Mormânt de ape

de pe o stâncă stearpă priveam nemărginirea
de ape-mpovărate de zbucium şi tumult
şi unde-adânc ascunsă le este nemurirea
acelor vieţi pierdute în veacuri de demult

deodat` un val puternic în stâncă se opreşte
cerându-mi înspre unde umil să mă închin
tu, eşti chemat de zeul Neptun care domneşte
adâncuri abisale, el m-a trimis să vin !

coboară deci din gânduri în casa de cleştare
şi-ţi vom vădi privelişti străine pân`acum
răspunsuri la trecuturi cu miez de ghicitoare
şi chiar comori pierdute de pe al apei drum !

şi legănat de unde ajung la feeria
din fund adânc de mare, la casa cu trident
unde m-aşteaptă zeul ce-şi domolise furia
şi maiestuos răspunse la gândul meu ardent

faci parte dintre-aceia ce rătăcesc pe ţărmuri
şi ştiu doar trăinicia ce-i dată de pământ
sau aerul pe care noi vi l-am dat în vremuri
când doar prinseseţi viaţă, dar fără de cuvânt

apoi, din mila noastră, v-am învăţat ce-i roua
sau râul lin, cascada şi fluviul sau oceanul
ce-ascund o lume mută din care să luaţi noua
credinţă că e hrană cum e belşug mărgeanul

aţi învăţat plutirea şi mersul lin pe mare
cu plute, cu canoe sau cu pirogi mărunte
iar mai apoi curajul v-a îndemnat spre zare
în nave mari plecate pe drumuri azi pierdute

i-am scufundat pe-aceia ce n-au ştiut de bine
pe care doar orbirea îi împingea spre ţel
fără să-nvoce pronia care venea din mine
şi-apoi stătu din vorbă şi am privit spre el

mi-a arătat piratul ce-l transformase-n paj
supus la muncă aspră de zeu Neptun prin lege
şi cum i-a pus ruşinea pictată pe obraz
ca piatră pe mormântul ce n-a putut alege

doar el e pedepsitul ! ceilalţi se odihnesc
şi-i legănăm în valuri căci asta ei iubesc
te-ntoarce-n a ta lume cu rătăciri deşarte
aice numai bravii îşi au locaş de moarte

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce-i mai de preţ în lume

Tot ce-i mai de preţ în lume,
Eşti Tu, Doamne Dumnezeu,
Ne-ai creat şi ne-ai dat viaţă,
Preamărim Numele Tău.

Ne-nchinăm smeriţi doar Ţie,
Îţi slujim neîncetat,
Eşti a noastră bucurie,
Fie-Ţi Numele lăudat.

Tu, eşti Dumnezeul care,
Prin Isus ne-ai dăruit,
Viaţă veşnică, iertare,
Doamne, fii în veci slăvit.

Eşti puterea ce ne ţine,
Călăuză pe pământ,
Doamne, ne-ai făcut mult bine,
Mare eşti, puternic, sfânt.

Cu Tine avem biruinţă,
În această lume rea,
Doar cu Tine prin credinţă,
Vom putea înainta.
Amin

poezie de Ica Dragoi (7 februarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor de flutur

Se-adapă din lacrima nopţii
în zorii ascunşi la hotare
de umbre pierdute în mare,
a stelelor scurte adopţii.

Surprinde lumina în focul
a mii de oglinzi delicate
ce Soarelui vor să-i arate
că-n aripi îşi poartă norocul.

Priveşte, distrat, spre copacul
ce-i pare, acum, doar decorul
în care-a crescut el, actorul,
şi-a fost, doar o vreme, iatacul.

Se-aruncă, în formă perfectă,
spre cer, spre lumină, spre viaţă,
spre noul din care învaţă
că este o biată insectă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre suflete pierdute

Prinşi sunteţi voi în duh de rătăcire,
Şi nu priviţi la semne, deşi sunt...
Din lume aţi venit, sunteţi pământ!
Şi nici că vreţi a vă lupta spre nemurire!

Aţi rătăcit ca oile pierdute...
Pierduţi sunt toţi acei care nu văd,
Care refuză ocaziile avute
A nu le pierde... să işte iar prăpăd!

E scris – oricine cade din Lumină,
Şi nu stă alipit de ea...
A nu-şi conştientiza din vină,
E calea de pierzare, ce moartea ţi-o va da.

Binele îmbracă multe forme...
La fel şi răul pe care nu-l distingi...
Depărtează-ţi tradiţii şi dogme,
Şi împlineşte-n loc, Legea de-a Iubi!

Compasiunea, mila, bunătatea..
De la o pasăre ce-ţi vine pe la geam...
Tu dăruieşte din ce ai, doar vastitatea
Toleranţei iubiri, să n-ajungi la aman.

Ce faci la tot ce-ţi iese-n cale... se întoarce.
Deci, nu te mai mira că plângi!
Nu-ţi limita scrisele soroace,
Fă bunătate, ca roade să îţi strângi!

Poarta mult prea strâmtă-şi caută aleşii!
Mai toţi uitaţi că sunteţi doar pământ...
Recolta se alege şi culeşii
Sunt doar cei care au trudit spre sfânt!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti la mine
Tu steluţă lucitoare,
M-aş urca şi eu la tine
Dar tu eşti în Carul Mare.

Aşa cum priveşti atentă
Mă simt extrem de fericit,
Învăluit de starea mea latentă
Pe care tu mi-ai dăruit.

Mai am puţin şi voi pleca
Spre ceruri veşnice, de unde,
Voi privi apoi la lumea mea
Şi-n suflete eu voi pătrunde.

Mă las de vise legănat
Uitând că mai exist pe lume,
Căci steaua asta m-a chemat
Spre ea, dar când anume?

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc ca o nebună

Tu m-ai dat cu împrumut într-o zi la toţi nebunii,
Am crezut că mă ucid şi mă-mpart cu restul lumii.
Cu mormintele pe tâmple şi cu moartea ta de ieri,
M-au iubit ca pe-o soprană răstignită-ntre plăceri...

Au făcut apoi din mine un mănunchi de flori pierdute,
Ei s-au picurat în lacrimi peste rănile vândute,
Ei mi-au arătat palatul unde moare nemurirea,
Mi-au dat aur şi nobleţe, însă n-au putut iubirea.

Cade cerul peste mine şi pe toţi nebunii mei,
Că-au scăpat din palme timpul înjurând de Dumnezei.
Dar mi-e bine lângă Soare cu planetele în păr,
Căci aici îndur milenii.., dar iubesc într-adevăr...

Nu mai ştiu ce este viaţa fără toţi nebunii mei...
Şi-l iubesc ca o nebună, doar pe unul dintre ei.

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre soartă

Tristeţe mă apasă atunci când uit de tine,
Privire infinită şi apusă...
A ta iubire doare, dar mă las pătrunsă,
Şi tot atunci o simt c-ar vrea să mă aline.

E tot ce ştiu... şi tot ce ştiu voi tace...
N-am să ajung o stâncă fără sânge!
Chiar de vânt puternic astăzi mă înfrânge,
Tăcerea mea va tulbura suflete sărace.

Despărţirea vine în ceasul cel mai dulce,
Rămas bun spune vântul prin culori...
Şi ploaia cu safire, pădurea ce adori,
Cu ele şi iubirea şi însăţi a ta cruce.

O altă viaţă aşteaptă să înceapă acum,
Altundeva departe, unde-i doar dreptate...
O viaţă cu o lume perfectă întru toate,
Unde-i numai ziuă, noapte nicidecum!

Mă doare gândul meu ce vrea a sta la tine,
Cu cât clipe scurgând trăirea pe pământ,
Aşa de mult iubesc tăcerea din cuvânt
Ce-l voi rosti în toamna regină în suspine.

Şi aş zbura spre răsărit să afli şi tu despre zbor...
Ce soartă duse-ntru sfârşit dorinţa cea mai mare
Şi puse semnătură peste a mea ardoare?...
Să fiu şi să fii, prinzându-mă în dor!

Nepotolit se-aruncă înspre mine înverşunat,
Cel care m-a dorit cândva o sclavă...
Dar privesc la el... faţă lăcrimată cu privire gravă,
Şi cu zbucium rece pe chipu-i însetat.

Rostesc o rugăciune să alin durerea-i
Şi apele-mi sărate, pe-obraz răsar neaşteptat...
Ah, fericire... vină tu la mine s-aduci ce am sperat,
Iar tu, ducând cu tine şi purtând averea-i.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repere

Înşir nişte paşi în pustiu
şi merg spre nimic. N-am o ţintă.
Reperele, de când mă ştiu,
se schimbă şi-ncearcă să mintă.

De urc, mă îndreaptă în jos,
apoi îmi arată un munte
abrupt, c-un decor păcătos,
şi nori care vin să mă-nfrunte.

Mă chinui, mă caţăr cât pot,
ajung pe un vârf şi-mi apare
platoul pe unde socot
că-mi este cărarea cea mare

pe care aş vrea s-o urmez,
dar nu e. Se-ascunde, vicleană,
o caut, n-am cum să cedez,
căci ştiu că-i pe-aici, pământeană.

E-a mea de când sunt pe Pământ,
destinul ce-i scris în eteruri.
Repere? Niciunul nu-i sfânt:
mi-arată mereu doar spre ceruri.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă femeie

Am întâlnit, în unica mea zi din viaţă,
cea mai frumoasă femeie din lume;
nu are nume, nu are casă, nu deţine avere,
doar o privire care descumpăneşte stelele.
Mi-a adus în unicul meu sălaş, pe care numai eu îl locuiesc, o mare fereastră
prin care lumea se uită cu mirare la mine,
această necontenită stare
recunoscută ca unica mea zestre.

Mă scald în tăul luminii cu ea împreună,
necurmat,
culeg de pe marginea necuprinsă
câte o scânteie care fulgeră prin a hăului foc;
colind nevindecatele tristeţi şi extazuri
ce s-au rătăcit peste neînvinsa mea sarcină
şi, ca într-un carusel nestăpânit,
mă rostogolesc.

Am întâlnit în singura mea viaţă
o femeie ca o peniţă de scris -
nimeni nu ştie să spună mai frumos ce am vrut să rostesc;
am căutat al cântecului rost,
l-am ademenit în curtea mea
unde cuvinetele se strigă din post în post
spre a vesti lumii
că am rămas sub acelaşi acoperământ cu gândul,
unde uneori ne strecurăm printr-o ascunsă crăpătură,
unde basmele se adapă dintr-o nestatornică apă
ce strigă mereu o chemare spre nesecatul izvor.

Numai ea, cea mai frumoasă femeie din lume, ştie că de unde am plecat mereu mă întorc.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce se hrăneşte omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aştepţi să vezi putere sfântă în viaţa-n care "eu" şi "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai îngropat.

Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost înjunghiate şi puse în mormânt,
Sămânţa învierii nu va avea de unde să încolţească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să ştii: orice durere şi-amaruri înghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l laşi acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el îşi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.

Şi vrei să ştii concret ce-i "eu" şi "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiţi deci că vine în inocente haine, ba chiar îţi va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, veşnicule, mi te-ai arătat

Tu, veşnicule, mi te-ai arătat.
Şi te iubesc ca pe un fiu iubit,
care demult, de mic m-a părăsit,
căci pe-acel tron destinul l-a chemat,
de unde ţările apar ca văi.
În urmă am rămas ca un moşneag
ce nu îşi mai pricepe-acum feciorul,
şi lucrurile noi le ştie vag,
spre care pe vlăstar îl mână dorul.
Uneori tremur de norocul tău,
ce pe străine nave a pornit,
uneori iar te vreau în sânul meu,
în bezna asta care te-a hrănit.
Mi-e frică uneori că nu mai eşti,
când vremea-ncepe-n mreje să mă ţie.
Citesc atunci în evanghelii: şi trăieşti,
şi orice rând de veşnicia-ţi scrie.

Sunt tatăl; totuşi fiul e mai mare,
e tot ce fuse tatăl şi cel care
n-a fost acesta, creşte-acum într-însul;
el e viitorul şi e repetarea,
el este sânul, el e marea...

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esti zeul meu...

Te-ai înălţat să-mi vii în cale din astă mare-nsângerată,
Eu te ador-eşti zeul meu şi inima azi imi arată,
Poseidon sau doar Neptun, tu eşti trufia prinsă-n vise,
Căci tu ai lacătul iubirii şi poţi deschide porţi închise.

Eşti zeul mării nins de noapte şi eşti potopul ce atinge
Un univers uitat de oameni dar amintit acum de tine,
Dar eşti şi zeul meu iubit şi focul dragostei se stinge
Dacă n-ai grijă să-l aprinzi aşa cum tu o ştii de bine.

Şi când se lasă seara-n vis şi tot privesc pe geam la mare,
Tu te arăţi cu scoici in păr şi îmi zâmbeşti admirativ,
Eu te privesc şi te ating cu degetele prinse-n zare,
Iar tu mă strângi din nou in braţe şi mă săruţi conspirativ.

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

E-atâta linişte în mine
Mă doare jalnic nepăsarea,
Celor ce spun că îmi vor bine
Şi-un dar frumos îmi fac: Uitarea!

Îmi plânge ochiul şi suspină
Iar cerul sufletului meu,
Vorbeşte-ncet: n-ai nicio vină!
Fii demnă! cum ai fost mereu.

Zadarnic strigi pe nu ştiu unde
Şi zgomote produci ades,
Ele răsar ca o Lumină
Chiar dacă nu te-au înţeles.

Scrii iar de dor şi cu durere
Despre un zbucium fără rost,
Lumea-i o tristă adiere
Prin vieţi ce vor striga: am fost!

Doar timpul şi eternitatea
Mai par dispuse să asculte,
Romanţa ce-i întâietatea
Iubirilor demult pierdute.

poezie de Lusiana Drăguşin (27 iulie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi, către sfârşit!
Trăieşte-ţi viaţa pe deplin, cititorule!
Procrează, dă viaţă!
Căci doar ea va dăinui şi te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viaţă!
Căci ea oferă, bune şi rele...
Căci dulceaţa mierii fagurelui,
Fără înţepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceaţa strugurelui fără damful beţiei!
Dar cine stă să mă mai asculte?
Cu nepăsare, păşim sfioşi în viaţă,
Crezându-ne noi înşine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de aţă...
Aţa vieţii noastre.
Ce trebuie să facem?! Doar s-o trăim... aşa cum se cuvine!
Nu îţi pot spune eu ţie, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înşine trebuie să o trecem prin sita învăţăturii.
Şi să alegem doar ce-i frumos şi bun!
Dar cine ne spune ce e frumos şi bun? Asta aţi înăţat?
Este chiar creşterea, cultura ţi ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim şi când să murim!
Nu lăsaţi pe nimeni să aleagă în locul vostru!
EU iubesc viaţa cu toate ale ei
Şi am dreptul să aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiţi şi alegeţi un drum!
Haideţi să facem ca viaţa noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi şi pentru cei din jurul nostru...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Shakespeare

Shakespeare al meu să aibă nevoie de onoare
Ca oasele-i slăvite să stea sub pietre-n zare?
Ca ale sale moaşte s-asculte liniştea
Puse într-o piramidă cu vârful spre o stea?
Drag fiu al Amintirii, cu al tău bun Renume
De ce o biată piatră să poarte al tău nume?
Căci din uimirea noastră şi-a noastră încântare
Tu ţi-ai zidit mormântul spre veşnică-nchinare
Şi spre ruşinea artei care se mişcă-ncet
Ai scris slove frumoase cu stofă de poet
Şi inimile toate citind se bucurau
De versuri ce pe vremuri la Delfi se năşteau.
Iar tu, când fantezia pe noi ne-a părăsit,
În marmura cea albă cu grijă ai cioplit.
Acesta e mormântul ce-l meriţi după moarte
De care chiar şi regii ar vrea să aibă parte.

poezie clasică de John Milton, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

Cine ar putea să-mi spună
cum că este o minciună,
cine, lacrimi, n-a vărsat
chiar de-a fost sărac, bogat
şi-ai cui ochi, poate, n-au plâns
când în braţe el a strâns
pui de om sau pui de cuc,
pui de greier, guguştiuc,
flori de mai şi flori de soc,
trandafiri cu un boboc,
chip de îngeri, heruvimi,
un sărut trimis de mimi,
cine, lacrimi, n-a trimis
celor care vin în vis
şi aduc spre dimineaţă
stropi de rai, stropi de verdeaţă
de-acolo de unde somnul
li-i vegheat numai de Domnul,
unde suflete nu îngheaţă
dacă au fugit din viaţă
de la cei ce, pe pământ,
le-au trădat şi le-au înfrânt,
cine, lacrimi, n-a picat
dacă a primit un sfat
de la pruncii nenăscuţi
când, pentru doi-trei bănuţi,
au ucis vise străine
crezând că le-ar aparţine
şi când pruncii înţelepţi
au trimis prin doi profeţi
veste mare, veste bună,
cum că moartea-i doar... minciună!

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

E secretul, patima...

Lacrima e nemurirea
celor care-şi lasă firea
şi se duc grăbiţi la ceruri
unde nu simt iarnă, geruri,
unde nu se naşte ură
şi nici hoţi care te fură,
unde nu sunt vrăji, blesteme
ori pedepse, anateme,
unde nu e bucurie,
nici durere pe vecie,
unde-i linişte şi pace,
nimeni ca să te provoace...

Lacrima e infinitul
celui ce-a atins zenitul
şi-a ajuns până la zeu...
Sufletul?... În Elizeu!

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Tu! Ce curgi acum prin mine,
În loc de timp, în loc de sânge!
Tu! Eşti clipa-ncremenită,
În tot, în suflet, în inima rănită!

Tu! Mi-eşti viaţă, chiar neviaţă,
Moarte dincolo de moarte!
Tu! Eşti visul ce întoarce clipe,
Clipe peste clipe doar cu tine!

Tu! M-alungi din tine, mă renegi,
Din viaţa asta fără Noi, fără de legi!
Tu! Fără să ştii tot mă mai chemi,
Când toate zilele se pierd în lacrimi!

Tu! În liniştea ce-i doar amăgitoare,
Eşti torentul ce zguduie chiar cerul!
Tu! Naşti curcubeul doar dintr-o culoare,
Punte între Noi şi iubirea ce nu moare!

Tu! Eşti răsăritul şi-asfinţitul,
Unde noaptea-i neagră fără vise!
Tu! Împleteşti cunune din tăceri,
Din tot ce-a fost demult, de ieri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat

Mi-am construit
în viaţă drum
N-a fost uşor
am râs... am plâns
Doar sunt un om

Am învăţat că în viaţă
Nimic
pe tavă nu e pus
Am învăţat
ca să muncesc.
Am învăţat să iert
Dar nu-i de-ajuns

Am învăţat să tac
Când...
n-am gândit destul
Am învăţat să-nvăţ
Ce n-am ştiut demult

Am învăţat
să preţuiesc
Prietenii din jur
Să cred în mine
în eul meu
Am învăţat să sper
Un soare care mâine
Va răsări... la fel!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început...

Infern sau paradis, nu ştiu cum să-l numesc...
Mi-o spun în gând de fiecare dată,
Când las în urmă tot ce-i "nebunesc"
Şi părăsesc această lume fermecată!

Această lume, creată împreună
Şi despre care, ştim doar noi.
Această lume, atât de "nebună",
Unde ne refugiem când nu mai vrem să ştim de voi.

Este o lume magică, dar totodată,
Atât de egoistă; poate chiar pătată.
Căci doar pentru un singur scop a fost creată:
Să transformăm "inevitabilul" în artă.

Şi deşi suntem doi, în lumea noastră,
Cuvântul "noi", devine singular!
Ca să-nţelegi cât e de extraordinară
Pasiunea, când e sentimentul clar.

Păcat că suntem nevoiţi,
Să ţinem totul numai pentru noi.
Doar nu credeaţi că suntem diferiţi
Când vine vorba de-al vostru "noroi".

Nu, nicidecum! Doar nu degeaba
Am ales drumul cel mai rău privit!
Drumul, în care nu e simplă "treaba",
Dar cu finalul cel mai fericit!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!