Poveste de demult

De zile-ntregi îşi perie cosiţa,
regina în oglinda fermecată,
priveşte lung şi-o roagă înc-odată
- Ştii cine mi-a răpit mironosiţa ?

Răspunsu-i doar o simplă tulburare
de ape, spus cu voce tremurată:
- Nicicând nu vei afla pe mândra fată
de stăruieşti cu-o astfel de-ntrebare !

Zăpadă-Albă, mândra ta copilă,
pierdută-i pe vecie de când Zmeul,
o ispiti, ţesându-i curcubeul
ca nadă. Şi-a răpit-o fără milă.

O ţine în castel în vârf de munte,
cu porţile în fiare ferecate
şi paznici doar dihănii blestemate,
pe nepoftiţi degrabă să-i înfrunte.

S-a juruit hidoasa creatură
balaurul şi veste-a dat în ţară,
ca peste ani să-i fie soţioară,
Zăpadă-Albă, frageda făptură.

Acum e un copil, dar o aşteaptă
păzind-o pân-o fi să crească mare,
fecioara cea mai mândră de sub soare,
de dragul ei s-ar prinde-n luptă dreaptă.

Ăst-timp, împărăteasa dă de veste,
voinicilor din zarea luminată,
că cel ce-o va salva pe scumpa-i fată,
se va-nsoţi cu ea ca în poveste.

Cercat-au mulţi s-ajungă în tărie,
dar monştri puşi de pază îi alungă;
niciunul nu răzbeşte să-i înfrângă
şi viaţa li se pierde pe vecie.

Trecut-au ani şi clipa hărăzită,
pentru vestita mai demult nuntire
soseşte şi copila din privire
lacrimi varsă, de lume părăsită.

Deodat' un trăznet vine din tărie,
un buzdugan ce-n drumul lui striveşte,
năpârcile de pază când loveşte
şi fetei îi vesteşte bucurie.

- Eu sunt voinicul Dordesprinsdinsoare,
Zăpadă-Albă, nu-ţi mai fie teamă !
Ridică buzduganul de aramă,
prinzându-se cu zmeu-n încleştare.

În luptă dreaptă, paloşe sau ghioagă,
cu buzdugane aprig s-au luptat,
din zori până aproape de-nserat,
cel ce învinge, floarea să aleagă.

Şi tot ca în poveste zmeul piere.
Iar Dordesprinsdinsoare se închină,
Culege floarea albă din grădină,
ducând-o mamei frânte de durere.

Ce a urmat ? O nuntă-mpărătească,
cu oaspeţi dragi din şaptezeci de sate,
au petrecut trei zile numărate,
pe mirii fericiţi să îi cinstească.

Apoi, când soţii pleacă spre iatacuri,
truditul bard cântarea isprăveşte.
Umblând prin lume basmu'şi povesteşte
la şezători, pe prispe sau cerdacuri.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu şi ei

O luptă-i viaţa, deci te luptă
Desculţ şi cu cămaşa ruptă
Cu burta şi cu faţa suptă
(Tu lupţi şi alţii se înfruptă)

Dar nu-ţi pierde nicicând elanul
Şi nici în gând să nu-ţi schimbi planul
Luptă cu toţi! Luptă cu clanul!
(Tu lupţi şi lor le vine banul!)

Ei... nu-i aşa de negru dracul
În viaţă totul e atacul
Luptă! Nu da-napoi ca racul
(Tu lupţi, iar ei îţi iau caimacul!)

În viaţă totul este tonul
E foarte inutil pardonul
Deci vieţii ca să-i ţii isonul
Tu luptă! (Ei să-şi ia ploconul!)

Te luptă! Căci e-o luptă viaţa
De cum începe dimineaţa
Luptă să-i schimbi vieţii faţa
(Tu-i iei amarul, ei dulceaţa)

Vieţii să-i urmezi chemarea
Să nu te-abată disperarea
Doar astfel vieţii-i simţi culoarea
(Şi tu iei spinul, ei iau floarea!)

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de cristina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lumea după lume se luaseră după dânşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. Îşi muşca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oana

Vibrează sub boltă poveşti pământene,
Pierdute prin ceţuri şi neguri demult.
Le vom ispiti să se-ntoarcă alene,
Din veacuri trecute de aprig tumult.

Arama clădită de Domnul Ştefan
În Piatra, ne spune a Oanei-fecioare
Poveste. Cum piere prin gândul viclean,
Ce-a rupt din Moldova prea gingaşă floare.

Răpită din casa părintelui-tată,
De lotri cei hâzi care-s scoşi de la legi,
E fata Spătarului Şendrea purtată,
Spre loc de cumplite fărădelegi.

În tainiţi de munte e dusă şi-n şoapte,
Legată-n batjocuri nepoata de Domn,
Bandiţii o-ncarcă de-ocară în noapte,
În vreme ce straja şi slugile dorm.

Mândria duducăi li-e grea încercare
Şi hoţii pierduţi de credinţa curată,
Prăvale copila în hăul cel mare,
Iar Crin-armăsarul porneşte şi-o cată.

Dureri străjuiesc de atunci amintirea
Domniţei pierdute în râpa hidoasă,
Doar turnul cu-arame mai mişcă simţirea,
Când strigă prin timp o istorie frumoasă.

Prin vânturi e clipă de sunet icoana,
A tristei vibraţii din clopote dusă,
Iar zarea se-ncarcă de numele Oana...,
Fecioara de lotri şi munte răpusă.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un basm şi-un vis

îşi caută-n tolba lui cu basme
bunicul drag în seara lină
şi înfioară cu fantasme
liota de ţânci strânsă-n grădină

începe cu a fost odată ...
îi poartă până-n large zări
povestea cu un prinţ şi-o fată
găsită peste mări şi ţări

cu vocea gravă-i înfioară
când zmeul rău prăvale stânci
şi se aprind când calul zboară
trecând peste prăpăstii-adânci

au ochii-n lacrimi dacă moare
prinţul şi parcă reânvie
când o măiastră zburătoare
i-aduce stropi de apă vie

închide ochii o codană
în întuneric şi visează
că în cosiţa ei bălană
o floare prinţul îi aşează

e doar un gând fugar prin minte
şi-ar da orice să fie-aşa
bunicul basmul lui cuminte
sfârşeşte-ncălecat pe-o şa ...

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sângele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul si armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic. După ce se întâlni cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi cu dânsul. Se bătură întâi în buzdugane, buzduganele se sfărâmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frânse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrângând pe zmeu, îi tăie şi lui capul. Îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă cu dânsele. Când ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor. Apoi sculă pe fraţi să meargă la vânat. Când văzură fraţii caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicând că nu ştie. Încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vânjos.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul Zmeilor: Poveşti, poveşti... Poveştile acestea n-au nicio logică. Ia să vă spun eu o poveste adevărată! Eram tânăr, vânjos, voinic. Mă îndrăgostisem de o fată de pe tărâmul vostru. Fata lui Smântână Împărat...
Făt-Frumos: Smântână Împărat? Ăăăă! Îl ştiu. E ăla de la Fabrica de Lapte...
Zmeul Zmeilor: Era o fată frumoasă şi fără prejudecăţi. Mă iubea, fără să ţină seamă că sunt zmeu. M-am dus la Împăratul nostru şi i-am cerut dezlegare, să mă însor cu ea. N-a fost chiar încântat, dar a acceptat. Apoi am alergat la Smântână Împărat să-i cer fata de soţie. Şi ăsta a zis că mi-o dă bucuros, numai să-i duc luna de pe cer.
Făt-Frumos: La ce îi trebuia luna de pe cer?
Zmeul Zmeilor: Zicea că vrea să o pună la el în curte, în chip de felinar. Să nu mai cheltuie atâţia bani cu iluminatul...

replici din piesa de teatru Pacea cu zmeii, scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, cât aş vrea...

Nimic nu e ca înainte,
nimic nu va mai fi ca azi,
şi mâine-aducerile-aminte
când tu pe gânduri ai să cazi

Îţi vor spori tristeţea vie
ce-o simţi în clipa care trece
când te îndrepţi spre veşnicie
şi nu vrei timpul a-l întrece...

O, cât aş vrea să nu mai suferi
şi ochii tăi să nu mai plângă,
tu, lac acoperit de nuferi,
ce ştii că mâine-n zori, să-i strângă,

Veni-vor cei ce nu se-aşteaptă,
în viaţa ce prin ei trăieşte,
s-audă-n clipa înţeleaptă,
pe care totul le-o vesteşte,

A disperării rugă mută,
a plânsului tăcut din lume,
speranţa lor demult pierdută
s-o regăsească, să-i dea nume,

Şi tu să poţi prin ei cunoaşte
cum ei prin tine pot să ştie
că tot ce s-a născut renaşte
şi tot ce va muri învie...

poezie de Elena Liliana Popescu din Unde eşti, timp? (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul cu soare în frunte

Străbate arcaşul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zoreşte copoiul
Şi-l mănă la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur şi câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi spre câmpuri porneşte,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala
Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă
Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,
Pe fata pe care arcaşul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul
Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeţi a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Şi-şi vede şi draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în braţe şi-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci
Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie o să fie
O să fie o bogăţie
Cu n-a fost şi nu mai este
Decât numai în poveste
O să fie un bairam
Ca-n sânul lui Avram
Şi de sus, măi, tam nesam
O să plouă cu salam
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
Straşnică minunăţie
Din fântâni va curge bere
Numai lapte şi cu miere
Pe ogoarele golane
O să crească macaroane
Şi pe oricare maidan
O să calci pe parmezan
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
O să fie-o grozăvie
Leul o să fie cât carul
Şi doi bani va fi dolarul
Şi-o s-ajungă americanii
Să cerşească gologanii
De-o să facă atuncea ei
Împrumut la noi în lei
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
O să fie-o poezie
Că s-a dat ordin fârtate
Ca ţăranii de la sate
În loc de sămânţă-n glie
Să-şi puie radiofonie
Şi-o să fie o melodie
În întreaga Românie
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
O să fie o drăcie
Cu stabilizarea asta
Stabilizăm şi nevasta
O să stea frumos în casă
Şi-o să fie drăgăstoasă
N-o să se mai ardă friptura
Şi n-o să-i mai auzi gura
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
O să fie-o nebunie
Toţi aşteaptă ahtiaţi
Ca să plouă cu cârnaţi
Dacă daravela asta
O sa-ţi bucure nevasta
Şi se roagă. şi se roagă
Ca să ploaie ziua-ntreagă
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
Doamne, pe la primărie â
Cică o s-avem trotuare
Si-o s-avem şi felinare
Să dai acatist la popi
N-o s-avem pe uliţi gropi
Şi când nevoia te-o pătrunde
Cică o să fie unde.....
Dă, Doaaamne!

Ce-o să fie ce-o să fie
Numai chiul şi bereţie
Ca-ntr-un an, mă, să tot caşti
O s-avem vreo şapte Paşti
Opt Craciunuri, cinci Invieri
Trei de capete tăieri
Şaptezeci de nopţi de Denii
Treizeci de blagoviştenii
Adormiri de maici vreo două
'nalţări cam la vreo nouă
Plus Ion şi plus Anton
Constantin, Pantelimon
Prooroci, ierarhi şi sfinţi
Ucenici şi sfinţi părinţi
Şi-o s-avem pe an, să mor
Cinci sute de sărbători
Şi-o s-avem, măi frăţioare
Doar trei zile lucrătoare
Dă, Doaaamne!

poezie satirică de Constantin Tănase
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai ieri

Mai ieri mi-a dat o bere clopotarul,
Să-i trag o sfoară pentru zile mari,
Iar popa s-a-ncruntat de o sprânceană
Că nu vreau să dau mită la gropari.

Un popă n-ar avea nimic de spus
În faţa-Nalt Sfinţiei Sale, Statul...
Că s-au tras sfori, s-au tras, nimic de spus,
Dar s-a-nălţat c-o treaptă plagiatul.

Şi la putere, (Dumnezeu să-i ia!),
De când cu noua mea candidatură,
Se luptă toţi lingăii pe ciolan,
Deşi sunt cei mai mulţi doar buni de gură.

Să vezi şi în sistemul sanitar,
De n-or să-şi scoată ochii cu penseta,
Şi promovând gropar după gropar,
Îşi vor toca degeaba clarineta.

Învăţământ?! Poveste de doi bani...
Toţi vor plăti gratuităţi şcolare
Şi dascălii pe drumuri vor porni
Stăpâni pe ei, dar pe doi cai călare...

Salut din plin dezastrul! M-aţi convins!
Mai bine nu mai merg la vot... adică
Pe cine ar fi cazul să votez?!
Căci peste tot este aceeaşi clică.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catrenele fetei frumoase

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr' de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopţi"
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna si drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catrenele fetei frumoase

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopti"
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Tu eşti lumina ce nu apune
Eşti floarea ce sărută cerul
Cu ochi blajini ce vor a spune
Că mie vrei să-mi dai eterul,

Tu eşti pământul ce nu cere
Doar dai şi dai din belşug
Până ce sămânţa piere
Şi nu răzbeşte nici un plug,

Tu eşti firul care ţese
Pânza albă a familiei
O pictezi în culori alese
Ţinând loc tradiţiei,

Tu eşti mâna care toarce
Lâna deasă, infinită
Nu-ncetezi ziua a stoarce
Cât munceşti neostenită,

Tu eşti luna ce veghează
Ziua, noaptea neîntrerupt
Ai tăi copii îi ai în pază
Îi alinţi şi-i strângi la piept,

Tu eşti răbdarea ce nu piere
Când lumea-i rea şi fără milă
Tu îmi dai din nou putere
Mă faci să simt că-s iar copilă,

Mamă bună, mamă mare
Mulţumesc că ne-ai crescut
De-aş întoarce timpul oare
Mâna ta s-o mai sărut!

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai aşa era să spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel întâi semnele fetei. Împăratul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va voi, mâine de dimineaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adecă fetei timpul să se gândească până a doua zi. Până atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amândoi ca pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în palaturile împărăteşti. Le pregătiră o cămară cu două paturi în care să mâie peste noapte. Până a nu însera, ciobanul se furişe de fiul de boier şi se duse de-şi cumpără nişte floricele-boabe.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare în dar

Întinde mâna, iubita mea,
primeşte floarea dăruită,
privirea ta pătrunzătoare
deschide inima cernită.

Eşti o zeiţă pătimaşă,
cu gânduri încă necitite,
adusă de un vânt sălbatic,
în peştera ascunsă-n munte.

Izvorul care-ţi oglindeşte
gingaşa ta făptură albă,
ca-ntr-o poveste fermecată
se schimbă-n floarea de nalbă.

Stelele se strâng pe cer,
luna pare cam mirată,
iar noaptea vine grăbită,
ziua pleacă supărată.

poezie de Ion Răduţ din Un pod peste timp
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce sărbătorim?

- Ce sărbătorim acum? o întreb pe Eva-n grabă.
- Cum, nu ştii? Pe Moş Crăciun!
bunicuţa mea cea dragă.
- O, mă mir că, din colind, tu n-ai priceput, copilă,
Naşterea Pruncului Sfânt ce ne-a mântuit din milă,
asta noi sărbătorim!
Cât priveşte Moş Crăciun, el e doar poveste poate,
ce se spune în Ajun la nepoţi şi la nepoate...
- Dar sub brad, cine îmi pune daruri minunate?
- Tot Iisus, slăvitul nostru, le trimite şi le-mparte
tuturor, cu bunătate!
şi doar Lui să-i mulţumim, că avem de toate!
- Şi cu Moşul cum rămâne? nu-l primim la noi?
- Îl primim, copil cuminte, are-un rol şi el.
Vine să aducă-n case urarea de bucurie,
belşug, pace şi lumină
şi cadouri fel de fel!

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda râului de dor (Altruism)

Demult, un râu ce curge în aval
S-a răzgândit şi s-a oprit privind spre mal.
I-a zis: - Mi-e dor de munte, foarte dor,
Aş vrea să mă întorc acasă, la izvor !

Dar malul i-a răspuns: - E peste poate !
Nu poţi să te opreşti, stai şi socoate !
Nu-i vorbă doar de mine, dar arinul ?
Cum poate să suporte astfel chinul ?
Cu apa, de te-ntorci înspre izvoare,
Amarnic asupreşti pe fiecare.
Moraru-şi va seca pe loc uiumul,
S-or pierde peşti-n mâluri cu duiumul,
Iar în livadă, fructele-or să sece,
La fel şi câmpul fără apă rece;
La păsăret îi vei strica hodina,
Nici rufe nu mai spală gospodina,
Iar ciurda când o fi să se adape,
Va fi doar smârc aici în loc de ape;
Adu-ţi aminte scalda de plăcere
A ţâncilor şi-a sălciei mângâiere !
Cum poţi să schimbi deodată legea firii,
Pentru un moft şi-n numele iubirii ?

- Of, malule, mă umpli de tristeţe,
Când te gândeşti la propria frumuseţe !
Arinul, păsăretul şi morarul,
Sau salcia şi ciurda, grădinarul,
S-au învoit cu mersul meu în munte
Şi seceta găsit-au să înfrunte,
Căci vântul le-a venit în ajutor
Şi apă le aduce cu un nor.
Credeam c-ai înţeles şi că îţi pasă,
De dorul meu de munţi şi de acasă.
Aşa cum vrei mereu să-ţi fie bine,
Gândeşte-te o clipă şi la mine !
Căci, dac'ar fi ca să mă sece dorul
Şi-n munte s-ar slei de tot izvorul,
Atunci tu ai rămâne pe vecie,
O râpă îmbrăcată-n bălărie.
Iar trupul ţi s-ar umple de noroaie,
Târâte de şuvoaiele de ploaie !

Atât i-a spus şi a pornit agale,
Ducându-şi unda lină înspre vale,
Dar şi-a vestit iubirea printr-o boare
Şi păstrăvi ce înoată spre izvoare.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

Şi n-ai să ştii cum este s-o iubeşti
De n-ai să-i iei cu buzele aroma,
Pe trupul ei, uşor, să poposeşti,
Să-i memorezi pentru vecie forma.

Şi n-ai să ştii nicicând dacă vibrează,
Nici cum arată plină de dorinţi,
N-ai să-i auzi suspinul când oftează
Şi când ajunge până sus, la sfinţi.

Ţi-e teamă de puterea ce-o emană,
De focul ce-i mocneşte-n măruntaie
Şi fugi făr-a băga de seamă
C-alergi desculţ prin fulgere şi ploaie.

Te temi să o auzi cum clocoteşte,
Cât de fierbinte-i poate fi iubirea
Şi iarăşi te-ai purtat prosteşte,
I-ai dat în schimb tăcerea şi mâhnirea.

Nu eşti făcut să fii tu alchimistul,
Să o topeşti când o îmbrăţişezi,
S-o modelezi cum vrei, să fii artistul,
Să faci din ea ce numai tu visezi.

Deci, n-ai să ştii cum poate să se piardă
În braţele adevărate de bărbat,
Din ochi o lacrimă să-i cadă
De fericire..., căci n-ai încercat!

poezie de Florentina Mitrică (31 mai 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua mamei

E unică ca şi viaţa, nu poţi s-o schimbi, doar s-o-nţelegi
Si poate vrea din când in când să-i aminteşti că o iubeşti.

E mama ta si te-a crescut cum a putut.... o fi greşit...
E om si ea ca fiecare, n-o judeca, fii mulţumit!

Cu mâna ei ocrotitoare, ca aripa, te-a-mbrăţişat,
Adu-i de ziua ei o floare, fă-ţi timp să-i spui că n-ai uitat.

Au fost si zile, au fost nopţi când n-a dormit gândind la tine
Poate-ai plecat demult de-acasă si drum iti e prin ţări străine

Adu-ţi aminte.... fiind copil, privirea ei iţi da viaţă
Nu e târziu să-i ceri un sfat şi să asculţi ce te invaţă

Si dacă-n lume cineva există să-ţi dorească bine
Să ştii că numai mama ta se va gândi mereu la tine.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda sălciei

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde şi curate
Îşi spală părul galben grâu.

Era mlădie şi frumoasă
Toată un zâmbet şi cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.

Clătind cosiţa-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La faţă-i arsă, dar senină
Sub puful feţei doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, uşor
Va undui ca iarba verde.

Ea o zâmbi sub apasare,
Simţind cum sânu-i îl împunge
Şi contopiţi în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.

Ăst timp, voinicii toţi s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieţii,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecaţi cu roua dimineţii,
Să se întoarcă la apus.

Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Îşi strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morţii prinsă-n unde.

A-ncremenit la cruda veste
Şi a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-şi oglindeşte
Şi cu cosiţele-o sărută
Mutând tristeţea în poveste.

În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobeşte an de an,
Plângându-şi dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Şi-ncepe cu "a fost odată..."

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!