-mi va bate curând la uşă
şi va intra.
Surprins şi îngrozit mi se va tăia respiraţia
şi voi uita să respir din nou.

Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare şi-n pas cu mine
a mers şi-a mers şi-a mers,
şi care m-a iubit cel mai mult.

poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se face că pasiuni foarte diferite concordă prin aceea că sunt forme ale iubirii? Nu este necesar nici să deosebim tot atâtea feluri de iubiri câte obiecte diferite există pe care le putem iubi. Căci de exemplu, cu toate că, pasiunile pe care un ambiţios le are pentru glorie, un avar pentru bani, un beţiv pentru vin, un brutal pentru o femeie pe care vrea s-o violeze, un om de onoare pentru prietenul său sau pentru iubita sa şi un tată bun pentru copiii săi, se deosebesc mult între ele, totuşi, prin aceea că sunt forme de manifestare ale iubirii, ele sunt asemănătoare. Primii patru însă n-au iubire decât pentru posesiunea obiectelor la care se referă pasiunea lor, neavând deloc iubire pentru obiectele însele, faţă de care simt doar o dorinţă amestecată cu alte pasiuni aparte. În schimb iubirea pe care o nutreşte un tată bun pentru copiii săi este atât de curată, încât el nu doreşte să aibă nimic de la ei şi nu vrea deloc să-i stăpânească altfel decât îi stăpâneşte şi nici să şi-i alipească mai strâns decât acum;privindu-i ca pe alte întrupări ale lui sine -însuşi, el urmăreşte binele lor ca pe al său propriu, ba chiar cu mai multă grijă. Afecţiunea pe care oamenii de onoare o au pentru prietenii lor este de aceeaşi natură, cu toate că rareori ea este atât de perfectă;iar afecţiunea pe care o au pentru iubita lor ţine în bună măsură de o asemenea iubire, dar ţine oarecum şi de cealaltă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

Am stat în gerul arzător al iernii pe
piscul cel mai înalt şi m-am confesat
din nou munţilor pentru a mă elibera
de tristeţi. Tocmai cădeam de pe pământ

în bolta cerească, când i-am spus demonului,
"Nu vreau nimic mai mult şi niciodată
din nou." Am atârnat cuvintele în acea
linişte concretă şi expresivă. Am atârnat

liniştea în aer. Am înţeles sensul ei în
sine, precum şi sensul ei contrar. Cuvintele
şi liniştea erau precum găurile negre şi
stelele. În acea ardere spirituală

provocată de ger, mi-am găsit visele
insomniace ale destinului, precum şi
visele mele lucide aparţinând unui fatal
destin deturnat. Datorită Ţie, ele au putut

deveni gânduri amorţite şi vice-versa,
într-o modalitate mult mai precisă decât
cea a cântecelor lirice, care se puteau
descompune în sunete muzicale spre a

fi recompuse din nou. În acest realism
magic, strigătul meu tăcut a devenit ecou,
şi apoi, în mod definitiv, tăcere asurzitoare.
Era destul de evident faptul că demonul

făcea alpinism în jos. Am auzit doar un ecou,
"Nu vreau nimic mai mult şi niciodată din nou."

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posed tot ceea ce ţine de mine: corpul meu, inclusiv tot ceea ce face acesta; mintea mea, inclusiv toate gândurile şi ideile; ochii mei, inclusiv imaginile a tot ceea ce văd ei; sentimentele mele, oricare ar fi ele: manie, bucurie, frustrare, iubire, dezamăgire, emoţie; gura mea şi toate cuvintele care ies din ea: politicoase, dulci sau aspre, corecte sau incorecte; vocea mea, sonoră sau liniştitoare; şi toate acţiunile mele, atât cele îndreptate către ceilalţi, cât şi cele direcţionate către mine însumi. Posed fanteziile, visele, speranţele şi temerile mele. Posed toate triumfurile şi succesele mele, toate eşecurile şi toate greşelile.

citat din Virginia Satir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o frumoasă după amiază, pe când în casă domnea liniştea, mă jucam în "colivie" (încăperea care dădea spre stradă) cu oalele şi străchinile mele, dar pentru că nu ştiam ce să mai fac cu ele, azvârlii unul dintre aceste vaase pe stradă şi mă bucuram auzind zgomotul vesel al cioburilor. Fraţii von Ochsenstein, care vedeau că isprava mea îmi făcea atâta plăcere, încât băteam cu mare voioşie din palme, strigară: "Încă una!" Nu pregetai să mai azvârl încă o oală şi cum ei continuau să ceară "Încă una!", "Încă una!", spărsei de caldarâm toate străchinuţele, tigăile şi căniţele mele.

citat celebru din Goethe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria Sineşti: Uneori nu ma mai înţeleg nici eu. Sunt clipe în viaţa mea pe care, când mi le amintesc, mă îngheaţă un fior din cap până în picioare. Rătăcirile astea din viaţa mea... câtă josnicie inutilă... Mi-e silă de mine... Gândesc uneori că sunt în mine două fiinţe: una josnică, mărginită şi laşă... Of! Mi-e scârbă de tot şi totuşi există în mine o fiinţă care suferă, care plânge... care sângerează pentru toate josniciile celeilalte!

replici celebre din piesa de teatru Jocul Ielelor, scenariu de Camil Petrescu (1918)
Adăugat de Alexandra Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bblioteca din bibliotecă

Prietenul vechi ca vinul
şi rar ca potopul este bibliotecar
îl caut mereu prin cărţi
el însuşi fiind un morman de cărţi
încât nu mai sunt sigur
în care bibliotecă mă aflu
mai ales când nu ne-nţelegem
mă gândesc că de-o muri cândva
din el vor ieşi două suflete
unul al său şi unul al bibliotecii

poezie de Marin Ifrim din Fotografii cu cântec
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!