Colina Herzog

Colina este o mare ridicată-n tablou,
Seara revine cu surle şi tobe,
Cineva îmi spun – Fiul meu, o umbră, două umbre, hombre,
Exilul omului de lut,
Noaptea ca sărbătoare autentică,
Un pas de dans înspre moarte,
Caut mormântul lui Orfeu,
Nu-i nicăieri, poeţii sunt ca şi pereţii albi,
Fiecare nepoet poate să scrie pe ei ori să-i scuipe,
Dacă sunt nebun, este-n ordine, zice Herzog,
Urcăm şi noi Muntele Măslinilor,
Urcăm treptele bazilicei Madelaine, din Paris,
Ochii mei plini de funinginea cuvintelor,
O lacrimă le poate spăla,
Descifrez numele destinaţiei mele,
Nu v-o spun.
Vântul alb şi luna neagră,
zi de zi cu mult mai dragă,
cerul blând, adânc de aer,
urcă morţii în zbor lin.
Oamenii se schimbă-n floare,
Te-am iubit cu trup şi ardoare,
Opioman al scrisului,
Grefier al inimii,
Un cetăţean indignat a vrut să-l ucidă pe Herzog,
A fost salvat de un fluture,
De atunci garda sa e formată de fluturi,
m-am scufundat în mare,
cum se scufundă în rouă un gând,
cum se îngroapă-n tăcere un sfânt,
am intrat o dată într-un cimitir,
am zărit păsări albe, cu aripi de zăpadă,
paznicul mă urma tăcut, părea viu, nu era,
tot un mort, de serviciu în noaptea aceea,
spre ziuă s-a ascuns într-o criptă
să râdă de noi.
O platoşă rece pe trup,
Da, este necesară,
Singurătatea este şi ea un rău necesar,
Un dar din cămările Domnului,
Să nu priveşti în urmă, nu este vorba aici despre aripi,
Ele cresc singure în somn,
Nu este vorba despre iubire, ea vine sau pleacă,
Rămân cuvintele ca după o explozie nucleară,
Tăcută...

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între nebunie şi platitudine

Îmi plac nebunii, este unul pe strada mea,
Îmi reproşează că soţiei mele eu îi spun nevastă,
Ce multă-nţelepciune are, e nebun, dar sufletul
Este mai pur decât o rouă, în rest, ce să mai spun,
Mă mai ciocnesc de unul, altul, mormăim pardon,
Unul e academician în largi papuci, altul profesor
La catedra plictiselii, altul se crede mare actor,
Dar cine nu se crede? Trăim cu toţii din iluzii şi aluzii
La ce nu vom putea să fim nicicând,
Mai rău este când mai încerci să urci un munte
Care încet, încet se tot scufundă în adânc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul este un om

Poetul este un om, el poate fi înjurat,
Scuipat, bătut, ucis, la nevoie, dar el nu va ucide pe nimeni,
Poetul este născut sub aripa unui înger,
El nu ştie exact ce va urma, el scrie şi nu ştie
Că se pune la întrecere cu Dumnezeu,
Dar El, Domnul înţelege, îi iartă prostiile,
Cum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
Poetul iubeşte aiurea, năvalnic,
El nu poate fii un boşorog, cum îl numeşte
Vidanjorul de serviciu, el miroase a Paradis,
Chiar dacă-l ţii zece ani la pârnaie,
Iubiţi poeţii şi vă veţi iubi pe voi mai mult,
Poetul este un om, dacă vreţi, îl iertaţi,
Mai face şi măgării uneori, că din lut este făcut,
El lasă în urmă pene de porumbel,
Pagini stropite cu sânge.
Este sânge de om şi de înger.
Aşa cred.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi porumbelul

Pe cumpăna de la fântână
S-a oprit un porumbel.
A vrut o clipă să rămână,
Să mai răsufle niţel.

Când am vrut să-i dau din mână
Mâncare la porumbel,
A poposit la fântână
Şi o cioară lângă el.

Era neagră şi urâtă.
Porumbelul, alb, frumos.
Am zvârlit cu o ciosvârtă
Ca să dărâm cioara jos.

Şi cioara şi porumbelul
De mine s-au speriat.
Şi, după cum le este felul,
În zbor lin s-au avântat.

Cioara s-a dus spre pădure,
Porumbelul către sat.
N-au putut ca să îndure
Legea ce le-am aplicat.

După păsări m-am uitat
Cum flutură aripile.
Aşa de iute au zburat,
Precum zboară clipele.

Porumbelul s-a-ndreptat
Spre un nor mare, pufos.
Eu după el am oftat
Şi m-am tăvălit pe jos.

Aş fi vrut să zbor cu el
În înaltul cerului,
Dar nu sunt un porumbel.
Sunt fiul pivnicerului.

poezie de Dumitru Delcă (29 septembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.

Scriu, de exemplu: "Noaptea se clatină
şi stele albastre clipesc în departare."

Vânturile nopţii se răsucesc pe cer şi cântă.

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Am iubit-o – iar uneori şi ea m-a iubit.

În nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Am sărutat-o iar şi iarăşi sub cerul înstelat.

Uneori ea mă iubea, iar eu, de asemenea, o iubeam.
Cum ar fi putut cineva să nu-i iubească ochii mari şi adânci?

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Să simţi că nu o mai ai. Să simţi că ai pierdut-o.

Să asculţi noaptea imensă, fără ea mai imensă –
Iar versurile cad în suflet ca roua pe păşune.

Mai contează că versurile mele nu o pot reţine?
Noaptea se clatină, iar ea nu este aici cu mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu suferă că a pierdut-o.

Privirea mea o caută, tânjind s-o ajungă din urmă.
Inima mea o caută, iar ea nu este lângă mine.

Aceeaşi noapte albind aceeaşi mesteceni.
Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceeaşi.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cât de mult am iubit-o....
Vocea mea a încercat să-însoţească vântul, să-i atingă auzul.

Este a altuia. Va fi a altuia. De asemenea, săruturile mele de atunci.
Golul care a devenit. Trupul ei strălucitor. Ochii nemărginiţi.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc.
Dragostea-i scurtă, iar uitarea este mult prea lungă.

Pentru că în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i împăcat că a pierdut-o.

Spun asta, chiar dacă ar fi ultima suferinţă pe care o îndur,
Iar acestea ultimele versuri pe care le scriu pentru ea.

poezie celebră de Pablo Neruda, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne grăbim

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

poezie de Jan Twardowski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce te superi?

De ce te superi,
Am vrut să-ţi spun
o glumă la ureche,
spuse motanul negru
unei pisici aurii,
discuţia avea loc pe acoperişul blocului meu,
era de faţă şi un cotoi castrat
zis şi Mafiotul,
în acest timp în lume
mor şi se nasc milioane de oameni,
unii se iubesc,
"Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
şi noaptea candelă s-aprinzi
iubirii pe pământ,
vorba Poetului. Iar eu cer scuze cititorului.
O zi bună.

Prin visul meu trece o lebădă neagră,
Printre lebede este cea mai vizibilă,
Ea poartă amintirile mele,
Loviţi-o cu pietre, ea nu se va feri,
Aveam cândva un bordei din ramuri de alun,
Cineva l-a profanat, au trântit un bloc peste el,
Blocul greu al indiferenţei, cineva a râs roz-bombon,
Trece cavalerul cu pieptul rece, platoşă,
Sub platoşă – nimic, un mic cavou,
În zadar s-a irosit laptele matern pentru unii eroi,
Ca şi lacrimile, buzunarele memoriei s-au golit,
Dumnezeu ştie pentru ce mau scriu versuri,
O, El ştie, dar nu-mi spune acum, scriu aşa cum inima
Bate în neştire şi necunoaştere până la istovire,
Nu sunt bani, zice unul, nu este aer, zice altul,
Nici pomi, nici căpuşe, doar fumuri şi aburi,
Poetul are nevoie de o dietă, de o trietă, de o poetă,
Independenţa şi virginitatea se pierd
cu uşurinţa trecerii pe roşu, nu te enerva,
cată unanimitatea de aur, renunţă treptat la organe,
unuia dă-i ochii, altuia inima, rinichii, creierul,
toate sunt bune, vei fi mai fericit în trupurile
celor ce caută salvarea.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glumă cu lumea

De unde mă cunoşti, iubito,
Când eu pe mine nu mă ştiu?
Mă-ntreb, cum se-ntreba un gringo
Pe-o margine de drum pustiu.
Ai adunat anii şi ţepii
din barba unui zeu cărunt?
Ai vrea să fiu eu fiul iepii?
Ei bine, voi fi iarăşi crunt.
Şi nu-mi mai spune că aluneci
Precum un şarpe, mă ucizi,
În vise te sărut, cum spumegi
şi te dizolvi doar în acizi.
Sunt mai isteţ decât se spune,
Noi despre noi nu ştim nimic,
Se nalţă soarele, apune,
Tu eşti furnică, eu... furnic.
La căpătâi să-mi vii, e timpul,
Poate că mor acuşi, mai ştii?
Un înger plânge, altul râde,
O jertfă-i fiecare psi.
Urcăm, urcăm, desăvârşirea
n-ajunge-n dragoste, mai e,
buştenii trec pe ape repezi,
noi trecem ca secundele.
La casa de nebuni e bine,
La casa de normali e rău,
Maimuţele joacă pe bile,
Iar eu vorbesc cu Dumnezeu.
Evlavioase pisici tandre,
Vise de păsări în coteţ,
Pe toate le iubim, a tantra
Ce ne învaţă, fii isteţ.
Oricât aş scrie, rău sau acru,
Nu voi ajunge în Parnas,
Sunt geniu-n casă, eu cu tine
Rescriem iliade, pas.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii?

viaţa parcă ar fi o parcare cu plată
ce-i pasă ei că uneori nu am bani să plătesc
deşi pentru fiecare greşeală scot din buzunar un bănuţ

atunci când te-am cunoscut era soare şi bine
şi ce prost eram, dar un prost fericit
cardul era pe zero
dar eu continuam să înot, să alerg în picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte

evident aici nu-i vorba de tine
privită printr-un obiectiv imaginea este cât se poate de clară
viaţa în esenţa ei pare un colac de salvare. eu unul
asta ştiu cel mai bine.
am învăţat de mic cum stă treaba încât
orice ar fi nu mi-e frică
de ce să vrei să ieşi din mulţime dacă nu te priveşti în oglindă

şi încă ceva, aici e vorba de mine
despre nopţile care curg
despre zilele fără de număr care se tot pierd fără niciun răspuns
dar ce răspuns să aştepţi atunci când frunzele copacilor se topesc pe asfalt

hai, spune
cât ai vrea să ţină ecoul într-un deşert? tu ştii până unde poate să te ducă un vis?
mă trezesc dimineaţa şi îmi vine să îmi bag
picioarele în tot şi în toate
de ce?
uite, de asta

da, prietene! aici e vorba de mine
despre ratările mele
despre femeile pe care le-am avut
şi care după un timp mi-au întors spatele
ce contează că am trecut printr-o o vară fierbinte
după o noapte de pomină petrecută cu prietenii într-un club, vine greaţa

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl vom urma

El ne ţine în palmă, buni şi răi, ca şi amestecaţii,
darul Său este viaţa, şi aici şi acolo,
singura cale este să mergi pe cărarea scrisului,
mulţumind la fiecare răspântie,
unde este acasă? Acel acasă spiritual?
Cunoşti sărutul? Unul este etern.
Murim între două poeme sau două săruturi?
Există oamenii -livadă.
"Mare e moartea, peste măsură,
suntem ai ei cu sărutul pe gură",
da RMR, aşa este, dar am trecut de multe ori
de limită, sora mea trăieşte, este mereu fericită,
cum spunea tizul meu, "Sora mea, viaţa",
cum de nu l-am întâlnit, am fost aproape,
la câţiva kilometri şi doi-trei ani,
nici nu mă deranja că el era Omar, iar ea Julie.
Arta nu ţine cont de nume.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hic ego qui iaceo

Aici zace poetul, nu-i spune vorbe grele,
mângâie-i sufletul, aşa cum el ţi-a mângâiat sufletul,
el este încă viu, se preumblă printre oameni,
despre ei scrie poetul, despre buni şi despre şobolani,
precum Domnul a despărţit apele,
aşa despărţim şi noi oamenii de şobolani,
în negura rătăcirii am căutat adevărul,
l-am găsit? Îl vom găsi? Nu alungaţi pe cei ce spun adevărul,
este o crimă ca şi omorul, vrîjitoarele cu unghii lungi şi minte scurtă,
ce fac ele? Împletesc intrigi, norocul este un câine blând.
Privirea nu mai are orizont? Fructul căzut nu simte lovitura,
dar viermele îşi face loc, îmbătrânim luptând cu NIMICUL,
de am alerga pe acoperişe, altfel s-ar vedea cerul şi pământul,
cu degetul ating rănile aştrilor, ce curcubeu se poate naşte
dintr-un vierme? Ce lebede se apropie de omul rău?
Ce înger se află în taur? Doar cavalerul trece mândru,
nepăsător la ură şi dezmăţ, acesta aş vrea să fiu eu,
dar pot fi eu acela?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai spus

Tu ai spus – nu cer nimic,
Nici cerul nu poate cere,
Tu ai spus, evoluăm pe raze diferite,
Este bine, iradiem ceva, tu ai spus,
Nu suntem nici aproape, nici departe,
Este drept, noi doar suntem,
Tu ai spus, nu este momentul,
Aşa este, nicio execuţie nu se potriveşte cu momentul,
Pentru mine nu există decât ACUM,
Dar nu ai cum înţelege, ai ceasul tău,
Nu-ţi sunt străin cât timp ne aflăm în această lume,
Tu ai spus, iubirea este-n tine, fals,
Iubirea mea este la tine, iubirea ta nu este nicăieri,
Poate că este în cuvinte, dar ce sunt cuvintele?
Pui de vrăbii, zboruri de rândunele, vorba Minulescului,
Cel ce pierduse cheia, pălăria şi bastonul,
Tot mai departe ne vom roti, mâine vom fi departe,
Acum este deja mâine, everyone around me is dying,
Fiecare pleacă în alt tren, avion, au rămas un pantof fără toc,
Un toc fără peniţă, din joacă se nasc iubirile,
Ca furtuna-n aprilie, copleşit îmi plec fruntea,
Parcă ieşeam din spital sau din închisoare,
Mă simt ca o libelulă, adică liber, în jurul meu moare timpul,
Acest fluviu pe care plutesc cadavre invizibile,
Eins, zwei, copii împuşcaţi în faţa mamelor,
Mame împuşcate în faţa copiilor, cine să-i mai plângă?
Istoria se scrie de jos în sus, apoi se autodecapitează,
Buzele mele muşcă aerul, pântecul aerului, mormânt aerian,
Am scos sabia de aur de sub nisip, ca Lancelot,
Pălăria lui Hamlet a fost uitată la rechizite,
Veneau lupii şi urinau peste tot,
Departe urlă felinele mari,
Mă acund şi repet, toate sunt vânare de vânt.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Este profet din câte cunosc, asta nu înseamnă că nu are păcat. Este un om, în acest trup, care este casa duhului sfânt! A. M: Păi şi cum a intrat în "casa duhului sfânt cu păcatul călare pe el"? Nu vezi contradicţia? Este "om în casa duhului sfânt", dar e cu păcat, da? Atunci poate că e doar prizonierul rahatului-corp, de aia-i păcătos şi nu că e în casa duhului sfânt! Atâta timp cât vă închinaţi la gând el vă va ţine în păcat pentru vecie. Doar dacă sunteţi păcătoşi gândul vă poate controla cu fricile lui spirituale interminabile. Asta "cu păcatul călare pe el", îmi aminteşte de una faină: Un tip se duce la doctor şi doctorul îl întreabă ce are, etc. şi cineva bate în uşă; era nevasta tipului care îi zice: "Gogule, nu ai terminat?" Doctorul se uită un pic confuz la pacient şi acesta din urmă zice: Ce să mai zic, domn doctor, aşa e când umbli cu păcatul după tine!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrusul sau cât de bine îmi este în moartea altuia

un funcţionar de la ministerul haihui
mi-a pus ştampila cum că sunt bolnav
de o boală incurabilă
de fapt bolile mele erau mult mai multe
cum ar fi lenea beţia trufia minciuna
visarea pentru mine era aşa mai mult de amorul artei
luam poziţia necesară
şi-mi pierdeam privirea pe tot felul de pereţi
până mă usturau ochii de atâta nemişcare
ori îi rostogoleam în orbite până când universul devenea
cu josul în sus

gândurile mă cutreierau ca nişte gloanţe de aer
după reguli numai de ele ştiute
mai eram cotropit şi de îngerii de fum din taverne
nu râde iubito
de atunci mă chinui să-i demonstrez
funcţionarului că a avut dreptate dar nu-l găsesc
i s-a pus şi lui ştampila bolnav,
bolnav de o altă boală incurabilă mai cu ştaif
de mila lui s-a sinucis într-o dupăamiază de vară
un funcţionar de la ministerul culturii
pe care-l ştiam
şi care a vrut să-mi pună ştampila talentat
pe buletinul meu de cetăţean
dar nu a mai avut unde
scrisesem un poem pe el şi mi-a fost furat în tramvai
poemul l-am auzit după vreo două luni la radio
ca să-l revendic era deja prea târziu
deja se înstrăinase de mine
ce mult mi-ar fi plăcut să mă mândresc
cu o astfel de ştampilă
oftez de necaz apoi îmi înfund mâinile adânc în buzunare
şutez cu năduf toate frunzele căzute în cale
şi plouă peste mine ploi de lumini
crud şi în profunzime

funcţionarul de la ministerul cimitirelor
mă caută de un timp să-mi pună şi el ştampila
numai în mormânt nu mă caută
aici joc şeptic cu poeţii prieteni şi decedaţi demult
ori depănăm amintiri despre
ce frumoasă a fost viaţa pe când eram vii
şi cum am da o sută de ani din moarte
pentru o clipă de viu
atât cât să simţim fierbinţeala
şi umezeala zeiască a unei femeie în extaz
ei nu ştiau că funcţionarul moarte
încă nu mă găsise să-mi pună ştampila
puteam să stau cu ei sute de ani
fără să bage de seamă că sunt un intrus

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt mort şi viu...

te-am omorât cu o-ntrebare
şi tot aşa, eu, am murit,
nu de o moarte ca oricare,
sunt viu şi mort, sunt viu murit

din buzele-ţi frumoase, pârguite,
din ochii tăi în foc, cu foc,
atâtea vorbe au fost asmuţite,
să-mi rupă inima, din loc în loc

m-a omorât a ta suflare
şi tot cu ea, mult mai iubit,
atât de dulce, suavă alinare,
mi-ai dat să mor, dar am trăit

obositor îmi este timpul darnic,
de amăgiri, de bucurii,
prin patul singur şi şăgalnic,
te caut în somn, să mor o zi

se zbate sufletul în mine,
e răscolit, e obosit
se-nvârte moartea, nu-i e bine,
sunt mort şi viu.. sunt nedorit

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă de când am vorbit într-o seară în Viena în treacăt despre asta, am avut sentimentul că noi căutăm pe cineva pe care-l cunoaştem bine, căruia îi ducem mult lipsa şi pe care-l strigăm de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea niciun răspuns; şi cum ar fi putut răspunde cineva care nu era acolo, cât vedeai cu ochii de jur împrejur? Puţine lucruri sunt sigure, dar unul din ele este acela că nu vom trăi niciodată împreună, în aceeaşi casă, trup lângă trup, la aceeaşi masă, niciodată, nici măcar în acelaşi oraş.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absenţe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi şi păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut şi petrecut
am colţii azi tociţi de griji
de ani trăiţi prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul ţopăie prin ani
rătăcit între plopi şi platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul ţipă nervos
a uitat să mai plece
viaţa curge şi trece
a rămas o urmă de gând în zaţul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în staţie nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de uşă
ca să mă strecor
mai uşor în neantul lumii
nu am ştiut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri şi prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înţeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul şi vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înţeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poţi să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorţii către poarta morţii
să construim ce şi pentru ce
şi pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a şti
ce pot a şti
ştiu doar atât
murim în fiecare zi
şi zi de zi
fără a şti
ştii.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenuşă şi scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsaţi-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit şi au murit
strămoşii noştri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de paradis

Şi-mi este dor de un nebun frumos,
Ce tot aşteaptă de la mine semne...
Eu sunt în mare, cu valuri peste glezne,
Iar el, tot rătăcind spre tenebros...

Şi mă loveşte iarăşi câmp de sare,
Atunci când luna s-a trezit din somn...
Aş fi vrut să îmi fii un domn,
Cu un sărut să mă trezeşti dintr-o visare...

De ce eu te visez când eşti cu mine...?
Te port în vise, în inimă şi minte...
Eşti tot prezent în ce totul se simte,
Dar în real... îmi eşti pe căi străine.

Şi mă aşez la masa mea cea neagră,
Îmi iau dispozitivul ca să-ţi scriu...
Reglez şi web-ul meu cel fistichiu,
Şi-aştept mesajele-ţi s-apară.

Şi mă surprind cum mă visez cu tine,
Înveşmântată de dorul ce-am cules...
Mult te-am iubit, dar nu eu te-am ales,
Să-mi fii alături şi la greu şi bine.

Iubitule! Mai strigă-mi numele o dată!
Tu ştii ce simt când mă şopteşti...
Respir aroma-n care eşti,
Ce giuvaier! Şi ce răsplată...!

Şi-mi este dor să stăm lipiţi...
Aşa cum filmele ne-arată,
Fără orgolii, fără ceartă...
Doar doi, iubindu-se uniţi.

A fost iluzie, sau vis...
A fost realitatea noastră...?
Sau, am visat la marea-albastră,
Ce ar fi fost un paradis?...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!