Raşela

I-a murit lui Şmil soţia,
Draga lui cu ochii mari;
Tristă-i toată ceainăria,
Tristă-i strada Mămulari.

Era blândă şi frumoasă,
Albă ca un trandafir...
Jale-a fost la Şmil, acasă;
Jale-a fost la cimitir.

Toţi plângeau: – Aşa o damă,
Şmil o să-şi găsească greu.
(Un portret de pus în ramă!)
Şi-a luat-o Dumnezeu!

Zece ani de căsnicie
Nu-s o lună, nu-s un an!
Ca femeie şi soţie
... Ea era în primul plan.

Cui amarul să şi-l spună?
Cui durerea care-l roade?
Când era atât de bună
Şi atât de cumsecade?

Se-ntâmpla, câteodată,
Să se certe-ntr-adevăr!
Şi Raşela-nfuriată
Chiar să-l scuture de păr!

Ba, în clipe de văpaie,
Ea avea atât lipici,
Încât Şmil primea bătaie
De la mâinile ei, mici.

Dar era atât de mică
Şi atât o respecta
Că de dragu-i, Şmil, adică
Bun la suflet, o ierta!
...........................
De la cimitir spre casă
Rudele s-au risipit
Şi pe strada neguroasă
Numai Şmil venea mâhnit.

Nu ştia unde se duce,
Mintea-i rătăcea hai-hui;
Nu-ntâlnea nicio răscruce
Pentru chinurile lui.

Cine, mâine dimineaţă,
Va veni să-i ceară lei?
Tristă o să-i fie viaţa
Fără zâmbetele ei!
...........................
Şi, trecând lâng-o clădire
Ce se înălţa, proţap,
Deodată, din neştire-i
Cade-o cărămidă-n cap!

Şmil rămâne mut în stradă,
De emoţie răpus,
Nici nu ştie ce să creadă
Şi ridică ochii-n sus.

Vede zarea, vede schela
Şi, mirat de-acest mister
Şmil întreabă: – Ce, Raşela,
Ai ajuns deja în cer?

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnei Şmil

Doi copii ai, doamnă Şmil,
Şi-s frumoşi, ca doi bujori.
Unu-i floare de copil,
Altul e copil din flori.

epigramă de Ion Ionescu-Quintus din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O aventură galantă

Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,

O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.

Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,

Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,

Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,

Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,

Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insulte grave

Moişe a venit acasă,
Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.

Goală toată şi frumoasă,
O ispită, – ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimic,
Dar era şi Şmil acolo!

Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborâm cortina.

E destul numai să spunem,
Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevastă-n judecată.

S-a mutat în altă parte,
Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: "Insulte grave".

Cazul a produs rumoare,
Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.

A stârnit şi controverse
Şi atâta interes,
C-a venit toată Beer Şeva
Să asiste la proces.

Sala de şedinţe-i plină
De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prietene-ale ei.

După ce-a citit dosarul,
Judele a spus: "- Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!

Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divorţul imediat."
"- Da! Menţiu! Insultă gravă!"
Urla Moişe, disperat.

A sărit ca o nălucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: "- Boule! Când intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?"

"Nu permit la mine-n casă,
O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi... pardon... terţa persoană!"

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonardo da Vinci era o apariţie impresionantă şi frumoasă, şi prezenţa sa magnifică dăruia alinare până şi celor mai întristate suflete; era atât de convingător, încât putea să-i facă pe ceilalţi să-i împărtăşească ideile. Avea o putere psihică atât de mare, încât putea să se împotrivească violenţei, şi putea, cu mâna dreaptă, să îndoaie cercul cu care se bătea în uşă sau potcoava unui cal, de parcă aşa ar fi fost făcute. Era atât de generos, încât dăruia mâncare tuturor prietenilor săi, fie bogaţi, fie săraci... Prin naşterea sa, Florenţa a primit un dar enorm, şi prin moartea sa a suferit o pierdere incalculabilă.

citat din Giorgio Vasari
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Volatilitate

era atât de frumoasă
păşea pe aer proaspăt
părea un nufăr ziua
părea o lebădă
noaptea

trupul ei era din lut mlădios
de amforă pierdută-n nisipuri
de vestală neprihănită în temple

ochii ei erau ca oceanul primordial
neatins de furtuni
de corăbiile aspre

glasul ei era de-argint înaripat
pielea de fluturi sălbatici
de mătase albă
era atât de frumoasă
încât i s-ar fi închinat
zeii străvechi
sihaştrii din peşteri
tiranii din cetăţi
şi castele

era frumoasă ca un tărâm
nepângărit de om
era atât de volatilă
ca un orizont

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate. Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme. Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea.

începutul de la Povestea unui gât de sticlă de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harry aproape că uitase că rezultatele examenelor nu fuseseră anunţate. Spre marea lor surprindere, Ron şi Harry trecuseră examenele cu note mari. Hermione era prima din an, desigur. Chiar şi Neville absolvise anul, nota bună de la "Ierbologie" compensând nota dezastruoasă de la "Poţiuni". Sperau ca măcar Goyle, care era atât de prost, pe cât era de meschin, să fie eliminat. Dar şi el trecuse. Era mare păcat, dar, aşa cum îi plăcea lui Ron să spună, nu poţi avea totul în viaţă.

citat din romanul Harry Potter şi piatra filozofală de J.K. Rowling
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bun de pus în ramă

geaba-avem curent în sat
că la mine în casă nu e
dacă-mi bat ca un soldat
prostănac, în talpă cuie

am deschis o siguranţă
am văzut atât, o flamă
şi-am fost bun de pus în ramă
pentru orice circumstanţă:

cine trece să mă vază
c-am ajuns şi eu cu vază
şi măcar să ţină minte
adevărul când nu minte

internetu-mi stă în cui
împrejur un întuneric
de pe care pe generic
zbor himerele hai-hui

e un fel de handicap:
cine să mă "protejeze"
dacă atâtea ipoteze
nopţile îmi trec prin cap?!

că mă duc şi mă întorc
încurcându-mă ades
n-am şalvari, nici nu port fes
dar nici mintea nu mi-o storc!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, pâinea era chiar în faţa mea, dar mi-a fost prea lene să mă întind după ea, aşa că am fost cât pe ce să mor de foame! Mai mult decât atât, înaintea mea era o cană cu apă, însă era atât de mare şi grea încât nu m-am obosit să o ridic, preferând, mai curând, să mă las stăpânit de sete. Chiar să mă întorc pe o parte a fost prea mult pentru mine şi am lenevit toată ziua ca un câine.

Fraţii Grimm în Cei doisprezece servitori leneşi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei!

Anselm Grun în Să nu fugim de umbra noastră
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea a spus că plângea de obicei cel puţin o dată pe zi nu pentru că era tristă, ci pentru că lumea era atât de frumoasă, iar viaţa atât de scurtă.

citat din Brian Andreas
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima dată

când ajunge într-un studio
nici el nu ştie cine-i
nici el nu auzise de el
şi a ajuns premier
prima dată era atât de neînsemnat
încât nu au vrut să-l arate
camerelor de luat vederi
era atât de mic şi neînsemnat
nu avea nimic strălucitor
trăgea partidul în jos
a fost extras de la o primărie
pentru mandatul de premier
prima dată când a apărut
la televizor s-a întrebat
şi el cine-i şi ce face acolo

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ly: Lasă, că vă veţi descurca voi şi fără el, aşa cum şi el se va descurca fără voi.
Mihai: Nu ştiu dacă va fi chiar aşa, Ly. Nu va fi atât de simplu. Într-adevăr, Luci e un om minunat, e un foarte bun comandant, coleg şi prieten. Prezenţa lui printre noi era întotdeauna binevenită, plăcută şi utilă, ştia să se impună când era necesar, fără a exagera. Nu ştiu, personal nu înţeleg de ce ar vrea această separare, fie ea chiar şi temporară. Întotdeauna şi-a dorit ca noi să fim uniţi, la bine şi la rău, să constituim un echipaj strâns, unit, ca o mare familie, iar acum brusc, el însuşi să ceară această separare... Mi se pare inexplicabil şi chiar îngrijorător. Trebuie să fie cu adevărat, foarte afectat, pentru a proceda astfel.
Ly: O să-i treacă lui.
Mihai: Probabil.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unei iubiri atât de mari?

Veronica Micle în scrisoare către Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O frumuseţe

era atât de frumosă încât
şchiopăta în drumul spre casă:
frumuseţea o apăsa
când pe-un picior când pe altul
(?!) era
atât de frumoasă încât niciodată
nu se împiedica nu
se prăbuşea
decât în pârghia braţelor mele
ce măturau trotuarul cu aere
superioare căderii-n extaz

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

L-am zărit

l-am zărit
se vorbea pe stradă de mine
l-am zărit cu mâinile atârnându-i din umeri
trist rătăcit speriat de lume
cu ploaia şiroindu-i pe ochi pe gură
cu mersul nesigur de om rănit
răpus de coarne de fier
şi târât de învingătorii
în straie de lână şi coifuri în glumă
în urma lui doar ură
cui îi pasă zic,
apoi urlu cu lupii la strungă,
cui?

prin mine
trec trenuri de umbră
batalioane desuete-n furtună
rupe crivăţul din mine hălci de sânge
treci şi tu iubito strada pe urmă
ca o nălucă fulgerând
glodul şi cioburi de lună

în cerul gurii
am senzaţia de tine
îţi zic
încă îţi mai simt
respiraţia lipită de mine
îmi e cald şi atât îmi e de bine
încât am uitat deja
că de fapt sunt singur
şi aproape de moarte
şi atât de departe de lume

e trupul lui s-a sinucis
uite, l-au aruncat în uitare
acolo unde luna
întretaie lumina cu umbra
şopteşte ferit de mine strada într-una

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un negustor aşa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui şi pe lângă asta şi o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-şi întrebuinţa altfel banii şi când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.

începutul de la Cufărul zburător de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada Paris

Treceam aseară pe strada Paris,
Gândind de eşti aievea sau eşti un vis,
Când deodată mi-ai apărut în faţă;
Strada era plină de fum sau de ceaţă
Şi de asta păreai cam ireală.
Mi-ai întins o mână ca o momeală,
Am luat-o şi te-am dus la mine acasă
Unde am stat împreună la masă,
Bând o ţuică mică'ntr'un pahar mare,
Aşa, cum de altfel, îţi place matale.
După care, frenetic, mi te-ai dat toată, din plin,
Dar plină de ură şi de venin...

Ai fost oare aievea sau ai fost numai vis?
Oare am fost eu vreodată pe strada Paris?

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!