Balada închisorii din Reading

I

N-avea veşminte stacojii
Cu vin şi sânge scrise,
Ci vin şi sânge-avea pe mâini
Atunci când îl găsise
Cu fata moartă ce-o iubea
Şi-n patu-i o ucise.

Mergea-ntre paznici, îmbrăcat
In sur costum ca ceaţa ;
Bonet vărgat purta pe cap ;
Schimonosindu-i faţa ;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om,
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii care trec
Văpsiţi cu-argint sau fier.

Păşind smerit, ca osândit,
Las gândul să mă poarte:
Nu ştiu de-i omul vinovat
Mai mult, puţin, sau foarte,
Când auzii şoptind un glas:
"Pe acesta-l duc la moarte".

Isuse! Dintr-odată simt
Ceva amar ca fierea ;
Oţel topit fu naltul cer
- Aşa mi-era părerea –
Şi însu-mi eu un chinuit
Nu-mi mai simţeam durerea.

Înţelesei ce gând cumplit
Privirea i-o'nfioară
Şi pentru ce căta avid
La lumea de afară ;
El ucisese ce-a iubit
Şi trebuia să moară!

Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Şi'ntindem morţii prada ;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Omoară juni, sau vlăguiţi
De sevele puterii ;
Ucid cu aur, cu-amăgiri,
Cu mâinile plăcerii;
Cei blânzi deschid cu un cuţit
Zăvoarele Tăcerii.

Iubim pre mult, sau prea puţin,
Mărinimoşi sau hoţi ;
Ucizi plângând, ucizi tăcând,
Nepăsător de poţi,
Căci toţi ucidem ce ni-i drag,
Dar nu murim cu toţi.

N-avem o moarte de ruşine,
Nici vreo pedeapsă 'n viaţă ;
Nu ni se pune ştreang de gât,
Nici haina peste faţă,
Nici din picioare n-atârnăm
Cu vinele de gheaţă.

Nu pentru toţi un paznic pus
Veghieză 'n pragul porţii,
Când plângem, sau când ne rugăm
Cerând iertarea sorţii ;
Nici ne pândesc să nu răpim
Noi singuri prada morţii.

Nu auzim în zori de zi
Intrând cu pas uşor
Pe preot îmbrăcat în alb,
Pe domnul Procuror,
Nici pe Director dându-ţi vestea
Pălind îngrozitor.

Nu ne sculăm să ne'mbrăcăm
Cu straie grosolane,
Pe când un doctor ia'semnări
(Tribut Ştiinţei vane!)
Privind un ceas a cărui limbi
Par ritmuri de ciocane.

Nu ne simţim gâtleju-uscat
De nisipoasa sete,
Pe când călăul ia un laţ
Din împletite bete
Şi ţi-l petrece după gât,
Să nu-ţi mai fie sete!

Nu plecăm capul s-auzim
Prohod cântat de-aproape,
Nici sufletul nemuritor
Cu groaza prinsă-n pleoape
Nu vede propriu-i sicriu
Ducându-l să-l îngroape!

Prin ferestruică nu privim
Spre-acoperiş, sub scafă ;
Nu ne rugăm din glas de lut,
Cu moartea 'nfiptă-n ceafă,
Şi nici pe buze nu primim
Sărutul de Caiafă!

II

Trei luni umblă cu păzitor
În sur costum ca ceaţa:
Deşi tichia-i sta pe cap,
Voioasă-i era faţa ;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om,
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii destrămaţi
Din caiere ce pier.

Nu-şi frânge mâinile, cum fac
Înnebuniţii care
Preschimbă salba de nădejdi
In iad de disperare:
Ci doar căta spre soare-n sus,
Sorbind din aer, tare.

Nu se frângea, nu se plângea
De fiorosu-i chin:
Ci bea din aer, aşteptând
Un leac din cer senin,
Sorbind din soare cum ai bea
Dintr-un pahar cu vin!

Şi eu şi ceilalţi chinuiţi,
Uniţi de-a noastre soarte,
Uităm de sântem vinovaţi
Mai mult, puţin sau foarte,
Ci doar privim şi ne-ngrozim
De cel ursit la moarte.

De-i straniu să-l priveşti trecând
Uşor, cu faţa vie,
Ori stranii ochii ce-i tânjesc
Spre cer cu lăcomie,
Mai straniu e să-l ştii dator
Cu-astfel de datorie!

Stejari şi ulmi dau frunze verzi
Când se dezgheaţă glodul ;
Doar Furca poartă mugur om
Când laţul strânge nodul:
Un om ce, tânăr sau bătrân,
N-apună să-şi dea rodul.

Un post înalt e luat cu-asalt,
Ispitelor supus ;
Dar cine vrea înalt să stea
Cu laţ de gât adus
Şi ultima lucire-n ochi
Cătând spre ceruri sus?

E dulce să dansezi uşor
Când plin îţi merge-n viaţă,
Şi-n dans să cânţi, în joc să-ncânţi
Privind Iubirea-n faţă ;
Dar trist cuvânt s-atârni în vânt
Dansând ca o paiaţă!

Iscoditori, bănuitori,
Cătam la el într-una,
Gândind: din noi cui i-or suci
De berigată struna,
Croindu-i vad spre roşul iad,
Şi pentru totdeauna?

Ca două nave-n uragan
Ne-am întâlnit odată,
Dar n-am clintit, nici n-am vorbit ;
(Ce să vorbim!) pe dată
Ne-am urmat drumul copleşiţi,
Cu inima 'nfricată.

La urmă omu-a fost trimis
Legat la judecată ;
Şi-aflarăm că va fi suit
În Furca cocoţată
Şi că nu-l vom mai întâlni
În lumea luminată!

Un zid de temniţă simţeam
În juru-i fiecare:
Nu ne desese lumea loc,
Nici Domnul îndurare:
Ci cleştele Pedepsei, crunt,
Ne ţine strâns în gheare!

III

In închisoare e piatra tare.
Pe zid musteşte zeama.
Cu mintea trează, paznici veghează
Pe osândit, de teama
Ca nu cumva cu mână rea
Să-şi facă singur seama.

Veghează să nu stea la sfat,
Nici spaima a şi-o spune ;
Veghează când icneşte-n plâns
Sau cade-n rugăciune,
Ori viaţa când ar vrea să-şi ia
A Furcii mortăciune.

Fumează zilnic din tutun
Şi zilnic îşi bea berea ;
E hotărât, şi nici un gând
Nu-i răscoleşte fierea ;
Ci cheamă-ntr-una pe călău
Să-i stingă-n gât durerea!

Nu ştim ciudatele grăiri
De ce-i pornesc din gură,
Căci un ocnaş, un ucigaş
Pus sub dispreţ şi ură
De buze-şi leagă un căluş
Şi-o mască pe figură.

Ori poate câte mângâieri,
Ori vreo speranţă poate?
Dar Mila cum ar izbuti
In ocna lui răzbate?
Cum ar putea nădejdi să-i dea
O inimă de frate?

In mers greoi târâm cu noi
O undă de smintire ;
Dar toţii ştim că-i dat să fim
A iadului oştire ;
Cu plumb în pas, cu capul ras,
Ne râde-o omenire!

Rupem frânghii în mici fâşii,
Cu unghii sângerate ;
Spălăm pe jos, frecăm vârtos
La gratii ferecate:
Şi rânduri-rânduri zvârlim pe scânduri
Găleţile-ncărcate.

Coseam la saci, tăiam cosaci,
Cât carnea să ne roază ;
Trânteam căldări, urlam cântări,
Innăduşam sub pază ;
Dar sufletul în orice om
Gemea strivit de groază.

Zile pustii se scurg târzii:
La fel cu toate sânt!
Uităm cu toţi, nebuni şi hoţi,
Ce soartă pe pământ
Ne-aşteaptă, până când un brânci
Ne-mpinge spre mormânt.

Căscată, groapa cheamă-n şir
Pe unul, pe celălalt ;
Noroiul cere sânge viu
Din curtea de asfalt:
In zori va legăna un om
Belciugul ce înalt!

Cu ochi ţintiţi mergeam prostiţi
Spre ţelu-ntunecat ;
Călăul cu un săculeţ
Venea domol din sat:
Şi orice om şi-avea al său
Mormânt numerotat.

In noaptea asta-n săli pustii
Trec forme-ngălbenite ;
In faţă-n dos, în sus, în jos
Curg paşi pe nesimţite:
Şi-n ziduri grele pe la zăbrele
Ies capete-ngrozite.

El doarme lin, parc-ar visa
Pe-o veselă livadă...
Paznici plătiţi socot uimiţi
Că nu-i firesc să vadă
In somn tihnit un osândit
Dat mâine Furcii pradă.

Somnul nu strânge pleoapa când plânge
Şi n-a mai plâns vreodată!
Noi suntem toţi – nebuni şi hoţi
Sub garda înarmată –
Doar o fiinţă cu-o suferinţă
De altul îndurată.
***
E crud să simţi sub greu Păcat
Alt cuget cum se strânge ;
In chingi de fier suflete pier
Când Crima crunt le strânge ;
Dar plumb topit ochiu-a ţâşnit
Când altul varsă sânge.

Cu tălpi de pâslă pe la uşi
Doi paznici se strecoară:
Şi cum privesc, încremenesc
Şi-n suflet se-nfioară
Văzând ocnaşii-ngenunchiaţi
In rugă-ntâia oară.

De-a lungul nopţii ne-am rugat,
Părând a ţese tort
Din rugă şi din remuşcări ;
In ruşinosul port
Sorbeam durerea cum a supt
Oţelul, Sfântul Mort.
***
În zori de-azur cocoşul sur
Sună a zilei toacă ;
Dar ziua-n ocnă nu venea!
A negurii bulboacă
Plutea adânc, şi mici stafii
Albind, păreau că joacă.

Pluteau uşor în vânt de zbor
In ceasul de utrenii ;
Ceata nebună juca-mpreună
Cu-a 'ntunecimii genii,
Sucind vârtos în ritm hidos
O horă de vedenii.

Triste figuri, cu strâmbături
De un sinistru chip,
Mai sus, mai sus – căci graniţi nu-s –
In jocuri se-nfirip,
Şi-n dans grotesc fac arabesc
Ca vântul pe nisip.

Marionete în piruete
Sprinţar şi-ncurcă sportul ;
Geamăt de frică din glas ridică
Şi fioros li-i portul,
Şi cântă tare, în gura mare,
Ca să deştepte mortul.

Ţip' să se spargă: "Lumea e largă,
Dar gleznele-n cătuşe
Şchiopând mereu, păşesc mai greu
Ca două picioruşe!
Iar pe ocnaşi în lanţuri traşi
Ruşinea-i înăbuşe".

Nu-i pentru cânt orice cuvânt
Dibaci ţesut cu glume ;
Dar nu cutezi să te distrezi
- Spectacol fără nume! -
Când vezi înverigat un om:
E cel mai trist din lume!

Mai jos, mai jos, vâslind greţos
Şi chicotind din fugă,
Năluci gălbii şi străvezii
Din buze albe-ndrugă
Şi râd zmintit de osândit
Când e-adâncit în rugă.
***

Pornit-au adieri de zori,
Dar noaptea tot se-animă ;
Pe când al ei pânzar cernit
Se-aşterne ca o tină,
Noi ne rugăm şi ne-nfricăm
De-a soarelui lumină.

Un vânt flămând trece gemând
Printre pereţi de piatră ;
Şi-n vuet tare un câine pare
La lună lung cum latră.
O vânt cumplit! Cu ce-am greşit
Să-mi sufli moartea-n vatră?

Târziu a gratiilor umbră
Pe zid încet apare:
Se mişcă spre-aşa zisul pat
Din scânduri de lemn tare,
Şi-aflai că-n lume, undeva,
Cumplita zi răsare.

Ne-am curăţat celula-n zori ;
La şapte, pe răcoare,
Era sfârşit; dar un foşnit
De-aripi dă veste mare
Că-n pragul porţii Îngerul Morţii
Intrase-n închisoare!

El nu veni cu-alai măreţ,
Nici pe cal alb călare:
O sforicică şi-o scândurică
Pentru-o spânzurătoare
Sânt de ajuns; iar nodul uns
Gâtleju-l strânge tare.

Noi pentru lume suntem anume
Cum în veşmânt e zdreanţa ;
Să ne rugăm, ori să sperăm,
Pierdut-am cutezanţa ;
Tot ce-i vioi e mort în noi:
E moartă-n noi Speranţa!

Dreptatea oarbă calcă-ntins
Pe neclintitu-i drum ;
Călcâi de fier striveşte crud
Pe slabi, pe tari, oricum ;
Izbeşte-apoi cu bici de foc
Şi lasă-n urmă-i scrum.
***

Opt ceasuri au sunat, precum
Ciocanul pe ilău ;
Ci-n cruntul ceas, al Sorţii pas
Sorti, în mersul său,
Un laţ de sfoară care-nfăşoară
Pe bun ca şi pe rău.

N-aveam ce face: aşteptam
Grozavul semn să cadă:
Şi împietriţi, încremeniţi,
Stăteam muţi şi crunţi grămadă,
Dar inima bătea în toţi
Ca toba la paradă.
***
Deodată, spornic, limba-n ceasornic
Izbi cu-nfiorare:
Şi din piepturi vii un strigăt răzbi
De neagră disperare,
Ca strigăt scos de-un biet lepros
Zvârlit din lumea mare.

Şi cum în vis năluci de-abis
Le vezi ca printr-o brumă,
In funie vedem urcând
Un om născut din mumă,
Iar ruga ce-o sfârşi ţipând
Călăul i-o sugrumă!

O! Cine ştie ce mărturie
Din strigătu-i coboară!
Ce regret amar, ce sudori de jar...
Ca mine bunăoară!
Căci multe vieţi cine-a trăit
Mult trebui să şi moară.
IV

Nu-i slujbă sfântă la altar
In zi de spânzurare,
Ci-i preotul în acea zi
Bolnav de supărare:
In gândul lui, în ochii lui
Citeşti înfiorare.

Închişi sub pază pân-la amiază
Şedeam, până ce cad
Zăvoarele, iar temniceri
Trag uşile de brad,
Şi din celule ţâşnim cu toţi
Ocnaşii ca din iad.

Ieşim în aerul cel bun
Ce ne mângâie faţa ;
Dar feţele acestor inşi
Sânt sumbre cum e ceaţa,
Şi oameni n-am văzut nicicând
Privind mai lacom viaţa.

Nu, oameni n-am văzut nicicând,
Sau vreun prizonier,
Holbaţi la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer)
Şi nici la norii ce plutesc
Nepăsători şi pier.

Vreo câţiva umblă dintre ei
Fricoşi purtându-şi portul,
Căci ei urmau să urce-n laţ
Dacă-şi primeau drept ortul:
El omorâse ce trăia,
Dar ei ucis-au mortul.

Da: un făptaş de nou păcat
Deşteptă la durere
Un suflet din cellalt tărâm,
Din veşnica Tăcere,
Şi-l face-a sângera din nou
Cu sânge şi cu fiere.
***

In clasicul hidos costum
Un şir de clowni părem ;
Mergeam pe-asfalt de jur în jur
Şi toţi în jos priveam ;
Posaci călcam pe-asfalt în jur
Şi unul nu vorbeam.

Umblam tăcuţi de jur în jur,
Şi-n oricare din noi
Cumplit de-amare amintiri
Ţâşnesc ca un şuvoi ;
Cu Spaima-n frunte ne târâm
Şi Groaza înapoi.
***

In vino-dute păzesc pe burte
Gardişti cu pasu-ntins:
Le e costumul nou-nouţ
Tot cu curele-ncins,
Dar cizmele-s pătate alb
Cu hălci de var aprins.

Căci locul lui de îngropat
Nu este loc de moarte,
Ci doar noroi printre calcar,
De zid nu chiar departe,
Pentru ca mortu-n strat de var
De giulgi să aibă parte!

Da, răposatul şade-n giulgi
Cum nu toţi au noroc:
Vârât în curte sub pământ,
In tot umblatul loc,
Cu lanţuri zace de picior
Într-un cearşaf de foc.

Varul nestins roade din el
Os, carne, sânge, seu:
Din carne muşcă peste zi,
Noaptea din os, mai greu:
Carne şi os roade pe rând,
Dar inima mereu!
***

Trei ani în şir n-or semăna
Răsad de plantă vie:
Trei ani în blestematul loc
N-o creşte bălărie ;
Ci glia lui va fi sub cer
Şi stearpă şi pustie.

O inimă de ucigaş
Cred ei că spurcă huma.
Dar nu! Din darnicul pământ
Vor creşte-abia acum
Garoafe şi mai sângerii
Şi crini mai albi ca spuma.

Din gură roşii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Şi cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?

Dar roşii flori nici albe flori
Nu cresc în puşcărie,
Căci florile-ar mai alina
Pe omul în urgie:
Nisip şi bolovani şi var
Ş-întreaga poezie!

Nici maci nici crinii nu-nfloresc
Pentru nebuni şi hoţi,
In lutul sterp nicicând brăzdat
De-a plugurilor roţi,
Spre-a spune că Divinul Fiu
Murit-a pentru toţi!
***

Deşi al închisorii zid
Se-nalţă 'ntunecat,
Şi noaptea nu se plimbă duh
Cu lanţuri ferecat,
Nici suflet n-ar putea să plângă
In locul blestemat,

E-n pace mortul ucigaş,
Ferit de-orice furtună:
Nu-l chinuieşte-al Vieţii glas
Cu Spaima dimpreună:
Fiindcă-n var nu-i gând amar,
Nici soare şi nici lună.
***

Ca pe o fiară l-au ucis...
Şi nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârşiră,
Pe fugă l-au dat jos din laţ
Şi-n groapă l-azvârliră.

L-au despuiat de straie tot
Şi-au râs de trupu-i gol,
De gâtu-umflat, de ochiul stat
In ţeapăn rotocol ;
Şi tot râzând, şi var turnând,
I-au aşternut linţol.

N-a vrut preotu-a se ruga
Pe groapa fără nume,
Nici sfânta cruce-a-i închina
Ca sufletu-i să-ndrume ;
Deşi doar pentru păcătoşi
Venit-a Crist pe lume!

Şi gata... Facla vieţii lui
Fu dată să se stângă:
Străine lacrimi pentru el
In urnă-au să se strângă,
Căci jalnicii-i fiind proscrişi,
Proscrişii ştiu să plângă.

V

Nu ştiu de-i Legea dreaptă, nici
De e nedreaptă tare:
Dar cei di închisoare ştim
Că-i zidul gros şi mare,
Că orice zi e ca un an
Cu zile lungi şi-amare.

Ştiu doar că Legea ce s-a scris
De oameni pentru om,
De când un frate-a fost ucis
Sub vechiul biblic pom,
Doar din durere s-a urzit
In ultimu-i atom.

Un penitenciar, o şti,
Zidit e din păcate ;
Celulele-i sânt înadins
Cu gratii ferecate,
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum chinueşte-un frate.

Printre zăbrele, soare sau stele
Pierd raza lor cerească:
Şi-astfel ascund un iad profund
Cu nepătrunsă mască,
Încât nici Fiu de Om nici Zeu
Să nu-l mai recunoască.
***

Fapte cumplite – plante-otrăvite –
Pot creşte-n închisoare:
Şi numai ce-i mai bun în om
Se scutură şi moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.

Cel slab îşi simte nervii zob
Şi plânge ca nebunul ;
Sau chinuit, batjocorit,
Îi vine gărgăunul!
Mulţi se smintesc, toţi se-nrăiesc,
Dar nu vorbeşte unul.

Celula-n care stăm fiecare
E-o groaznică latrină ;
Duhoarea morţii prin pragul porţii
De scârbe intră plină,
Şi-orice, afară de Desfrâu,
E rupt ca-ntr-o maşină.

Sălcia apă cu noroi
Când bem, grumazu-l strânge ;
În pâinea-amară găsim var
Şi clei vâscos ca sânge ;
Iar Somnu-n loc de-a adormi
Se plimbă crunt – şi plânge.
***
Setoşi scrâşnim, flămânzi râvnim
La otrăvita masă ;
Ci-n închisoare răbdarea-i mare ;
De foame nu ne pasă ;
Doar pietrele ce le cărăm
Pe inimă ne-apasă.

Cu noaptea-n suflet, cu amurg
Deapururi în odaie,
Roţi învârtim, frânghii-mpletim
Ce mâinile ne taie ;
Dar liniştea cade mai greu
C-a tunului bătaie.

În nici un ceas mai blând vreun glas
Nu spune-o cuvântare ;
Prin uşă ochi ce ne privesc
Sânt fără de-ndurare:
Şi sufletul în orice chip
Călcat ne e-n picioare.

Ne înjosim şi ruginim
Ca lanţuri azvârlite ;
Blestemă unii, alţii plâng,
Ies alţii din sărite ;
Dar legile divine frâng
Şi inimi împietrite.
***
Căci orice inimi omeneşti
Zdrobite totuşi ard,
Şi imnuri Proniei cereşti
Îi cântă ca un brad,
Şi focul mare-l hrănesc pe-altare
Cu preţiosul nard.

Ferice inimi ce se frâng
Şi dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
Se-nfăptuie-Înălţarea:
În răni de inimi frânte Crist
Îşi picură-îndurarea.
***
Cel cu gât vânăt şi umflat,
Cu ţeapăn ochi deschis,
Aşteaptă Mâna care-a dus
Pe hoţ în paradis:
Căci pentru-un suflet pocăit
Nici raiul nu stă-nchis.
***
Trei săptămâni mai fu lăsat,
C-aşa e-n lege ritul ;
Să se desprindă şi-ncet să-şi prindă
În cuget ispăşitul:
Şi sângele-a-l spăla pe mâna
Care-a ţinut cuţitul.

Lacrimi de sânge-au curs din plin
Pe mâna ce-a răpus:
Cum, decât sânge-nlăcrimat
Mai bune leacuri nu-s,
Pata lui Cain deveni
Pecetea lui Isus.

VI

În temniţa Reading, în satul Reading
- Locşor pierdut de lume –
Un condamnat e sfâşiat
De-a flăcărilor spume:
Aprins focar din giulgi de var,
În groapă fără nume.

Lăsaţi-l... Până când Cristos
Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeţi, nici păreri de rău
Nu ziceţi într-o doară:
Ucis-a omul ce iubea,
Şi-a trebuit să moară.

Cu toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada ;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!

poezie celebră de Oscar Wilde, traducere de Nicu Porsenna
Adăugat de Constantin Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tur-retur

Să merg în pace? Da, când voi pleca!
Dar nu e nicio grabă, nu-i aşa?
Mai am şi răsărituri de văzut,
Şi mări, chiar şi oceane, de trecut,

Mai am atâţia trandafiri de dat
Şi-atâtea suflete de alintat,
Mai am şi visuri, multe, de-mplinit
Acum şi mâine sau... prin infinit.

Cu ce a fost, acum sunt împăcat,
Iar ce va fi... nu ştiu, căci n-am aflat
Nimic prea sigur. Nici nu mă omor,
Când ştiu că sufletu'-i nemuritor.

De ce mi-aş face griji, sau geamantan,
Când ştiu că pe acolo-i tot ce am?
De ce aş plânge pentru-o viaţă, doar,
Când alta mă aşteaptă la hotar?

Aşa că, dragii mei, plec doar puţin
Deşi eu aş mai sta, de n-ar fi chin
Nu pentru mine, pentru cei din jur.
Doar toţi avem biletul... tur-retur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru libertate

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
Plângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţei mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Fără de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spade, şi pot
Spadele să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karmă...

Tu ai venit când n-am visat,
Tu ai venit atuncea când
Să zbor din nou n-am mai sperat
Nici în cel mai romantic gând...

Tu ai venit cu gând curat,
Plin de-amintiri şi de dureri,
Căutând, cu sufletul, un sfat,
Să scapi de drama ta de ieri...

Eu te-am primit cu gând deschis,
Cu compasiune şi respect...
Ţi-am zis tot ce-am ştiut de zis,
Dorind "nedreptul" să-l îndrept...

Nici eu, nici tu, n-am vrut mai mult
Decât, cumva, să încercăm,
Ca într-al vieţii trist tumult
O oază liniştii s-aflăm...

Dar ce s-a întâmplat apoi,
N-am controlat, nici tu, nici eu...
A fost un vis peste-amândoi,
Din cerul tău, din cerul meu...

De fapt, o continuare-n vis
A unui ancestral trecut,
C-aşa, probabil, ne-a fost scris:
Să-l reluăm de la-nceput...

Căci, altfel, cum să explicăm
Că ne-ntâlnim în orice gând
Şi-n orice chip ne completăm,
Aşa deplin, aşa curând...

Da, cred că nu ai spus greşit,
Că "ne-am ştiut" fără să ştim...
Că-n altă viaţă ne-am iubit,
Chiar dacă nu ne amintim...

Că ne-am mai întâlnit, precis,
În alte vremi, cândva, cumva,
Şi-am fost eroii unui vis,
Care s-a rupt de undeva...

Dar karma e un verdict greu
Când vrea să dreagă-un vis stricat...
Şi-l reluăm, prin timp, mereu,
Din punctu'n care s-a sfăr'mat...

Vom fi sortiţi să ne iubim
Şi-n alte vieţi, neîncetat,
Până-mplinim acel sublim
Al karmei care ne-a legat...

poezie de Mariana Cruceru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de cercetare... 1 Cor. 11,28

În clipe-adînci de cercetare,
cu dorul sfînt de-a mă-ndrepta,
îmi judec starea mea, Stăpîne,
în Faţa Ta.
Prin harul Tău Tu mi-ai dat dreptul
ca să mă fac un fiu curat.
Dar oare m-am făcut eu, Doamne,
cu-adevărat?

Prin harul Tău ai frînt robia,
ai rupt cătuşa celui rău.
Dar oare port eu azi în deget
inelul Tău?

Tu m-ai chemat să port cunună
ca rege-n veşnicul Tău cort.
Dar oare eu mă port ca rege?
Sau cum mă port?

Sînt eu un fiu născut din ceruri?
Sînt eu un frate-al lui Hristos?
Sau tot un rob, trudind cu teamă,
născut de jos?

Cînd sub păcat şi cînd sub lege,
robeam sub două vechi robii.
Dar Duhul Tău nu robi doreşte,
ci vrea copii.

Căci dacă n-ai găsit mireasă
pentru Adam la cei ce pier,
pentru Isus, nici jos în lume,
nici sus în cer!

Şi-ai vrut atunci din suferinţă
din rana cea din piept să-nchegi
o fiică mai presus de fire,
mai sus de legi.

O, Doamne Sfînt, eu nu sînt vrednic
nici robul robilor să-Ţi fiu,
şi totuşi, Tu, cu mii de lacrimi,
m-aştepţi ca fiu.

Isuse drag, spre-a Ta iubire
nu pot nici ochii-a-mi ridica.
Şi totuşi, Tu aştepţi şi-n mine
Mireasa Ta.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumânărele

Pentru pânza de iubire
e războiul cel mai greu:
Diavolul tot rupe fire,
noi le înnodăm mereu.

*

Judecă, dar fără ură
şi cu gândul de-a zidi.
Nu mustra fără măsură,
ci cât poţi şi tu primi.

*

Când cei răi te trag pe sfoară
de obidă să nu strigi.
Ei te mint, tu strângi comoară.
Ei te-nşeală, tu câştigi.

*

Pentru orice pată, du-te
La Izvorul Salvator!
Dar cu cât o speli mai iute,
cu-atât iese mai uşor...

*

Dă cu grijă din tezaur
şi ia seama la ce dai.
Cui vrea scump, dă-i snopi de aur.
Cui vrea ieftin, dă-i un pai.

*

Cum gândeşti, aşa cuvântă:
Spune simplu ce-ai de spus.
Căci şi ciocârlia cântă
numai cum i-e dat de sus.

*

Când se leagă rodu-n floare
slava ei se ofileşte.
Dragostea cea roditoare
ca şi floarea se jertfeşte.

*

Nu sfârşeşte viaţa-n groapă
nici pe cruce, nici pe ruguri.
Iarna, sub zăpada albă
toate crengile au muguri.

*

Dacă tu bârfeşti un frate
sau în cuget l-ai hulit,
sus în cer, de toate-acestea
va afla şi cel bârfit.

*

Să fii rob, dar să fii fiu.
Să fii mort, dar să fii viu.
Să fii prinţ, şi să nu fii.
Să fii sfânt, şi să nu ştii...

*

Străbătând a lumii holdă,
auzeam un glas că strigă:
"Îndurarea se acordă,
dar iubirea se câştigă."

*

Mii de scoici percarii cară
ca să afle-un mărgărit.
Dar o piatră şi mai rară
e un credincios smerit.

*

Între cei cu duh de ceartă
tu să nu te faci la fel.
Când un câine rău te latră
nu lăstra şi tu la fel.

*

Orice om văzut de-aproape,
zi de zi mai mic îţi pare.
Doar Isus, pe-a lumii ape,
e mereu, mereu mai mare.

*

Plâng două femei ca-n ghiare.
Taina cine le-o cunoaşte?
Una suferă şi moare.
Alta suferă şi naşte.

*

Noi ne lăudăm cu Domnul,
cu tot harul Legii noi.
Însă Domnul oare poate
să Se laude cu noi?

*

Tot visând la multe lucruri,
la palatul ce nu-l ai
nici de el tu nu te bucuri,
nici de casa-n care stai.

*

Dacă noaptea te surprinde
printre gropi, pe drumuri grele,
bine e să ai la tine
cel puţin... lumânărele.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul creaţiei

Păşeam agale- în iulie de foc -
Cu soarele în explozie de atom.
Şi mă gândeam; ce mic sunt, deşi-s om...
Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc.

Cu creierul- fierbinte de amintiri-
Găseam că sunt total în handicap.
Uitat pe aici, de lume... de nu încap;
N-am loc, nici cum cel câine, printre firi.

Căci limba nu serveşte la nimic,
Chiar de vorbeşti, căci nimeni nu ascultă.
Nici nu mai ştiu, ori lumea-i foarte multă?
Ori spaţiul, ce mi-l cer, devine mic?

Nici nu mai pot să-mi stăpânesc, în piept,
Dorinţele nebune- câştigate...
Ce-am învăţat, mulţi ani, când făceam carte...
Şi mulţi apoi, gândindu-mă deştept...

Şi poate sunt, c-am trecut milioane...
De întâmplări- ce tot planificam.
Şi niciodată, ţel, nu reuşeam,
Ci un produs... a sute de persoane.

Nu ştiu de fel, cum, leul din savană,
E programat, mai bine de cât mine!?
Să fie rege, de când timpul ţine...
Şi timp, nu iroseşte de pomană!

Nu sunt nici cum furnica fără creier,
Ce poate face totul, fără minte.
Ce ştiinţa... îmi povesteşte? Se dezminte!
Nici ca să cânt, nu ştiu, precum un greier.

N-am nici talent, sau poate, n-am curajul
Cuvântul ac să-l fac- când mă susţin...
Cum scorpionul varsă prin venin
Dorinţa de-a învinge- nu sclavajul.

Abil, ca şarpele să pot să mă strecor,
Prin apă să înot- ca prin nisip...
Nu-s efilat, iar membre- de-am primit;
Târâş mă mişc, nici pom nu urc uşor.

Şi chiar cu sticle de dublez vederea,
Şi aripi de metal mă poartă în zbor...
Nu pot plana, în picaj, precum cocor,
Şi nici distinge, chinul, sau plăcerea.

Şi chiar muncind, nebun, până a piere,
Ca să adun rezerve, să fiu bine...
Eu, mulţi de-aş fi, mai mulţi decât albine;
Tot nu aş umple univers... de miere.

Iar dacă aş fi Chanel, Armani... toţi,
Cu averi imense şi laboratoare;
N-am cum s-ating esenţele de floare,
De la magnolii, ori tulipa de doi coţi.

Chiar galaxie, de buchet, de-aş da în dar,
Eu dragoste nu pot, să răspândesc;
Aşa cum Panda- simbol chinezesc-
Inimi înmoaie... în spectrul planetar.

Atunci, ce sunt, de ce susţin că-s primul?
Căci nu pot depăşi, nici un- nici unde?!...
Dar mintea, caldă, din străfund răspunde;
Doar suflet... ce-ai primit în dar... el e divinul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început de lume

Lumea-ntreagă goală ar fi
Goală de noi doi.
Dacă nu ne-am mai iubi noi
Ar fi numai ploi.

Aripi frânte de iubire
Nu s-ar înălţa,
Pasările fără Cer
Nicicând n-ar mai zbura,
N-ar mai zbura.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

Îmi acoperi sufletul
Când îi este frig
Tu-mi săruţi şi lacrimile
Atunci când eu plâng.

Îmi hrăneşti cu gura ta
Lungile tăceri
Şi-mi vindeci cu inima ta
Multele dureri.
Eşti ca un înger.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

cântec interpretat de Simona Florescu şi Ion Dichiseanu, muzica de Victor Solomon, versuri de Adrian Artene (2019)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bun rămas

Erau străini. Pescari trudiţi,
cu faţa suptă ca smochina.
Şi-ar fi rămas tot risipiţi
ca nişte maci printre căpiţi,
de nu i-ar fi cules Lumina!

Erau străini. Şi-ar fi rămas
îndepărataţi pe totdeauna.
Dar când acel ciudat rabin
schimbă la Cana apa-n vin,
ei au simţit că toţi sunt una!

De-atunci prin câte au trecut!
Cum mai puteau străini să fie?
Aşa a vrut Isus cel bun
ca-ntr-un sublim trecut comun
să-i lege-n snop pe venicie!

Şi-n adevăr, de-atâta har
ce-l revărsa mereu Prea'naltul,
simţeau pescarii-n piept un jar,
simţeau că-i leagă un fierar
c-un lanţ de slavă unul de-altul.

Căci ei priveau cum zi de zi
Isus lucra mai grele semne.
Vedeau cei orbi, vorbeau cei muţi,
ieşeau din oameni belzebuţi,
neaşteptând să-i mai îndemne.

Pe ape L-au văzut umblând,
cum n-au văzut nicicând străbunii.
Şi, unii-ntr-alţii-nghesuiţi,
au stat şi L-au privit uimiţi
când El dădea porunci furtunii.

N-a întâlnit în drum vreun mort
fără să-i lase gol sicriul.
Le-a dat cu drag tot ce-a cerut,
şi pâini şi peste cât au vrut,
şi-a prefăcut în Rai pustiul.

Pe-un munte-nalt S-a arătat
sclipind măreţ, ca veşnic Rege.
Şi-atâtea taine din Cuvânt
n-a mai fost nimeni pe pământ
le fel ca El să le dezlege!

Apoi, spre cruce a pornit
să-Şi scape turma Lui pribeagă.
Uimiţi, el L-au văzut plecând
între ostaşi, ca miel plăpând,
El, ce crease lumea-ntreagă!

Ei au fugit plini de fior.
Dar casa-n care-au stat deoparte
s-a zguduit asupra lor
când tainicul Învăţător
ieşi din trupul cel de moarte.

Şi-a treia zi intră de-a drept
prin zidul casei: -Pace vouă!
De patru mii de ani v-aştept.
Priviţi-Mi rana cea din piept
priviţi-Mi mâinile-amândouă.

Pe ţărm Îl întâlnirăiar,
El Îşi pusese blând tunica
pe pâinea caldă din ştergar.
Iar peştii sfârâiau pe jar.
-Copii, aţi prins ceva? - Nimica.

Şi când spre cer, din micul grup,
urcă uşor ca un răsuflet,
ei toţi erau ca roiu-n stup:
un singur gând, un singur trup,
un singur dor, un singur suflet!

Şi-astfel, uniţi şi-nfioraţi,
în acel ceas de duioşie
nu mai erau străini, ci fraţi
cu mii de lanţuri ferecaţi
de Dumnezeu, pe veşnicie!

Iubiţii mei, voi, fraţi creştini,
fraţi de-ncercări şi de Betanii,
şi noi am fost cândva străini
şi-am fi rămas ca nişte spini
purtaţi de vânt şi de pierzanii.

Am fi rămas ca pleava-n zbor
când se învolbură din ciururi,
ca reci baloane de săpun,
căci fără un trecut comun
şi noi am fi străini de-a pururi.

Dar El, Isus, pe toţi ne-a smuls
sărind pe stâncile genunii.
A alergat cu drag şi-a plâns,
la pieptul Său străpuns ne-a strâns
şi ne-a legat în snop cu funii!

Da, ne-a legat, prin Duhul Sfânt,
cu-atâta har, mai sus de Lege,
cu-atâtea bucurii şi-a avânt,
că nu e nimeni pe pământ
să poată să ne dezlege!

Şi-acum... ne despărţim. E-un pas
e-o clipă... care ne desparte.
Dar noi suntem un singur glas,
un singur duh, un singur vas,
şi-aici, şi dincolo de moarte.

O, rămâneţi cu bine dar,
cât firul vremii se va toarce!
Da, rămâneţi cu ochii sus,
căci voi ştiţi bine că Isus
cum a zburat aşa Se-ntoarce.

O, rămâneţi cu bine-acum,
surori şi fraţi, păstor şi turmă!
Oriunde-om fi, în orice-ungher,
noi ştim că ni s-a dat din Cer
o viaţă care nu se curmă.

Vă zicem: Pace! Bun rămas!
Dar nu cum orice om ar spune.
În bucurii şi în impas,
pe-aceste bănci, în orice ceas
vom fi cu voi în rugăciune...

Şi se vor spune poezii...
Şi, poate, răscolind cenuşa,
când poezia va-nceta,
veţi spune: -Asta o spunea...
ştii cine? -N-am uitat... Păpuşa...

Rămâneţi, dar, cu bine fraţi,
în mărturia înţeleaptă!
Căci nu pe ţărm galileean,
ci sus, pe veşnicul liman,
Isus cu pâini cereşti ne-aşteptă!

Şi când spre nuntă vor zbura
toţi cei chemaţi în zarea-albastră,
urcând la rândul cetei lor,
noi vom pleca de-aici în zbor,
căci voi, voi sunteţi ceata noastră!

Iar dac-am lăcrimat puţin...
O, nu mai spuneţi nimănuia...
Aşa-i când sufletul e plin...
Mărire Tatălui Divin
şi lui Mesia! Aleluia!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trâmbiţa se v-auzi

Puţin mai e şi Mirele apare
Sus pe norul de lumină
Şi cea mai scumpă sărbătoare
Va-ncepe cu o slavă mare
Isus Hristos când o să vină

Mai e puţin şi trâmbiţa va răsuna
Să iasă morţii din mormânt
Acei ce-au împlinit voinţa Sa
Şi l-au slujit pe Mesia
Al Celui Prea Înalt Cuvânt

Mai e puţin şi Mirele revine
Dar sus pe nori El va sosi
Să-şi ia mireasa atunci la Sine
S-o-brace-n hainele Divine
Căci pentru ea Isus — muri

Şi trâmbiţa se v-auzi
Atunci de cei neprihăniţi
Ce-au vrut fiinţa a-şi sfinţi
În dragoste pentru-a trăi
Să fie nişte terebinţi

E gata îngerul să sune
Să iasă morţii din mormânt
Pe norii cerului să îi adune
Căci sunt lipsiţi de astă lume
Doar au iubit al Vieţii Sfânt Cuvânt

Suna-va trâmbiţa atunci
Mormintele să se deschidă
Şi din tenebrele adânci
Să iasă toţi acei ce-s sfinţi
În braţe Miurele să-i prindă

Vui-va trâmbiţa cu greu
Pe tot pământul va suna
Toţi fii de Dumnezeu
Ce au trăit prin Duhul său
Din morţi atunci se vor scula

Iar noi cei vii care vom fi
În viaţă pe acest pământ
O altă viaţă vom primi
Mireasă sfântă pentru a fi
Mireasa Mirelui Cel Sfânt

Şi-atunci cu toţii vom fi duşi
În Faţa Mirelui pe nor
În haine albe vom fi puşi
Cu Mirele să fim acuşi
Cu-al nostru Viu Mântuitor

Căci Duhul Sfânt ne va răpi
Atunci pe norul de lumină
Şi Mirele îl vom privi
Iar El pe toţi ne va primi
La Sine El ca să ne ţină

Şi Mirele ne va conduce
În zbor spre Cerul Lui cel sfânt
Într-o lumină ce străluce
Cum nu e om ca s-o apuce
Căci ea nu e de pe pământ

Vui-va ceru-n sărbătoare
Mireasa când îşi va cânta
Înmiresmata ei cântare
Ce aduce Mirelui onoare
Cum n-a fost şi nu e alta

Mărire Mirelui Hristos
Şi Lui Isus în veci onoare
Căci El din lumea rea ne-a scos
Când viaţa noastră doar pe dos
Era trăită spre pierzare

O Doamne Tată-ţi mulţumim
De Mirele ce ni l-ai dat
Noi Numele ţi-l proslăvim
Căci vrem ai Tăi pe veci să fim
O Tată Scump şi Minunat
20 august 2019 Laura

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!