Vremuri noi

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare... ce să mai! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş'cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi....

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie... dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân' să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Şi tot din motive care... l-au făcut să-şi ia nevastă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţii

În viaţa mea, nicicând n-aş fi crezut
Că am să fiu vreodată fericit
De-ai mei copii pe care i-am făcut,
Pân' ce nepoţii-n lume s-au ivit,

Căci de ai mei băieţi ce-au tot crescut
Zi după zi, fi'nd veşnic ocupat,
Abia acum, când anii au trecut,
Realizez că nu m-am bucurat,

Dar de nepoţi, adică nepoţei,
Când vin la noi mereu sunt bucuros,
De cum apar şi-n braţe-mi sar toţi trei,
Şi cerul pare mult mai luminos!

Iar mai apoi devin chiar exaltat,
Când facem câte-o boacănă, belea...
Nici vorbă... cum pe vremi eram blamat,
Nevastă-mea de mine să se ia!

Şi-n special, cum sunt ei de vioi
Şi-ntr-una mă aleargă pân' asud,
De-atâta gălăgie, tărăboi,
Nici soacra nu e chip s-o mai aud...

Că de ştiam ce fericit voi fi,
Indiferent ce o să credeţi toţi...
Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii...
Făceam direct, de la-nceput, nepoţi!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ziua mea

De când nu mai port mătreaţă,
Nici frizer ce să mai tundă,
Am ajuns iarăşi în viaţă
Ca să fac cifră rotundă,

Şi... precum distinse doamne,
Tot din pură modestie,
Vârsta mea, cu-atâtea toamne,
Nici nevasta nu mi-o ştie,

Auzind-o cum se plânge
Azi, în zori, cu migăleală,
Că, mai greu parcă ajunge
Ca să dea de socoteală,

Fi'nd acuma o etate
Schimbătoare, ca şi clima,
Când în zori, să nu zic toate,
Soaţa-i de se scoală prima,

Dar cum nu-i o vârstă mică...
Pe la mijlocul ulucii...
Sunt fălos că-mi poarte pică
Toţi ce-şi mai stropesc papucii,

Însă-i vârsta potrivită
Când copii-s pe picioare
Şi doar când n-au recuzită,
Te mai cată... la boznare...

E momentul din răscruci,
Între cârcă, pensionare,
Când te-ntrebi de mai apuci
La birou vreo avansare,

Este vârsta când, pe dos
Îţi mai iei ciorapii-n pripă,
Şi nu simţi că au miros
Chiar de sar în sus şi ţipă,

Când te-mbeţi şi-adormi cuminte
Doar dintr-un pahar anost,
Făr să-ţi mai aduci aminte
Cam al câtelea a fost...

Este vremea când uităm,
De gâlcevi, de dandanale,
Iar pe duşmani îi iertăm,
Suferind de boli normale,

Însă e şi minunată,
Când, la fuste de priveşti,
Parc-ai mai trăi o dată
Să n-ajungi să te căieşti,

Este trecerea-n revistă
Amintindu-ţi anii toţi,
Contemplând o nouă listă
Cu nepoate şi nepoţi....

Este vârsta, cum am spus,
Precum Terra de rotundă,
Însă cu un pol în plus,
Gata de o nouă rundă,

C-o să-mi vină neamul tot,
Pentru performanţa asta
Şi pentru... ce bine-arăt,
... să-mi felicite nevasta!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Sunt singur ca un cuib de cuc
Mai vine moartea pe la mine
Din când în când chiar eu mă duc
Dar unde stă nu ştiu prea bine.

Că pacostea şi furicioasa
N-are copii, n-are bărbat
Şade mai mult plecată-n sat;
La mine vine să-i bat coasa,

La Ion se duce să-i repare
Ciurul, să-i pună sită mare
La Gheorghe vine cu găina
Când e s-o taie. La Sulfina...

- Cum, umblă şi după muieri?
- La una s-a oprit chiar ieri
Dar nici nu ştiu ce i-a cerut
Că nici n-avea şi nici n-a vrut.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Sunt singur ca un cuib de cuc
Mai vine moartea pe la mine
Din când în când chiar eu mă duc
Dar unde stă nu ştiu prea bine.

Că pacostea şi furicioasa
N-are copii, n-are bărbat
Şade mai mult plecată-n sat;
La mine vine să-i bat coasa,

La Ion se duce să-i repare
Ciurul, să-i pună o sită mare
La Gheorghe vine cu găina
Când e s-o taie. La Sulfina...

- Cum, umblă şi după muieri?
- La una s-a oprit chiar ieri
Dar nici nu ştiu ce i-a cerut
Că nici n-avea şi nici n-a vrut.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare unui vechi amic

Pe vremea când eram flăcău în sat
Şi apăream la horă mândru, frate,
Se minunau, zicând, fetele toate:
“Măi, ce frumos şi ce chipeş băiat!”;

Le-am auzit şi-apoi, fi’nd însurat,
Când ne plimbam la braţ în parcuri seara,
Prin Bucureşti, de-acolo-i Mărioara,
Aceeaşi frază pân’ m-au deocheat,

Însă de când, şi eu, m-am pensionat,
Două femei în lume, o pereche,
Le mai aud zicându-mi fraza veche,
“Măi, ce frumos şi ce chipeş băiat”;

Cred c-ai ghicit cam cine-s, imediat!
E mama, ce în viaţă încă este
Şi Mărioara, prima mea poveste….
Când mă gândesc, m-apucă şi-un oftat

De cum îmi zic, că d-aia-s ofticat,
Că una-mi zice cu semnul mirării
Şi alta-mi zice cu semnu-ntrebării,
În rest, toate-s mişto, te-am salutat!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare unui vechi amic

Pe vremea când eram flăcău în sat
Şi apăream la horă mândru, frate,
Se minunau, zicând, fetele toate:
"Măi, ce frumos şi ce chipeş băiat!";

Le-am auzit şi-apoi, fi'nd însurat,
Când ne plimbam la braţ în parcuri seara
Prin Bucureşti, de-acolo-i Mărioara,
Aceeaşi frază pân' m-au deocheat,

Însă de când eu m-am pensionat,
Două femei în lume, o pereche,
Le mai aud zicându-mi fraza veche,
"Măi, ce frumos şi ce chipeş băiat";

Cred c-ai ghicit cam cine-s, imediat!
E mama, ce în viaţă încă este
Şi Mărioara, prima mea poveste....
Când mă gândesc, m-apucă şi-un oftat

De cum îmi zic, că d-aia-s ofticat,
Că una-mi zice cu semnul mirării
Şi alta-mi zice cu semnu-ntrebării,
În rest, toate-s mişto, te-am salutat!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Iunie (poezie pentru oameni mari)

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi,
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!...

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór...
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor ;

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu' mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap ;

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu ;

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală! Din respect, n-aş încerca măcar o dat'
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit,
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit ;

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel...

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil... însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei...
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numaidecât boierul porunci să-i aducă altele, muiate numai în fir. Până una alta, cotoşmanul se dete pe lângă stăpânul său, şi pe furiş îi dete ghiold şi-i şopti la ureche ca să se ţie să nu se tot uite pe dânsul aşa ca proştii şi ca mojicii. După ce se îmbrăcă cu hainele cele bune, el se ţinu bine şi nu se mai uită asupra lui; apoi intrară în vorbă şi se isprăvi treaba cu bine. Şi nici că se putea altfel. Căci ginerele, deşi era Mătăhuz împărat, dară boiul lui cel măreţ, chipul cel bine făcut şi alb ca zăpada, trupşorul lui cel tras ca prin inel şi nalt ca un brad, făcea mai mult decât toată împărăţia şi decât toată boieria. După ce se hotărî ziua de cununie, plecă. Până atunci bietul flăcău se frământa cu gândul ce o sa facă el şi unde o să-şi ducă mireasa. Cotoşmanul nu-i dădu răspas să se mai gândească, ci cu fel de fel de glume şi snoave îi fura gândurile şi-l înveselea. Când fu ziua hotărâtă pentru cununie, se duseră iarăşi amândoi. Boierul rămase încremenit. De unde se aştepta să vie cu oaste şi cu mărire ca un împărat, mă rog, îl văzu viind ca un cioflingar, şi începu a se îndoi şi a se codi să dea fata după dânsul.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rândunica

A venit cu primăvara
Pe poteci, ce doar ea ştie,
Ca să ne inunde ţara
Cu jocuri şi bucurie.

Şi-a luat în a sa veghe
La întrecere cu vântul
Şi văzduhul şi pământul
Până şi-a găsit pereche.

Ca doi arhitecţi de soi,
Ce nimic aşa nu lasă,
Chiar sub streaşină la noi
Îşi zidiră noua casă.

Pe covorul de puf moale,
Făcând multe ghiduşii,
Au de-acuma cinci copii,
Ce-i aşteaptă cu mâncare.

"Casa" lor, cât e de mare,
Deveni ne-ncăpătoare,
Iau în văzul tuturor
Prima lecţie de zbor.

Hărnicia se constată
Şi la mamă şi la tată.
Când zboară din zare-n zare
Şi-aduc la copii mâncare.

Consistentă, generoasă
Sunt poftiţi pe rând la masă
Fluturând din aripioare
Se-antrenează şi să zboare.

"Harnică" e rândunica,
Siguri fiţi de ce vă spui,
E în casă şi mămica
Care-şi creşte şase pui!

poezie pentru copii de Constantin Iordache din Buchet de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suerte rumano

Mi-amintesc şi-acuma, Doamne,
Om la patruşcinci de toamne,
Când eram copil, pe luncă,
M-a trimis mama la muncă,
Şi-am muncit tot în prostie,
Nu tu casă, nu moşie,
N-am găsit măcar nevastă,
Să mai am înc-o năpastă,
Iar de bani, de niciun fel!
Când priveam în portofel,
Ȋnjuram, fără perdea,
Apropo de mama mea!

Iară, vără-miu, Costică,
Ce noroc pe el, adică,
Mă-sa, că pe ea am boală,
L-a trimis să facă şcoală,
Facultăţi, un doctorat,
Văru'... supraeducat,
A-nvăţat atâta carte,
Moară Veta, să n-am parte!
Neamu' tot nu pot să-l pui,
Nici la deştu mic a' lui,
Mă-sa, nu mai zic că mor...
I-a făcut un viitor!

Dar, norocul e că noi
Avem un guvern de soi,
Il iubesc, l-am şi votat
De cinci ori!... e democrat!
N-a ţinut de şcoală cont,
Ori c-ai fi ultimul tont,
Ne-a adus la un nivel
Ca să fim plătiţi la fel,
De-am ajuns, ca şi Costică,
S-am o leafă bunicică,
Şi... făcând de ani şi ani,
Amândoi aceiaşi bani,
A venit, deh! rândul lui,
Om cu şcoală, cum vă spui,
Să-l aud pe arătură,
Cum pe mă-sa o înjură...

Telelei, ca doi nebuni,
Culegând de zor căpşuni!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntr-una am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând "cei şapte ani de acas'"
Fi'nd primul ei învăţăcel, şi "corijent" nu am rămas (!)
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam!

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Când mă lua ea de cojoc, aveam un semn de întrebare,
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Ii răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe... ce ani! mergând la dans cu prima fată,
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată...
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de... în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci... n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche...
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche...

Dar iată că la şaizeci şi... mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu', da' nu-i supărat...
Şi-acuma stă pe capu' lui... ca să se lase de fumat!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea de tată a lui Syrophanes

Undeva în Egipt trăia un om bogat
Făcuse avere multă pentru al său băiat.
Să-i ofere totul, fuse a lui dorinţă,
Frumos îl educase în cinste şi credinţă.

Mândru era Syrophanes de băiatul său
Încet, trecură anii, şi-ajunse apoi flăcău
Părea îndemânatic, cu bun simţ mereu
Crescuse un bărbat, nu orice derbedeu!

Însă viaţa....... viaţa nu e cum vrem noi,
Uneori ne dă de toate, alteori ne dă-napoi
Şi uite aşa şi Syrophanes, întâlneşte ghinionul
Flăcăul şi-l prăpădeşte, se duse în cer la Domnul.....

Omul ca fiinţă, ştie doar când s-a născut
Dar când vine moartea, e greu de prevăzut
Şi uneori e nesătulă, s-atinge şi de tineret
N-are pic de milă, nici vorbă de regret

Taman când nu se aştepta, o boală fără leac
Intrase-n trupul de flăcău şi-i veni de hac
Syrophanes egipteanul, fiind aşa bogat
Plătise leacuri multe, dar soarta la trădat.

Vai, ce durere..... greu îţi poţi imagina
Nimic din ce-i lumesc nu-l poate alina
Nu putea-nţelege...... ce dreptate-i asta?
Cum de-l lovi deodată, taman pe el năpasta?

Dintre toate suferinţele ce-s date omului
Le-ar duce el cumva, excepţie una îi
Să-ţi îngropi copilul, ce nu-i deloc firesc
E o durere mare, la nimeni nu-i doresc

Sărmanul Syrophanes, avea doar un băiat
Liniştea nu-şi mai găsea, e greu de suportat
Să-l fi luat pe el, decât să-ndure chinul
Ce folos să-l lase în viaţă, crud îi e destinul.

Deodată are o idee, părea copilărească
Însă încerca sărmanul, durerea să oprească
Începe a modela argilă, adusă de pe Nil
După asemănarea neprihănitului copil

Mai întâi îi face chipul, şi-l amintea prea bine
Era atent la toate, la ochi, la cristaline
Şi buze arcuite, cu-n zâmbet primitor
Aşa cum era adesea, mândrul său fecior.

Şi-n timp ce modela, îşi stăpânea cu greu
Lacrimi de durere, ce-i curgeau mereu
Şi-i udau argila, pe care o sculpta....
Lucra intens sărmanul, până se-nnopta

Lumea îl vedea, înţelegeau durerea
Nimeni nu încerca să-i oprească vrerea
Şi după un timp, se-arat-o sculptură
Ce seamănă perfect cu-a fiului făptură

O privea el zilnic, chiar îi şi vorbea
Cu flori şi ghirlande, o împodobea
Fiind foarte reuşită, mulţi o admirară
Şi uite aşa şi alţii, exemplu i-l luară.

De atunci si până azi, statui multe s-au sculptat
S-amintească de cei dragi când l-a cer s-au ridicat
Însă un lucru poate n-ar trebui nicicând uitat
Prima s-a făcut de-un tată pentru-al său băiat.

poezie de Ionel Popa (26 iulie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Economia capitalistă

Se spune că-ntr-o ţară, cum sunt atâtea-n lume,
Cu oameni minunaţi, la fel ca-n România,
Săraci şi amărâţi, dar puşi mereu pe glume,
S-a inventat ceva, salvând economia,

Şi cum am menţionat, având ei mintea brici,
Savanţi, cercetători, cu diplome sadea,
Facură din rahat, cum dracului, un bici,
Lucrat profesional, care mai şi pocnea!

De-au dat navală mii şi mii de investori,
Mergea economia, şi bursa era sus,
Nici aur, nici petrol, chiar producând furori,
Ajunse-orice rahat, cel mai cătat produs,

Că bice se vindeau, la moda fi'nd pe-atunci,
Cum ar fi trebuit să fie şi-azi la noi,
Pentru parlamentari, când dorm adânc, pe brânci,
Să ii trezim pocnind din bici pe lângă boi...

Şi-a mers excepţional această treabă mare,
Vreo câţiva anişori, profit sută la sută,
Veneau dolarii-n val, curgeau ca din căldare,
Până-ntr-o zi, în zori, când începu să pută,

Căci banii cum veneau, o luau pe o cărare,
De nu înţelegea niciun juristconsult
Cum oare ajungeau la câţiva-n buzunare,
Iar lumea sărăcea din zi în zi mai mult...

Pân-a-nceput să pice, când nu se aşteptau,
Şi bursa, şi moneda, industria sublimă,
Nu din motiv că bice nu se mai căutau,
Ci, nu se mai găsea, nicicum... materie primă!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Postul Mare

De când sunt în Postul Mare,
Nu mă laud, nu-s pastile,
Fără vreo exagerare,
Am slăbit treizeci de kile!

Ȋncât doamnele plinuţe,
Au ajuns să-mi poarte pică,
Subiect, la cafeluţe,
Este doar a mea burtică,

Fi'nd convinse că... de stat
Am slăbit, cum tot discută,
De când leafa mi-a dublat
Cu minus cinşpe la sută!

Doar că eu, ca bun creştin,
Botezat cu trafaletul,
Să le luminez puţin,
Le-am spus care e secretul:

Am tăiat tot după listă,
Şunci, cârnaţi, nici gând sarmale,
Chiar uitând că mai există
Carne printre vegetale,

Nu tu mici, vreo fripturică,
Nici gând pui la rotişor,
Astfel eu, de-a mea burtică
Am scăpat aşa uşor...

Şi-ncă-un amănunt, pe care,
Doamnele nu l-au ştiut,
C-am postit în Postul Mare,
De la Paştele trecut!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare (dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela)

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie (!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un baiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut,
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântare divină

Când vedem ce-i azi prin lume, gloanţe, bombe şi omor,
Cui, papucii mei, de glume îi mai arde, sau umor?!
Ca şi-acum, îmi amintesc ce mult sânge a vărsat
Neamul nostru românesc, când cu turcii a luptat,

Iar, de n-aveam un Ştefan, sau un Mircea, un Mihai,
Purtam toţi şi azi turban, pe al nostru mândru plai...
Mai aveam noi datini, oare, ca români adevăraţi,
Cu năravuri milenare, buni creştini şi botezaţi?!

Căci, mă-ntreb, dacă eram cuceriţi de-atunci de ei,
De sarmale mai ştiam, mămăligă sau mujdei?!
Mai ştiam de şpriţ, rachiu, cârciumă, sau bar, vreodat'?
Mai vedeam noi vr'un chefliu tăvălit spre casă beat?!

Nici nu ne dădea prin minţi să-njurăm ca pe ogor,
De Cristos, de cruci, de sfinţi, aveam noi aşa folclor?!
Sau, ceva cu mult mai trist, auzeam noi de-un bărbat
C-ar fi fost el, familist, la vreo fufă noaptea-n sat?...

Nu tu ţeapă, nu tu şmen, nu puteam ciordi un ac,
Nici pe blat să mergi pe tren, vai de-al nostru cozonac!
Iară hoţii, evident, votau liber, nu forţaţi,
Doar cu-o mână-n parlament, de cealaltă fi'nd scurtaţi,

Şi apoi, cu-a mea belea, Doamneee, ce amar şi chin!
Mă gândesc, român sadea, să nu fi fost eu creştin...
Iarnă, vară, noapte, zi, ce terorizat eram!...
Aveam io şapte soţii, dar şi şapte soacre-aveam!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare părintească

dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie(!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un băiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai bun bărbat

Cel mai bun bărbat din lume
Nu e prinţul din poveşti,
Nu e cel ce-ţi spune glume
Şi te face să zâmbeşti.

Nu e cel ce te iubeşte
Şi te-alină când ţi-e greu,
Ce cu drag te ocroteşte
Şi alături ţi-e mereu.

Nu este acela care
E nădejdea ta dintâi,
Când ceva cumplit te doare
El îţi stă la căpătâi.

Cel mai bun bărbat, nu-i şagă,
Este omul blând in veci,
Care poate să-nţeleagă
Când îi spui că vrei să pleci.

poezie de Octavian Cocoş (14 noiembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram tânăr şi liber, şi imaginaţia mea nu avea limite, visam să schimb lumea. Pe măsură ce îmbătrâneam şi deveneam mai înţelept, am descoperit că lumea nu vrea să se schimbe, aşa că am hotărât să privesc mai puţin departe şi anume, să-mi schimb doar ţara. Dar şi ea părea să fie de neclintit. În amurgul vieţii, într-o ultimă încercare disperată, am încercat să-mi schimb doar familia, pe cei apropriaţi mie, dar, vai, nici ei nu au vrut asta. Iar acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau seama că dacă m-aş fi schimbat pe mine, mai întâi, atunci, prin acest exemplu, mi-aş fi schimbat familia şi prietenii. Încurajat şi însufleţit de ei, aş fi găsit putere să-mi fac ţara mai bună şi, cine ştie, poate chiar aş fi schimbat lumea...

Anca Munteanu în Introducere în creatologie
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!