Eu vin din lumea lui Marinetti

eu vin din lumea lui marinetti,
aruncând totul la pământ,
la dracu dragoste, iubire
şi toate câte-s în inimă,
această cârpă cu care
s-au şters toţi pe mâini,
acum dansăm printre
mese şi scaune ca saltimbancii,
ne dezbrăcăm hainele
şi ne scălămbăiem în oglingă
ca nişte maimuţe din junglele africane,
hai, veniţi, intraţi în joc,
doi paşi înainte
şi unul pe loc,
ce frumos ne stau la gât
lanţurile de aur
în acest azur lins pe ochi,
ţinem steaua lumii pe umărul drept
şi avem armuri de oţel pe piept.

în serile când luceafărul
în galop fuge pe cer,
noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis
pe lângă delfinii din adânc,
rupţi din refugiul ultimului delir.

degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,
n-are cine să le clocească,
ele sângerează din consoane,
mor în damf de parfum
ca merele domneşti infectate de viermi.

ascultaţi melodile acestei toamne,
când frunzele acompaniază tristeţea,
ca nişte evantaie japoneze pe faţa unei gheişe,
ascultaţi cum plâng pietrele de jad
sub freamătul copacilor,
flaute sub lună, îndurerate
de despărţirile de gâtul de colan al madonelor,
ascultaţi tristeţea frunzelor de plop sub bătaia vântului,
ascultaţi cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,
un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlănzi spumoase.

inimi flămânde ca nişte câini în haite
îngurgitează iubirea pe nerumegate,
răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.
visăm mereu incendii apocaliptice
care să prefacă în scrum sărmanele noastre fiinţe
imperfecte şi vulnerabile,
ne revoltăm de destinul biologic al lumii,
dar nu vedem ochiul rece al morţii
cu rostogolirea pământului spre neant.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veselie de primăvară

ascultaţi cum cântă pădurile
şi cum se joacă prin ele vântul,
ascultaţi râurile pe toate gurile,
ascultaţi păsărilor cântul.

s-au sculat toţi codrii bătrâni,
îi bucură căldura şi soarele,
ascultaţi doinele la români,
ascultaţi cum susură izvoarele.

priviţi şi prindeţi în palmă,
soarele, raza lui dulce şi viaţa,
lumina de ploaie, limpede, calmă,
când cade peste noi dimineaţa.

jucaţi-vă noaptea cu stelele,
jucaţi-vă cu iubita de-a dorul,
intraţi în hora-mare cu ielele,
că suntem pe pământ călătorul.

umpleţi cu vin ulcioarele lunii
şi beţi din licoarea tare şi veche,
jubilaţi şi cântaţi ca nebunii,
cu ghiocelul alb la ureche.

iubitul pe iarbă în pâlcul de brazi,
te-aşteaptă în seară, hai vino,
e fără de-ntoarcere ziua de azi,
când te legăn pe braţe, străino.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (10 martie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu vin din lumea lui foaie-verde

Eu vin din lumea lui foaie-verde
De unde dorul este pribeag,
Unde dragostea ni se pierde
În tot ce-i frumos şi ni-i drag.

Eu vin din lumea lui Făt-Frumos,
Unde totul este iubire,
Cânt doina pe fluier de os
Şi caut calea spre fericire.

Eu sunt făcut din lutul barbar
Ţara –o doică cu sânul plin,
De la ea am supt lapte cu har,
Dar şi mierea şi vinul pelin.

Îmi pare c-aud depărtările cum
Plutesc pe aripi de dulce mătase,
Pe toate-aş vrea să le-adun
Din rune trecute, din vise şi oase.

Sub fruntea adânc-a Carului -Mare,
Scârţâie cumpăna fântânii şi-atât,
Doamne, unde-i mâna Ta, oare,
Să mi-o pui drept fular peste gât?

Eu vin din lumea surâsului Tău
Şi glasul duios îmi sună-n timpan,
Eu nu Ţi-am făcut nici un rău,
Trece-mă, Doamne, frumos în alt an.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 decembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colonelul O'Neill: Cum o duceţi oameni buni? Jack O'Neill, de pe Pământ. Ascultaţi, iniţial am venit aici sa vă salvăm. Dar după cum vedeţi am avut nişte mici probleme. Aşa că daca vreunii dintre voi pot îndoi oţel cu mâinile goale sau se intamplă să fie mai puternici decât o locomotivă, ridicaţi mâna. Identificaţi-vă. Daţi-ne de veste unde sunteţi...

replică din filmul serial Stargate SG-1
Adăugat de Spătaru Cosmin, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate trec pe lângă mine

toate trec pe lângă mine
ca un râu leneş printre coline,
lună şi stele, soare şi cer, toamne şi primăveri,
a trecut şi iubita pe lângă mine ca o fata morgana,
parcă era de porţelan,
avea ochii pictaţi în albastru,
gura ferecată, închisă cu un fermoar,
corpul rupt dintr-un grup statuar
şi-mi făcea semne cu mâna stângă,
îmi chema sufletul lângă ea
să mi-l tortureze,
dă-mi mâna, mireasa mea, să fugim undeva,
ea tăcea şi ofta,
fă-mi un semn ca să te inventez,
să trec marea cu tine spre malta,
să ieşim din mitul acesta
spre antichitatea greco-latină
să citim din poemele lui lucreţiu.

toate trec pe lângă mine,
am trăit într-un secol nenăscut,
câmpiile elizee erau undeva departe,
nu mă mai interesa dulcea mea antichitate,
mă spălam cu apă dintr-un fraget nor,
peste mine plonjau capete de morţi
din cruciadele care căutaseră crucea lui Cristos,
o ţeastă de om era a lui Shakespeare,
am văzut prin ea otrava îndoielii lui otello,
am văzut-o pe desdemona pe catafalc
şi pe iago rânjind ca un deavol de bucurie,
apoi mi-a apărut bătrânul rege lear fugind pe câmp,
înnebunit de durere, cu cadavrul fiicei în braţe,
după care danemarca, hamlet, a fi sau... anu fi...
să mori, să dormi, să dormi poate visând,
ce vise-n somnul morţii poţi visa?

toate trec pe lângă mine
ca nişte evantaie străine care-mi mângâie faţa,
parcă nunta mea cu iubita s-a petrecut undeva în somn,
toţi erau treji şi jucau,
numai eu cu ea dormeam,
pe perini de nori, pe aripi de cocori,
ne azvârleam trupurile fragede în tenebre,
mai întâi mâinile, apoi ochii, picioarele, sentimentele,
rămâneam imponderabili fără corpuri,
amorfi ca nişte duhuri albastre care ucideau liniştea,
cerul în jurul nostru se ilumina,
linia orizontului era dreaptă şi curgea împotriva timpului,
nu mai era doar un univers, erau multiuniversuri
prin care se plimbau nave galactice ce duceau cu ele
plânsul lui baudelaire cu toţi corbii lui edgard poe
şi cu dramele lui shakespeare.

toate trec pe lângă mine,
viaţa cu colţii rânjiţi care încearcă să muşte din sentimente,
să dărâme echilibrul dintre inimă şi raţiune,
care încearcă să ne transforme în nişte mimi banali,
ce joacă în acest circ în care fiecare crede că e primadonă.

acest poem plânge c-un ochi şi râde c-un ochi
cu lacrimile mânjite de duhul neputinţei,
se rostogoleşte tăcând şi tace plângând,
lăcrimează ca o amforă uitată prin nisipurile vremii.
ochiul care plânge e adânc ca o fântână,
ochiul care râde e parşiv şi plin de răutăţi,
sărută din tine, iubito, sternul
şi cu chipul tău cel drag străbate într-o clipă eternul.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 februarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum în secolul douăzeci şi unu...

acum în secolul douăzeci şi unu,
când viaţa a devenit doar toamnă,
omenirea intră la idei
se consideră abandonată, singură, cu ea însăşi,
de când ne gândim la viitor
toate zidurile s-au strămutat,
principiul speranţei a ieşit în fugă pe geam
şi noi ne uităm cruciş unii la alţii,
hai să schimbăm lumea,
dar cu cine anume,
cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?
te uiţi spre viitor
ca şi cum te-ai uita pe gura unui obuzier.
căutăm altă ţară pe care n-o găsim niciodată,
avem impresia că pământul goneşte nebuneşte spre autodistrugere.
toate imperiile şi-au schimbat stăpânii,
s-au schimbat şi conştiinţele,
hainele, femeile, modele,
începem să credem în viaţa de apoi,
în măreţia şi laşitatea ei,
dictatorii vin, se duc ca bufonii,
hamlet se zvârcoleşte în plasă,
faust face un rol infam şi ridicol,
roscolnicov dă cu târnăcopul,
a murit şi dumnezeu,
cine mai scaldă morţii
şi-i îngroapă
şi le răsădesc flori pe morminte,
doamneee, cât galben pe frunzele moarte,
cât albastru dureros în sânge, câte gemete înăbuşite...
măsor timpul cu pasul meu, stea după stea,
încă sunt treaz,
mă încolţeşte timpul,
număr paşii următoarei toamne,
cu toţi cocorii de pe cer,
cu toate durerile lumii,
ucid vise, voluptăţi care nu se mai întorc,
preschimb femeile în coliere şi inele
ca să semene cu alizeele albe
şi să le găsim în ţara natală a visului.

când se lasă cortina
aştept cu frică şi nemângâiat o moarte ridicolă.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (4 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetistul

În liniştea asta frunzele senine
storc cerul de infinitatea cărnii din mine
Tropăie copacii de pietre descălţaţi.
Respiră soarele greu...
Nimeni cu nimeni se ţin bine de mâini
ca nişte oameni uitaţi
în liniştea asta
ascultaţi
câtă gălăgie fac eu!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul uitării

Copii ai omenirii,
Aţi uitat cântecul în pădure,
Aţi pierdut muzica celestă a frunzelor,
Tăcerile codrului şi zbaterea ramurilor,
Aţi uitat sunetul cornului,
Cântecul stejarului singuratic în bătaia furtunii,
Nopţile cu lună şi cu stele care se leagănă
Printre vârfurile copacilor,
Aţi uitat visul căprioarei care se lasă seara peste izvor,
Poienele de nămeţi de iarbă care vă
Mângâiau gleznele feciorelnice,
Ploaia de stele care cădeau în roua dimineţii,
Aţi uitat primăverile cu mugurii nurlii
Care dau prin frunzele uscate,
Ghioceii albi ca neaua care sărută soarele,
Viorelele albastre care colorează cu visul lor pădurea,
Aţi uitat cântecul grangurelui şi-al mierlei,
Al presurei şi al ciocârliei,
Aţi aruncat coroniţele copilăriei făcute din
Toate florile pădurii,
Aţi uitat nunţile închipuite cu miile de fluturi,
Cu gâze şi furnici, cu greieri şi licurici,
Cu smeie înălţate până la cer,
Cu jocurile pline de farmec...

De ce nu vă întrebaţi ca Eminescu:
,, Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?''
Acea cetate a naturii care ne-a crescut la poala ei...
De ce păşiţi în acea obscuritate a încăperilor
De betoane ca pe un pat de vise bolnave?
Trăim printre mese, scaune, televizoare, calculatoare
Şi alte bazaconii pe un pământ ce şi-a modificat axa
De rotaţie până-n ziua în care eternul timp
Se-ntoarce în sine lent, stingându-şi veşnicia
în acest prezent apocaliptic.
Poemul final al lumii noastre nu-l va scrie nimeni,
Noaptea ne îmbrânceşte spre ochiul fântânii,
Cine să mai scrie acel poem?

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (14 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A sosit duminica

a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici, pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri, vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi, doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi, toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee...

a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (10 februarie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie-n aer liber

Îmi recunosc statutul de străin:
Hainele nepotrivite, obiceiurile ciudate,
Nesincronizarea cu pitulicile sau cu viespile.
Admit că nu ştiu cum să stau
Nemişcată şi nici cum să mă mişc fără rost.
Prefer cărţile razelor de lună, statuile copacilor.

Dar această pajişte abia cosită arată bine,
Aşa că-mi scot sandalele şi păşesc pe covorul verde, răcoros.
Cine pretinde că suntem doar muşchi şi fluide?
Picioarele mele-aici sunt nişte fiinţe din comuna primitivă.
Cât despre celelalte.... o, aerul acum
Este un tonifiant al absenţei, acceptând
Doar noutăţile-aduse de zefir!

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele ca nişte oi flămânde

Tristeţea îmi aparţine?
Dar ţi-o dau cu împrumut!
Alta e... problema, în fine:
Turma, cine-o duce la păscut?

epigramă de Costel Zăgan din Epigrame disponibile (6 aprilie 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri, gânduri...

Plâng păsările lumii...
Nu mai au loc pe Pământ!...
În locul lor, pe garduri,
printre crengi,
pe sârmele de telegraf,
în orice colţ al lumii,
stau doar gânduri, gânduri,
pâlcuri de gânduri
sau gânduri izolate.
Oameni trăiesc, mănâncă, dorm,
stau întinşi la soare,
se ceartă, se iubesc
fac mitinguri,
fac revoluţii,
fac demonstraţii,
pe stradă, în Parlament,
în faţa lui Dumnezeu,
şi îşi aruncă gândurile
ca pe nişte rufe murdare
sau obiecte uzate,
de unică folosinţă.
Uneori, fug ele singure,
tiptil, în toiul nopţii,
înfiorate de dor,
la întâlnirea cu stelele,
Altele atrase de adâncuri şi tenebre
aleargă-n transă
spre luntrea lui Charon.
Trudesc din greu toţi îngerii
s-adune gândurile lumii,
să le ordoneze.
Îi vezi cum urcă şi coboară,
pe scările cereşti
trişti şi tăcuţi,
cu păsări cuibărite
pe-aripile înnegrite
de-atâtea gânduri omeneşti.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem nestinşi

suntem aleşi de aceeaşi culoare,
rupţi din aceeaşi lumină,
vedem aceeaşi verticală
săltând din aceeaşi secundă
întinsă de sferă.

fiecare vorbă ne atinge pleoapa
c-un fel de cald, de rece sau fierbinte.
sunetele curg de sub paşi
ca nişte cuvinte trimise-n albastru.

strigătul ieşit din golul traiectoriei oarbe
vibrează deasupra verdelui
şi zgârie prin ziduri nefireşti.

suntem nestinşi de resemnarea venită din adânc,
despicând dezordinea luminii în arderi, în patimi,
în noi ard păcatele lumii.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fapt divers

În parcul public a murit un ins.
Un fapt divers, eveniment banal...
Fost cărător pe un şantier naval,
Cu buletinul – scoarţă de aprins.

Ţăran plecat de mult din satul lui
În pribegie, ca să-şi cate rost,
Şi-acum muri la fel de gol şi prost,
De nici nu are cin' să-i bată-un cui.

Ştia să dea cu sapa în pământ,
Dormea la umbră sub cămeşi de in,
Fusese tată, soţ, plugar, vecin,
Citea mirosul lumii după vânt.

Dar smuls a fost din obcini, din imaş,
Şi-a zis c-ar fi mai bine muncitor,
Că-s oameni noi acuma în popor
Şi că-i nevoie-n marele oraş...

De-atunci pierdu contactul cu ai săi,
Fugind din loc în loc trecură ani,
Mai trimitea săracul nişte bani
Ori câte-un ţol pe diferite căi.

Dar se vedea că nu mai este el...
Bătea în fier degeaba şi plângea,
Un dor aprins de câmp îl mistuia
Albind printre şantiere de oţel.

Până-ntr-o zi, când decretat nebun
De vechi colegi de-ai lui, dar şi mai noi,
L-au pensionat în baza unor foi
Şi l-au cinstit cu vin şi cu tutun.

Şi-aşa, bătut pe umăr, a rămas
Cu vechiul geamantan de lemn în mâini...
S-au apropiat de el atuncea câini,
El le-a vorbit, i-a mângâiat pe nas,

I-a sărutat pe toţi şi ei l-au lins
Şi-aşa-mpreună au plecat spre sat;
Dar nu avea să mai ajungă-n pat
Bietul bătrân cu sufletul învins.

Căci întrebând de-ai lui la telefon,
I s-a răspuns că totul e vândut
De-acum doi ani unui necunoscut
Care-şi ridică vilă de beton.

Spun cei care-au văzut c-a-ngenuncheat
Şi-apoi, deodat', căzu cu faţa-n jos,
Cu braţele deschise, ca Hristos,
Îmbrăţişându-şi iarba lui din sat.

Şi-aşa rămase – cruce pe pământ,
Sub soare ars în mii de lumânări,
Ca un deşert al marii întrebări,
Ţăran stăpân în vis peste mormânt.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad...

Cad stele... Buze de ametist
Sângerează petale de vis.
Cu tălpile goale,
Calc pe mormântul de umbre.
Mă doare tăcerea...
Şi întunericul, când pe rând,
Se surupă,
În lumea impură şi râncedă.
Mortea lor devine o luptă.
Ca nişte eroi înveşmântaţi
Cu zale de aur şi de cuvânt,
Se întorc spre pământ.
Cad frunzele - poeme chihlimbării
Şi călimara e goală.
Doar gândurile foşnesc
La fereastra pe care
Ploile le-au lăsat întâia cărare.
Cad stele... şi frunze... şi ploi...
În inimă s-a strâns mâlul durerilor...
Este toamnă!
Poate ultima toamnă din noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul pas al frunzelor

Frunze tinere dansează
În bătaia vântului.
Tac, văzând cum exersează
Primii paşi ai dansului

La care vor fi chemate
În curând, ca nişte fete,
La primul dans invitate,
Visătoare şi cochete...

Vântul e primul băiat
Al frunzelor-domnişoare;
Cât mai au de aşteptat
Fetele, e o-ntrebare

De-al cărei răspuns rămâi,
Primăvara, o himeră:
Cariera mai întâi;
Frunzele n-au carieră?

Fac umbră pământului
Şi dansează până mor
În bătaia vântului,
Asta-i cariera lor.

poezie de Marius Robu (25 aprilie 2016)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Circuitul tăcerii

Tăcerea zburdă pe hârtie
cuvintele sunt nişte lupi
tăcerea va muri o ştie
dar zburdă cum s-o-ntrerupi

Cuvintele sunt nişte lupi
ce urlă iată în consoane
vocalele din cer se rup
plutesc tăcerile baloane

Cum urlă lupii în consoane
tăcerea moare şi n-o ştie
trezeşte-o dacă poţi Ioane
tăcerea doarme pe hârtie

Cuvintele ca nişte lupi
te-or devora în bot de-i pupi

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (10 februarie 2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de dragoste

ultima picătură de rouă
moare pe-o floare albastră ca cerul,
ziua se naşte din haosul nopţii, luptând cu lumina,
ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat
ce soarbe din soare viaţa,
e o adâncă fântână a cărei apă curge prin mine,
prin săngele meu, un izvor nesecat de dureri şi de bucurii.
căteodată aceste vederi se preling prin mine şi se topesc undeva,
într-un cer îngropat departe, pe-o aripă de cocor.

razele soarelui dansează himeric în acestă dimineaţă
prin ochii mei ca nişte lasere albastre
şi-mi ucid dorul şi vederea, cred că mai exist,
nu m-am topit în neant,
nu plânge, iubito, că tot voi ajunge la buzele tale,
voi prelungi cuvintele, vocalele, consoanele
şi voi face un pod plutitor, prin aer,
ca o pasăre, voi zbura, chiar fără aripi,
lipindu-mă de cerul inimii tale,
lasă soarele să treacă pe lângă norocul nostru,
căci el ne va da viaţă şi lumină şi dragoste
fă-i loc să alunece triumfător şi ridică-i,
precum egiptenii, alei de sfincşi, piramide şi obeliscuri,
stai dreaptă şi răstignită cu mâinile în sus
căci în capul tău vom construi Acheronul
cu cercuri şi tavane,
punându-ţi sufletul vertical ca o mare coloană dorică
pe care vom sprijini cerul cu toate bogăţiile lui.
vom face o lună galbenă din aur, vom face stele,
altare de dragoste în care vor cânta naiadele,
aezii şi preoţii sacerdoţi,
alunecăm şi noi prin timp ca nişte mimi
despărţind adevărul de minciună
printre pleoapele ochilor lui Dumnezeu.

ştiu, câteodată treci prin somn ca prin nişte inele
de logodnă aruncate de un bijutier nebun,
te visezi cu mine în doi, răcorindu-ne în zăpadă,
gonind pe drumul interjecţiilor cu jeepuri,
ai vrea să ne strângem în braţe,
ca frumoasele botticelliene, pline de graţie şi de poezie.
ţi-am promis că vom merge la Florenţa,
cu tot ce vreai tu, cu saloane, cu şerpi, cu gânduri,
vom ieşi din mit şi vom face o nuntă paradisiacă
la mormântul lui Dante.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu atracţia gravitaţională e de vină

pentru că am uitat zborul
ştii ce-i mai grav
faptul că lumea mea nu e aici
de fapt lumea asta nu există
e o proiecţie
o prelungire a visului
un fel de a scăpa de nemărginire
sau nu
eu nu exist
lumea nu mă cuprinde
eu nu o pătrund
găsesc uneori dovezi
din iubire îmi cresc certitudini
când spre adâncul căutărilor
când spre înaltul pierderii de sine
un fel de a ascunde răsăritul
cu o poveste despre stele

ştii ce este mai lipsit de sens
felul meu de a spera să găsesc logică iubirii
ori poate nimic din anatomia sufletului
pe care îmi cresc inimi
cum nişte mere care privesc spre cer
şi zboară către pământ
desăvârşind păcatul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuitorii

nu ştiu dacă ţi-am spus
dar în lumea mea se merge invers
adică în mâini
şi avem toţi frunţile julite de pietre şi de timp
când se roade carnea după falangele degetelor
le desprindem de noi şi le facem fluiere
ca apoi strânşi în jurul focului
să cântăm din ele
cu bucurie uneori dar şi cu ciudă
- să ne auzi cum urlăm din degete a durere!

de cum intrăm în această lume
ne dezbrăcăm în grabă
hainele lumeşti
altfel ne-ar arde carnea
şi sângele
în goana nefirească a cailor verzi

cineva mi-a vorbit despre
cimitirele zburătoare din est
tu erai sceptică ai râs un ceas întreg
apoi am primit o invitaţie
de la marele şef
voi avea loc în faţă la business class
şi de acum voi zbura toată moartea
şi o noapte cel puţin
cât să mă obişnuiesc
cu aerul tare de acolo din înălţimi
cu orbul vecin
vrăjitorul de cuvinte
şi cu sârmă legat la mâini

Stratan spunea că a venit odată
moarte la el şi i-a dat un sac
- Macină vorbe, i-a zis
de atunci umblu tot timpul
cu o piuă în mâini
când obosesc
zdrobesc grâu pentru colivă
şi cuvinte de duh

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!