Sinucidere

nu am reuşit să ajung la timp pentru a opri gestul tău disperat,
ai hotărât că e mai bine să zbori fără mine,
dincolo de iubire, dincolo de regret.
ţi-ai adunat toate nimicurile într-o singură metaforă călăuzită de o spaimă ce îţi ardea aşteptarea.
am alergat disperat sperând să ajung lângă ţine înainte de a pleca lumina,
mi-am simţit picioarele de plumb iar paşii răsunau ca limba unui clopot ce anunţa moartea cu indiferenţă.

părinţii tăi mi-au cerut să îţi ard trupul în cuptorul unui august nemilos,
mi-au reproşat că din cauza mea ai plecat să cauţi binecuvântarea într-un loc păgân,
departe de casa părintească.
i-am ascultat răbdător cu capul plecat în praful amintirilor,
apoi am primit lovitură după lovitură din partea tuturor necunoscuţilor ce te doreau înapoi.

după ce patru anotimpuri au dansat pe mormântul tău acoperit de lacrimi mincinoase
m-am furişat să îţi sărut umbra însângerată de atâta aşteptare.
te-am găsit la fel de frumoasă, îngropată de vie într-un pământ străin
părul îţi crescuse atât de mult încât devenise văl de mângâiere pentru îngerii căzuţi.
pe faţa ta crescuse iederă şi floarea neuitării
iar eu am râs de durere, iubito,
am râs.

poezie de Eduard Dorneanu (14 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru ani am călărit

patru ani am călărit alături de sfinţi decapitaţi între un oraş sfânt şi o iubire interzisă,
orele mi s-au părut fără de sfârşit,
minutele ţi-au săpat morminte în sângele meu otrăvit de atâta aşteptare.
şacalii deşertului au încercat să îmi trimită sufletul în iad
dar eu mi-am acoperit durerea cu semnul întors al mantiei albe
şi am mers mai departe.

am şchiopătat doar în faţa focului sacru.
acolo genunchii s-au frânt în cea mai frumoasă rugăciune din lume.
îngerii mi-au biciuit credinţa cu cravaşe de lumină şi cuvinte însângerate,
durerea mi-a închis ochii şi mi-a deschis braţele,
în numele Tău.

apoi a venit toamna
iar Johannes Larmenius
a reaprins candela de argint.

poezie de Eduard Dorneanu din Sublimare (2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu es sacerdos in aeternum

am fost acolo când sabia călăului Betrouve a tăiat capul fratelui Jean d'Harcourt.
stăteai la dreapta Delfinului,
l-am văzut mangaindu-ţi neputinţa.

ochiul veşnic deschis veghea deasupra tuturor
moartea se împiedica de braţele noastre tăiate asemeni unui uriaş nod gordian,
doar coapsele tale stăteau ascunse în dorinţă,
doar ele.

ai cerut apoi trupul neînfricatului Colin Doublel,
voiai să îi vezi oasele albind în râul de mătase al cardinalului alb.
şarpele durerii ţi-a înveninat inima,
culoarea devenise ultimul bastion al tinereţii.

cu părul cruciatului Maubue de Mainemares ai împletit cunună însângerată,
erai atât de tânără încât scribii au uitat să îţi scrie numele
iar acum trăieşti în legendă ca un personaj total anonim.

doar noi doi mai suntem în viaţă din cei ce au fost atunci în Rouen.
ne căutăm disperaţi cu o iubire nepământeana
dincolo de fior...

poezie de Eduard Dorneanu (25 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela de toamna

patru ani am călărit alături de sfinţi decapitaţi între un oraş sfânt şi o iubire interzisă,
orele mi s-au părut fără de sfârşit,
minutele ţi-au săpat morminte în sângele meu otrăvit de atâta aşteptare.
şacalii deşertului au încercat să îmi trimită sufletul în iad
dar eu mi-am acoperit durerea cu semnul întors al mantiei albe
şi am mers mai departe.

am şchiopătat doar în faţa focului sacru.
acolo genunchii s-au frânt în cea mai frumoasă rugăciune din lume.
îngerii mi-au biciuit credinţa cu cravaşe de lumină şi cuvinte însângerate,
durerea mi-a închis ochii şi mi-a deschis braţele,
în numele Tău.

apoi a venit toamna
iar Johannes Larmenius
a reaprins candela de argint.

poezie de Eduard Dorneanu (28 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum către nicăieri

între două zile apăsătoare am reuşit să descalec la poarta unui han burgund,
calul era tot numai spume iar din părul meu ieşeau aburi de dorinţă amestecaţi cu frică.
hangiul mi-a spus că nu are camere libere dar pot dormi pe iarba udă alături de ceilalţi pelerini,
am strănutat cu subînţeles şi am ieşit supărat strângând în palma dreaptă mânerul unei săbii gata să caute sânge vinovat.

afară, lângă foc, oameni obosiţi şi plini de necazuri, împărţeau tăcerea.
m-am aşezat lângă ei atent ca nu cumva să îmi pierd tinereţea în schimbul unor amabilităţi fără de rost.
cei mai bătrâni s-au ridicat către miezul nopţii şi au devenit păsări fără cer
ceilalţi au cântat cum au putut balade despre eroii căzuţi în luptele de dincolo de nisipuri.

spre dimineaţă ai venit şi tu, firavă şi la fel de frumoasă ca în ziua primului sărut,
focul s-a stins uimit de paşii tăi ce ridicau întrebările mai sus de orice acceptare.
te-ai aşezat în spada mea fără să îţi pese că mori departe de casă, într-un loc aproape pustiu,
sângele a curs ca o cascadă în căutare de trup nou, fără oprire, fără ecou.

când între noi nu a mai rămas decât mărturia unei secunde ruşinate,
mi-am şters sabia de inocenţa unei copilării netrăite
şi am plecat să alerg singur,
într-un loc numit,
nicăieri.

poezie de Eduard Dorneanu (13 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În somn

Mi-au arat gândurile
Tulburătoare şi mistice întrebări.
Povara de îngeri se deşertase
În zori.
Pe buzele mele,
Cu scame de sânger pătate,
Alergau cete de stele
Pierdute în noapte.
Era apusul ascuns în tăcerea din mine,
În moarte...
Visurile arse în cuptorul
Atâtor trecute uitări
Renăşteau uneori.
Se scutura în adâncul meu
Cenuşa clepsidrei ce devenise nisip
Strălucind pe legendarul Olimp.
Am adormit şi m-am înălţat
Dincolo de ceruri,
Devenind infinit.
Am acoperit câmpul de vise cu stele,
Câmpul cel proaspăt arat
Şi nou ochi mi-am format,
Uitând de-ntrebări şi durere.
Apoi... am plecat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sala armelor

m-am aşezat jos lângă patul tău ce dintr-o dată îmi părea uriaş,
mâna ta dreaptă atârna însângerată iar stropii de viaţă desenau cercuri,
multe cercuri.
am stat cu spatele la tine până când ai închis ochii pentru veşnicie,
nu am dorit să îţi văd convulsiile schizoide de dinaintea ultimului zbor.
ca o băutură amară, moartea m-a chemat lângă trupul tău din care durerea absenta motivat,
te-am stropit cu picături de apa neîncepută şi ţi-am povestit ceva ce între timp am uitat.

două nopţi am stat îmbrăţişaţi între moarte şi moarte.
Thanatos a fost răbdător şi a stat departe de întrebările noastre copilăreşti.
apoi, într-o zi ai început să miroşi a pământ amestecat cu uitare.
dintr-o lume întunecată, mi-ai cerut să te strig în toate zilele ce vor urma,
cu numele unei femei necunoscute.

când dimineaţa a venit să îţi ardă scrisorile de dragoste,
paharul era gol,
lumânarea stinsă...

poezie de Eduard Dorneanu (16 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu m-am născut într-o familie modestă, cu patru copii. Tatăl meu, un actor cu mai puţin noroc decât mine, şi-a încheiat prematur viaţa teatrală în urma unui diferend avut cu Mihail Sadoveanu. Mama era casnică, ţinea din toate punctele de vedere casa singură; până şi hainele de pe noi erau croite şi cusute de ea. În plus, ştiind foarte bine limba franceză, ne-a învăţat şi pe noi. Eu am fost favorizat pentru că şi-au dat seama că îmi place cartea. Părinţii mei au investit tot ce puteau, ca să ajung undeva departe.

citat din Radu Beligan
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eliberare

Mi-am pus într-un felinar curajul
Şi l-am aprins cu scânteia lucidităţii
Ca să cobor pe scara sufletului meu
Ce mi-a mai rămas.

Am străbătut bezna amintirilor
Am scuturat praful imaginilor
Şi am ascultat cuvintele glasurilor
Ce s-au adunat.

Pe tine te-am găsit într-un ungher
Într-o cameră cu uşa încă deschisă
Dureros de plină cu suferinţele mele
Foste dorinţe vii.

La uşă se îmbulzeau alte dorinţe
Arzând să intre şi să te mistuie
Dar tu le ucideai pe rând cu arma
Indiferenţei glaciale.

Te-am privit şi mi-ai părut obosită
Să te lupţi mereu cu dorinţele mele
Şi tristă în sufletul meu să fii închisă
Fără de voia ta.

Te-am prins de mână şi te-am scos afară
În timp ce dorinţele mele veneau năvală
Urlând după tine şi luptându-se cu mine
În urma ta.

Şi ţi-am strigat Fugi! Nu mă aştepta
Încearcă să te ajungi pe tine însuţi
Cu toţi si toate ce-s ale tale acum
În lumea ta.

Am să rămân să îmi ucid dorinţele
Să le închid în camera suferinţelor
Şi să-ti aşez imaginea în praful amintirilor
Din lumea mea.

poezie de Daniel Uritu (februarie 2011)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre mărunţişuri...

Prin mărunţişuri, câte-a strâns cuminte,
Bunica, am găsit şi-o amintire,
O carte cu coperţi îngălbenite,
Purtând în ea cuvinte de iubire.

Era acolo, lângă ea,-n tăcere,
Parcă-aşteptând din cerurile sfinte
Un zâmbet şi o dulce mângaiere,
În poză, fiu de tată de părinte.

Se aşezase praful peste toate
Şi doar cuvintele-n tăceri vorbeau...
Un trandafir se scutura-n cenuşa
În care doi tăciuni mai străluceau.

Am luat în braţe ia... Şi un clopot
În pieptul meu bătea cu îndârjire...
Fusese a bunicii. Şi iţarii
Ai bunului bunic întru slăvire!

Am luat cu mine şi o lampă veche,
Un fus tocit şi caierul de lână,
O toartă de argint dintr-o cutie...
Şi le-am urat la toţi de noapte bună.

Prinsă-n ştergar ţesut de mâini muncite,
Era icoana... Şi mi-am amintit
De bunii mei, de tata şi de mama,
De drumul unui timp ce-a împietrit...

Am alergat într-o îmbrăţişare
Eternă, să-i cuprind şi să-i sărut,
Dar prin atâta taină aşternută,
Prin praful amintirii i-am pierdut.

Am plâns atunci... E părul din basma
Atât de alb, de rar şi despletit,
Că mă întreb acum, bunica mea
De ce-ai plecat... de ce-ai mai fi venit?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia albă a vântului

moartea s-a mutat în oglindă, alături de imaginea ta.
păreaţi două surori gemene pierdute în nerăbdarea timpului.
tu îmi spălai sabia cu lacrimi prefăcute şi incantaţii învăţate de la druizii străbuni.
cu ochii închişi de durere am spart în mii de cioburi imaginea divină
şi de atunci pământul ne-a acoperit visele.

călătoresc prin lume în căutarea celorlalte cuvinte sacre.
am navigat pe oceane, am străbătut cărările marilor munţi.
ţi-am strigat numele în faţa altarelor de sânge ale unor popoare dispărute.
vântul mi-a ţinut în mâinile lui inima rănită,
dar nu te-am regăsit.

pe urmele mele moartea a sădit florile negre ale tristeţii,
anotimpuri incerte mi-au amanetat tinereţea unor zei fără aripi.
strângând în palme cioburile unei neîmplinite iubiri,
am desenat pe mormintele tuturor celor ce s-au sinucis,
un cer pentru doi.

corbul din turnul de piatră m-a urmat pretutindeni,
până la marginea ultimei speranţe
şi chiar dincolo de ea.

poezie de Eduard Dorneanu (12 octombrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No more dreams

m-ai sunat prima dată lăsându-mi uimirea să frământe aluatul dulce al întrebării. era într-o marţi, îmi amintesc că eram înconjurat de poezii triste, multe poezii.
urlai neputincioasă că nu e firesc să încep versurile în perfect compus. poezia modernă se scrie cu mână de târfă răsfăţată şi moduri impersonale. am râs. erai blondă şi rea.
ca să te fac să simţi ce e dincolo de indicativ, am udat toate florile din balcon cu apa din gheaţa topită a unor preludii fierbinţi. aveai un rol secundar. ai acceptat doar după ce muzica s-a sfârşit.
din dragostea noastră s-au născut licenţe poetice atât de neobişnuite încât prietenii ne ocolesc zilele de naştere. pentru bucuria asta ai dansat goală o noapte întreagă. era atât de firesc...
nu te-am întrebat de ce camera ta e tapetată cu fotografiile celor asasinaţi de criminali necunoscuţi, buzele ne erau pecetluite.
spre dimineaţă tu te-ai prefăcut că dormi iar eu m-am strecurat dincolo de cuvinte ca şi cum aş fi fost un explorator ce iese nevătămat dintr-un mormânt egiptean. lacrimile tale erau atât de banale...
mi-am amintit că toată noaptea am scris poezie. versurile începeau iremediabil în perfect compus. am râs disperat de faptul că devenisem stăpânul unei femei capricioase. de după fereastră ochii tăi încuviinţau evadarea.

poezie de Eduard Dorneanu (20 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe drumurile vieţii mele

Pe drumurile vieţii mele
Au trecut pe lângă mine multe fiinţe minunate,
Toate îmbrăcate în alb, toate strălucitoare.
Într-un târziu, am intrat în vorbă cu una:
"Tu cine eşti?"
Dar ea, ca şi celelalte,
Şi-a plecat smerită privirea,
Apoi mi-a raspuns în grabă, stingherită:
"Sunt, bineînţeles, fapta bună;
M-ai întâlnit de multe ori în viaţa ta."
"Da, dar nu cu figura asta smerită," i-am răspuns;
Şi dintr-o singură mişcare, cu mână viguroasă,
În pofida împotrivirii ei,
I-am smuls voalul
Şi-am văzut faţa mândriei.
Ea, umilită, a plecat;
După ce m-am gândit o vreme,
Mi-am spus:
"Smintitule!"

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stai departe de ziua de marţi!

nici în timpul acestei vieţi nu ne putem întâlni.
zilele de marţi sunt numeroase, mult prea numeroase.
după fiecare zi de marţi urmează o altă zi de marţi, apoi alta şi tot aşa la nesfârşit
oricât aş încerca,
timpul meu refuză să se împartă în alte zile.

dar tu poţi fi cu adevărat fericită şi în absenţa mea,
e suficient să înveţi cântecul de leagăn al Morgothiei
sau să te pierzi printre copacii sacri ai druizilor.

nu aştepta să fiu dezlegat de povară unei zile fără de sfârşit.
mai bine oglindeşte-ţi chipul
dincolo de iubire,
dincolo de durere,
dincolo...

poezie de Eduard Dorneanu (2 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cel care-a plecat...

Nori de plumb ca nişte ziduri între Soare şi Pământ
Au întunecat văzduhul şi apasă peste sat,
Clopotele bat prelung, sparg tăcerea de mormânt,
Ca un geamăt de durere pentru cel care-a plecat....

Norii s-au pornit să plângă ca-ntr-un cor de maici jelind,
Lacrimi reci se scurg pe cruce spălând omul de păcat,
Gerul face din stropi stele pentru seara de colind
Şi se lasă întuneric peste cel care-a plecat...

Dans de fluturi parcă-s fulgii în lumina unui bec
Şi se-aştern peste morminte mici cristale de agat
Lasă urme pe zăpadă paşii care îl petrec
Şi bat clopotele-n turlă pentru cel care-a plecat...

Numele înscris pe cruce va mai dăinui un timp
Să se întrebe trecătorii cine-a fost şi ce-a lăsat
Şi vor trece ani în şir, anotimp după anotimp,
Să aştearnă încet uitarea peste cel care-a plecat...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin credinţă

Cum să fac, Te-ntreb, să nu mai plâng
Să Te văd, o, Doamne, lângă mine
Frunzele s-au scuturat în crâng
Şi-au plecat apoi să Ţi se-nchine.
Am rămas cu arborii golaşi
Fără frunze, fără de veştminte,
Am rămas cu urmele de paşi
Înşirate spre luare-aminte

Le-am citit cu sufletul flămând
Bâjbâiam cu mâinile pe ele,
Mi-au deschis în inima şi-n gând
O potecă dincolo de stele.

Dincolo de stele am ajuns,
Dincolo de-a cerului zidire,
Duhul de lumină m-a pătruns
Şi mi-a dat un duh de nemurire.

Îngerii zburau în jurul meu
Se-nchinau şi Te slăveau întruna
Şi erai acolo, Dumnezeu,
Te-am văzut când mi-ai întins cununa.

Adiere molcomă de vânt,
Fără chip şi totuşi o fiinţă,
Îmi lăsasem trupul pe pământ
Şi primisem altul prin credinţă.

Abur fără formă, însa viu,
Întrupat cum n-a mai fost vreodată,
Şi-am ştiut, o, Doamne, ca Te ştiu,
C-am mai stat în casa Ta odată.

După chipul şi din duhul Tău
Mi-ai făcut şi mi-ai crescut fiinţa,
Mi-ai zidit un univers din hău
Şi i-ai pus ca pecete CREDINŢA.

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altarul tinereţii veşnice

iubita mea coace pâine în cuptorul lui august,
stau la pândă flămând şi trist aşteptând să fiu miluit cu trup de grâu amestecat cu iubire.
foamea mă trage de plete, simt cum se apropie pământul de buzele mele
şi îmi vine să îmi ţip vinovăţia pe uliţele neuitate ale copilăriei.

mă simt atât de păgân în faţa sfintei pâini,
ochii îmi curg precum rugăciunile mincinoase
nici un cuvânt nu îmi poate rupe în două aşteptarea, nici unul.

în palmele întinse primesc cerul trist al ochilor tăi
şi felia de pâine udată cu roua dimineţilor amânate.

poezie de Eduard Dorneanu (14 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asalt in portul celor 7 zeiţe

dimineaţa am debarcat în portul celor şapte zeiţe,
oamenii locului muriseră cu o seară înainte sub focul încrucişat al iertării.
Polidamas a fost primul care a păşit pe plaja blestemată
urletul lui de luptă ne-a adus sângele în obraji,
ca de fiecare dată când jefuiam casele părăsite ale muritorilor.

din colibele fără uşi, podoabele dispăreau una după alta,
lăcomia era atât de mare încât am luat şi brăţările de umbră ale icoanelor fumegânde.
ascunse în beciuri de piatră am găsit şi tăbliţele legii,
oamenii din vechime scriseseră în ele cele mai frumoase minciuni,
aşa că le-am luat cu noi ca dovadă că există moarte şi după moarte.

cei mai tineri dintre luptători au băut sângele femeilor răstignite pe podiumul vopsit
violet,
apoi au dansat pe jumătate goi invocând tristeţea unui ideal inutil.
am stat deoparte un timp pentru a reuşi să număr izvoarele secate de urmaşii
minotaurului
dar răzbunarea mi-a aprins pletele cu blasfemiile ei
şi a trebuit să îţi caut mormântul printre epavele corăbiilor aproape putrezite.

şi fiindcă sunt bărbatul unei singure trădări,
am jurat să îmi caut moartea
luptând pentru o cauză de dinainte pierdută,
undeva,
dincolo de albastrul impur al speranţei.

poezie de Eduard Dorneanu (29 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie fără tine

toamna ne-a găsit îmbrăţişaţi într-un pat de frunze vii.
septembrie ţi-a copt roadele mirosind a femeie împlinită
iar eu le-am cules cu ochii închişi de spaima unui gest necugetat.
zilele ploioase ţi-au schimbat culoarea chemării,
din carnea ta îngerii au construit temple pentru cele mai iubite păcate.

atingerea ta s-a transformat într-un fulger ce îmi brăzdează trupul cu cicatrice de iubire,
pe buzele tale aroma dimineţilor se culege doar trecând printre furcile caudine ale
întrebărilor veninoase.

şi totul pare atât de firesc...

poezie de Eduard Dorneanu (2 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimele dorinţe

"Nu-mi prea aduc aminte... Erau cinci, atâta ştiu,
Căzuţi lângă mine-n tranşee – şi trei, cu mare greutate,
Mi-au şoptit ultimele lor dorinţe, înainte de moarte..."

El, scos din tranşee mai mult mort decât viu,
Surd, ameţit şi şchiop, c-un picior rupt de la jumătate,
Murmura absent aceleaşi propoziţii dezlânate:

"Nu-mi prea aduc aminte... Erau cinci, atâta ştiu,
Căzuţi lângă mine-n tranşee – şi trei, cu mare greutate,
Mi-au şoptit ultimele lor dorinţe, înainte de moarte...

Părinţii aşteaptă-ncrezători în viitorul fiilor, rozaliu –
Aşteaptă-un cuvânt într-o tăcere răbdătoare, zi şi noapte,
Dar ce mi-au spus ei sau cine-s părinţii lor, din păcate,

Nu-mi prea aduc aminte... Erau cinci, atâta ştiu,
Căzuţi lângă mine-n tranşee – şi trei, cu mare greutate,
Mi-au şoptit ultimele lor dorinţe, înainte de moarte..."

poezie de Wilfrid Wilson Gibson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!