Rup alergarea la a patruzecişitreia rostogolire

prin cenuşa labirintului de valori
râd,
centrată fiind pe a patra fugă din crucea Cuvântului.

se schimbă feţele lunii când ochiul deschis,
candela reaprinde în tâmpla pământului.

nu se întâmplă nimic.

un simplu fapt banal de a fi
şi un ţurţure în inima largă a sentimentului.

inutilitate şi încă puţin gând,
balansându-şi picioarele firave
între joc şi lumina dintâi.

restul e cacialma.

o bătaie continuă de clopote false
şi strigăte lejer destrămate de cântecul păsărilor
aproape călătoare...

tac.
surâde tâmpla,
în ultima plecăciune
în faţa unor icoane
pictate de mâinile copilului orb.
îngerii sunt îngeri.
o tuşă de culoare şi-a aninat pumnii mărunţi
de irişii goliţi de fericirea unui joc rotund.

doare.

nu se întâmplă nimic.

mai este o vară după toamnă, după iarnă,
undeva, în colţul emoţiilor de primăvară...

poezie de Anne Marie Bejliu (6 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec între nu şi da

răsucesc timpanul verbului
până la static.
în colţul cuvântului
aştern culoarea.
în spatele albului,
tâmpla dreaptă,
zvâcneşte dureros,
până la adormire.
mintea-mi dansează
în sacul în care,
dorul şi teama
rescriu versuri
pe un petec de iarbă.
reinventez liniştea.
tot o iluzie.

poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima romanţă

Cum dorm statui
în trupul alb din munte,
se auzi plângând
la templul poeziei
cântecul nopţii.

După cădere
soarele zilei de 1 mai,
zgâriat la ochi,
sângerează în voie
cu lacrimi de cristal.

La curte...
dulce toamnă,
ploaia aduce ultima romanţă,
o pată
pe ochiul cuvântului.

...joc divin
sub pomii înfloriţi,
în lumina lui Iisus,
dincolo de cuvânt:
ce poate să însemne?

poezie de Daniel Lăcătuş
Adăugat de Daniel Lăcătuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

să ne ferească Dumnezeu
de tăietura pizmaşului
când totul se rostogoleşte
într-o rană adâncă
din inima copacului cuvântului
atunci ne vom mai întâlni
vom ridica rădăcinile spre cer
salutând zborul păsărilor
cu o singură aripă
de cântec

primăvara
se va umple de toamnă
când rodul ascuns
într-un boboc de taină
va zbucni spre soare
mai adânc decât sămânţa
spre verdele crud
al începuturilor de lumi

să ne ferească Dumnezeu
de săbiile iernii
când vara aduce apusul
la sângerare de cer
odată cu vântul intrus
în cuibul cuvântului dintâi

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alunec

alunec prin urechile acului.
îmi ţes timpul
pe pânza de apă a lumii.
păianjen de gând
arunc firimiturile de viaţă
în tâmpla iernii.
din soare,
doar floarea ştie să privească zidul.
îl sfarmă în pumni de culoare,
inventând simfonii.
tiparul e clasic.
cerul râde.
e bine.
atât de bine...
noi nu.
nu ştim.

poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Singurătatea orbului
s-a umplut de cuvinte

lemnul glăsuie în graiul teiului
pasărea
aripa şi-o lasă pe tâmpla lui
în graiul legănării
vântul îi atinge fruntea
şi naşte frunze

numai el, orbul,
ştie
din care anotimp vin toate
pentru că tâmpla lui
a devenit demult
un râu o cărare
o mişcare a viului
prin viu adulmecând
imaginea

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urma şarpelui pe cărarea albă

cu orbitele albe ale degetelor
ating prezentul
văd trecutul ca pe un vas răsturnat în nisipul prezentului
viitorul este acea crăpătură care îmi taie aripile
şi ochiul alb al degetelor când
încercând să mă cuprind
nu mai aflu nimic

oricând poate veni solia unui cuvânt dintâi
suspendat între a fi
şi a muri ca un copac
pe verticala aşteptărilor copilului

aşa că

deschid larg porţile
orbitele albe ale degetelor le umplu cu sine
cât mai mult sine

la fel ca o fântână cu şapte inele
solia goleşte de sine orbitele goale ale degetelor

apoi

Totul

se umple

cu Dumnezeu

orbitele goale ale degetelor se cuprind
şi cuprind
icoana cuvântului dintâi

Mama,
uite cum se aprind candelele mărunte
singure!
spune copila
ceva mai târziu femeia
cu ochii din cărbunele prezentului
într-un acum promis a ne fi
iubire

mama răspunde copilei

fără credinţă totul e nimic
sau urma şarpelui pe cărarea albă a bucuriei de a fi

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătea în poartă

cu plânsul în gât adunat ziua toată
nici nu ştia să strige sau să vorbească
uimea părinţii şi bunicii care-şi fereau
copilaşii din calea privirii pe drumuri
abandonată pentru că ştia un secret
nu mai
spera poete să auzi cântecul în depărtări
după ce pumnii ei mărunţi vor lovi metalul
cu disperarea doritului trecut retras
nu mai
sta la geam când îţi cântă ciocârlia
care a refuzat să plece de la tâmpla
ta căruntă unde bate încă un soare
nu-i răspunde
ştia ea să deschidă poarta spre tine
las-o să bată şi spune-i că îţi place
ritmul cardiac care-ţi surâde astăzi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce joc, Doamne! ce joc!

forme geometrice haotic lăsate să cadă
în centrul unui creier pe care-l poartă omul
iubire şi ură
bucurie şi tristeţe
flux reflux
şi pasărea care pluteşte deasupra umbrelor
acoperindu-le neîncetat
cu viaţă

rostogolite de ape
pietrele intră în joc
odată cu umbra Mâinilor Tale
în deplină rugăciune care,
îţi slăveşte Numele

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu

nu.
se întâmplă nimic
şi strănutul îşi strânge buzele între două rostiri.
amăgit de un gând,
renunţă la ultima tuşă de culoare aruncată pe pânza albă.
în pumnul gândirii nu e loc de libertate.
te răsuceşti absurd până când sângele îţi umple gura de vid.
murdar vid.
ecoul a murit de mult iar sufletul tace cu părul ars de fluturi.
prea mulţi fluturi au plimbat aripile pe lampa de carte şi filele
s-au crezut pentru o clipă nori.
cer mi-a fost tavanul de o noapte.
am uitat să mai cresc atât cât fulgerul ideilor au născut un poem.
l-am scris undeva, în memoria umplută de câlţii dezamăgirilor.
mă mai nasc dimineaţa. mă mai nasc.
niciodată nu se repetă plânsul.
doar râsul lumii, hohotul ei de satisfacţie. atât.
îl aud mereu de patruzecişidoideani
cum îmi toarnă fierea promisiunilor de viaţă.
mai aştept un hohot.
voi termina ultimul tablou în care,
geometriile se bat cap în cap.
groteşti chipuri răsucite-n culori se ceartă,
mărturisindu-şi ura absolută...
altă păcăleală a dreptăţii vieţii şi a morţii
într-o zi nu mă voi trezi.
voi refuza ridicarea pleoapelor.
cerul îmi va mulţumi.
şi eu.

poezie de Anne Marie Bejliu (6 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinte ( *** )

ştergarul ce păstrează
Chipul Tău,
devine icoană,
curgând ne-ncetat
în fântânile Dorului
de Lumina Ta...

... acea fărâmă,
tainic curgând
prin sângele trupului meu.

o privesc în uimire,
în tăcere ascultând
foşnetul culorilor,
devenite brazi
şi cer,
şi ochi,
şi aură,
şi inimă,
în pieptul înfăţişărilor
ce dau viaţă veşniciei...
... căutărilor din oameni...

ascultă sunetul,
gândul meu,
când alerg suflet
printre miriardele de picături
din trup de albastru,
împletind bucuria
cu auriul cernut
din pocalul dărniciei Tale.

Părinte,
inima mea te caută mereu
în adâncurile pădurilor,
în care pulsează inimile gemene,
ale cuvintelor ce prind în salba sensurilor lor,
Numele Tău.

Părinte,
uimitoare aşternere de viaţă
surâde răsăritului,
din palma fulgului
obosit să mai zboare...

aşternut cu tâmpla
pe inima unei frunze,
celulele râd şi îi cântă
cu Glasul Tău,
până când
îl văd strălucind,
până când
firele de iubire din el,
tresaltă a Dor...
de Zbor...

Copilă,
Tac.
las firul cuvintelor tale să curgă...

pietrele râului de foc freamătă
în sufletul tău...
Lumină din Lumină
cerne timpului tău, nisipul din care,
perla bucuriei de a fi Om
se va naşte,
va străluci Soarelui
cerul din adâncul inimii tale

aşteaptă.

ascultă.

uimeşte clipa.

taci.

iartă.

poezie de Anne Marie Bejliu din Gânduri, rânduri (3 august 2010)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet hoinar

Străbat pădurea ca pe o uliţă a sorţii,
Prin stânga trecerii mele infinitul murmură uşor
Aleg un semn între hotarul vieţii şi al morţii,
Sărut cu palma frunzele calde, mi-e dor,

Dor de adâncire în limpezimea viselor,
(Copiii încă îmi strigă porecla prin sate)
Sau poate dor de frângerea aripii în zbor
Şi de alunecarea cuminte pe spate…

Coaja copacilor îmi înveleşte umerii goi,
Le strig păsărilor întruna, fără să obosesc,
Nu coborâţi, nu, o să vin eu la voi!
Şi râd, râd păsărilor mirarea, clipesc,

Dar nu pierd nimic din ceea ce se întâmplă,
Gleznele mi le afund sălbatic prin rădăciniş,
Dă-mi păpădia ta iubito, aşează-mi-o pe tâmplă,
Cât de dragi îmi sunt greieri ascunşi prin măcriş!

Da, aşa sunt zilele fără de care nu sunt eu.
Ceasul a adormit demult, acuma tace,
Doamne, hai mai aproape de sufletul meu,
Hoinăreşte-l Tu şi apoi, adoarme-l în pace…

poezie de Silviu Dachin
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nobila creolă

Şahul este un joc ritmic şi senin în nobila creolă cu gene lungi a minţii.

Pe câmp, culori se împletesc cu scânduri,
doi pioni, un cal şi un rege în urma lor
au sufletul pătrat pe două rânduri
şi un orizont ce le surâde încântător.

Pândesc, purtaţi de un galop de îngeri
prin hăul unei table ce începe să se zbată.
Căutau să cruţe liniştea din ziduri
cu pumnii strânşi la ceruri amandoi deodată.

Solemni, făcând din ceasuri cingătoare
se zbenguiau cu luna în vinul din pahar.
Privesc cum leşină, păleşte, dar nu moare,
amestecând cenuşa unui nebun murdar.

Încearcă să îl cruţe lângă o scrumieră,
să biruie corăbii şi timpurile întregi,
din cioburi de pătrate reflectate în etajeră
să – i curgă diademe de împăraţi şi regi.

Apoi, să urce încet pe coama unui cal de mare
sub cupola unui turn păgân.
Frumos şi grav, răsfăţat de soare
să – şi poarte între buze vraja ce – l ţinea la sân.

Asurzitor, câmpia în jurul lui mugea
cu plăceri de zvelte uragane.
Un cal pătrat trecea prin faţa mea
neputând pricepe de sunt fier sau carne.

Se întinde pe câmpie după un galop divin
doar cu un căpăstru ars de jarul nopţii
spre a împlinii un joc ritmic şi senin
în nobila creolă cu gene lungi a minţii.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insomnia

sunt insomnia propriului timp
chiar dacă
ilizibil fiind
sau poate chiar inexistent
lasă urme de ceară
pe crucea numelui meu
în care
literele alcătuiesc
geometria unui spin

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu?

te ştiu,
de când lacrima dintâi a fiinţei mele,
a picurat lumină,
în hexagoanele primului fagure...
m-am rătăcit de tine,
când fulgerul a ars vidul dintre inimile noastre.
n-ai lăsat sunetele să alerge pe iarba cuvintelor

te ştiu...
îmi eşti glasul din piatra rotund dăltuită
între două coloane de foc
ale pulsului vieţii...

mai eşti...
fluturele ce aleargă pe trupul meu,
când somnul îl caut printre firele lunii,
în noaptea adâncă a iubirii nerostite,
doar trăite,
până la zborul de taină al vulturului gândurilor
neîntrupate în vers...

poezie de Anne Marie Bejliu (5 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ouă de paşte

oul minune şi enigmă a lumii
mâna dibace în scop mercantil
îl sparge la un cap şi la altul
atât cât să intre acul seringei
îl goleşte de conţinut apoi
migălos îl împestriţează în fel şi chip
să fure privirea celui ce nu ştie ce vrea

fierte
simplu boite
în virtutea unui vechi obicei
sunt ciocnite în veselie şi râs
de ziua învierii cuvântului batjocorit răstignit...

pe mine oul mereu m-a uimit
sub cloşcă misterios şi tăcut
ca adevărul adânc
e ca un gând sub tâmpla poetului
firesc şi banal ca şi viaţa
dar din ea izvorât
cuvânt să se facă voind
cloşcă e tâmpla poetului
şi pui poeziile lui...

de-o vreme de ce nu mai scrii
mă întreabă un tip
ce să-i răspund
că între atâtea ouă de paşte
mă simt caraghios venind pe tarabă
cu puii mei curaţi
uneori cufuriţi cum sunt ei...

poezie de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbarea... de ce o căutăm aşa disperaţi fără să vedem că este în tot ce se întâmplă? Nu vedem că lucrurile se schimbă şi fără noi? Noi ne schimbăm fără să facem nimic. Timpul veşnic trece şi schimbă... lumea în care trăim, ne schimbă. Progresul... Nu se întâmplă de la sine! El înseamnă creştere, transformarea continuă în ceva mai bun decât ieri. El are nevoie de provocare, de părăsirea zonei de confort, de un efort susţinut. Deci tu ce vrei, schimbare sau progres?

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmarul din gând

am văzut-o valsând printre resturi de umbre
doar lumina lunii desfiinţa
orice urmă
durerea triumfa
bucăţi decer cădeau peste timp
în aşteptarea mea zădarnică
s-a aşternut frigul
doar ea duhnind a glorie
îşi făcea provizii pentru o altă zi
în care
orice eroare se va corecta
cu un singur clik

nimic nu mai doare

oamenii stau la coadă pentru nimic
se zvoneşte că se dă de pomană
o gânganie mi se aşază pe nas
ţipătul ar suna a disperare
dar tac
ceva mai încolo o mamă
alăptează un copil
printre lacrimi parcă vorbeşte cu Dumnezeu

captiv între noapte şi zi silabesesc
sunt viu

dar ştiu că şi fericirea doare...

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gros-plan este echivalentul unei distanţe de 30 de centimetri între actor şi spectator. Cât de des se întâmplă asta la teatru? Şi când ai spectatorul atât de aproape prin intermediul obiectivului, evident că un joc realist este mult mai minimal decât la teatru unde distanţa începe de la câţiva metri şi creşte spre fundul sălii şi trebuie să vadă ce exprimă faţa ta chiar şi cei din ultimul rând. Iar în acest caz gesturile vor fi mai largi, vocea mai impozantă şi mai penetrantă. Deci, deşi este vorba despre aceeaşi artă a impersonării, mijloacele sunt mai mult sau mai puţin diferite, în funcţie de efectul dorit.

citat din Corneliu Ulici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o relaţie profundă, nu mai există vreun hotar între tine şi cealaltă persoană. Tu eşti ea şi ea este tu. Suferinţa ta este suferinţa acesteia. Înţelegerea de către tine a propriei tale suferinţe ajută pe cel iubit să sufere mai puţin. Suferinţa şi fericirea nu mai sunt lucruri separate. Ceea ce i se întâmplă persoanei iubite ţi se întâmplă şi ţie. Ceea ce ţi se întâmplă ţie i se întâmplă şi celui iubit...

citat din Thich Nhat Hanh
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!