Eclipsă

Mi-am privit, singur, sfera-gazdă-n zbor murindă,
Mascând portocaliu, cu umbra-i gigantescă.
Dar vai ce mică-i... O priveam, proiecţie terestră
'n suspans straniu, disperând o Lună... să reaprindă.

O şansă-i că-s ş-alţi mii de sori, ce scânteiază
Să-i ţină pedepsitei, satelitei, becu-aprins
Spre neîngheţ năprasnic; neagră, în noapte trează...
O rocă prăfuită-n pierderea de dor nestăvilit, nestins.

Mă-ntreb pe neaşteptate-n gând, sinistru;
De s-ar opri mişcarea brusc, doar o secundă,
Sau mai puţin, un fir de timp... pierdut registru
De glob, uitând de sine... Am fi Icari zburând în umbră!

M-agăţ cu jind de-un fes gălbui pe-o bulă brună
Şi nu-mi revin, că bula-s eu, încontopit pe-o rocă
Şi sunt şi-aici, în noaptea începândă şi sus-pus pe Lună
Ce priveam; pe cratere-i grisate, cu gropiţe-n cocă.

M-a răvăşit o teamă nesfârşită, despre-un negru
Lăsat pe loc ştiut de-argint... Mi-am spus că-i tot posibil
Într-o zi... Poate nu eu, să pierd pe rând tot, cer sclipind, integru...
Şi tot mai mult mă văd peste milenii-n hău... Irezistibil!!!

O licărire tot gălbuie-mi dă speranţă vie
Că moartea inefabilă va mai întârzia, un neştiut
De timp... Se creşte iar speranţa că iubirea o să fie;
Căci fără ea, oh Luna, vom pieri-n necunoscut, tăcut!

Mă simt mai mic, din noaptea asta, mai fragil;
Mă sperie hidosul fără milă al naturii
Căci ştiu deja, că Universu-i o himeră, gol exil...
Un rece groaznic, un anoxic, detonant şi plin de furii...

Şi nori de pâclă-n cer se-aprind de-un roz-grena
În mută explozie-n fundal de cânt de-amor de broaşte...
Ascunsa se reîncarcă-n recâştig, lucind ca platina
Pe negrul cu un fard adânc, ceţos, de ou de Paşte.

M-adorm cu greu, c-o pată pe retină-n mintea-mi revolută
De-o experienţă nouă-nesfârşit, reînvăţând ce e elipsă
Cu dus-întors la două capete... de n-ar rămâne, bolta-i slută!...
Ferici să fim; cât dus se-ntoarce, vom trăi... în returul de eclipsă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sincopa reflecţiei de-o noapte

Pe zi ce trece e tot mai noapte,
Ce numai ea e-un sfetnic bun,
Căci doar tăcerea, spusă-n şoapte,
Dă-n spirit şansa de-un ajun.

Negrul, tihnit în lenea minţii
Culcată-n suav, stând pe-o ureche,
Redă restartul sfânt credinţii...
De gând n-ai bun, la amor pereche.

E zisa de un azi pe mâine
-Nu cea nevrută, a amânării-
Ci-n stoic coace bob în pâine
Şi-ar da şi-un înţeles... trădării.

E-o estompare de culoare
Când neagră este orice felină,
Căci nu futil e cel ce doare,
Ci hău, de suflet... să suspină.

Poate fi graba, mai devreme
Se hotărând timp să se scoale,
Când ce-ai aproape ştii că geme
Şi-aşteaptă pe umăr caldul... moale.

Nu-i standardu-ntre alb şi negru,
E molcom reflectat de-o noapte,
Ce face pe-om o zi integru...
Sufletul gând, simţiri mai coapte...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plin, de lună

... în lumina rece de-un neon
din talerul de argint, bătut să răspândescă în aer plasma
hidrargirului
ce se depune ion cu ion
cum cataplasma vraciului, fachirului,
într-o foiţă,
pe basoreliefurile, ce în noapte îşi iau luciu,
stă, aproape nemişcată,
o palidă, metalică paloare, o pojghiţă
de-o zână, peste negrul tuciu',
o fată, savurând pe-o bancă o ţigară, calm adulmecată,
c-un melanj de-un fir de fum, cu-o boare,
de monocolor de abur, expirat dintr-un profund,
se topind totul de-un instantaneu,
doar întrerupt de o mişcare ca pentru un miros de floare,
a mâinii arar de buze îşi căutând
şi c-o privire cu suspin de uşurare, din ceva greu,
se înalţă un pic spre cerul cu lipite strassuri tremurânde,
ca o pânză de mătase, în cusături,
de un mov închis...
e totul doar o măiestrie de eterne -neştiute, dar plăpânde-
peste al omului parcurs, oricât de mult, mulţii albiţi din suri
de timp, atât de vechi pân' la abis...
stele, se veşnicind alaiul zânei nopţii, Lună,
cu ale sale reveniri, neîncetat, din fir de cupă, luminând iar şi iar pe zâna o zi bătrână.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frica de frig

Atât hazard de neştiut ne este-n Univers
Că un fir de frică-mi trece mijloc de coloană
Tot mă gândind c-alerg pe-o bulă-n goană
Şi poate derapa din ronduri, fără de revers.

Mă-ncearcă sentimentul că-i mult ger
În bolta neagră de-un senin de stele
Şi ştiu că-i frig de azot tot vidul dintre ele
Unde m-aş putea pierde dur, casant precum un fier.

De-un timp leg moartea-realul lângă simbol
Şi nu mă-nşel c-am tot atins plecaţii dragi,
Cum ştiu ce e durerea-n tâmple, în mâini, nădragi
Şi poate-am şi-ngheţat chiar de n-am fost la pol!?

Mă rog, nu pentru mine, spaţiului să ţină
În neschimbare, însă ştiu că-i doar dorinţă
Şi infinitul n-are reguli, nicio preferinţă...
Că tot din accident suntem şi noi! Deci n-are nicio vină!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori

Mă întreb de verdele domină totul,
Căci se mai pierde, un timp, de frig,
Sau e albastrul de oceane, mări,
Căci de la cer nu-i, e-o himeră,
Transpusă de-ochi uman, o sferă
Cu translucidu-n căutări
De-un creier, ce digeră-n bleu de-azur aprig,
Sau este alb de nori, ori aisberguri, creozotul,
Că restul e puţin; ceva gălbui de la nisipuri,
Sau tonuri bej cu gri, de piscuri frişcă
Şi roşu pasager de împăduriri, sau jungle în flăcări,
Ori con de lavă auriu, în negru, de la bec în noapte...
Cam asta-i tot, culoare de-univers, de locatari în slipuri
Ce nud acoperim, să-l colorăm, artişti, ca într-o morişcă,
De ascunsul de adevăr, descoperit intim, până la lăcrămi
De înmuiat penel, în goaşe de iubiri spuse în şoapte,
Pe-o stâncă, c-ochiuri de ape; e "noi", minunea, peste cinci, cu a şasea amestecate... şapte!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negru

În ploaia rece de afară
o siluetă se strecoară
în întunericul cărbune,
fără cuvinte, paşi să sune...
e doar un abur de respir,
o pâclă stinsă într-un fir
topindu-se s-albească negrul
de-o clipă, răsfirând tenebrul
mocnit, întins în aer, cer
fără de lună, stele, în ger
stând sloi inertul să se crape
de corpul strâns, adus să scape
tăindu-şi rar, încet, alene,
drumeag pe aleea de dughene
fără de bec, doar pâlpâiri
de lemne arse şi icniri
de spart buşteni la luciul lamei,
cu gând la caldul sobei, zamei
din tuciul negru bolbotind,
aprins de ochi avizi ce-ntind
cu dor nestins de-mbucătură
ce-a şi uitat de gust, de gură...
Şi doar în zare-o luminiţă
răzbate, creşte-ncet pestriţă,
se împărţind în două lucii
ce cresc, se trec de semnul crucii
de-un chip de tânără-bătrână
sclipind în far cu chip de lună...
Şi-i dus şi sfârâit de roţi
pe drum pustiu pavat de porţi
şi-n liniştea de-un câmp de ţară
se stinge-o muzică, uşoară
şi roşu sânge-n dâre piere...
A fost un licăr de-adiere...

O fi la fel la reînviere?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pata brun cu negru

O umbră neagră-n brunuri şterse
Zăresc în caldul de-un cuptor
De iulie, icnind să verse
Gunoi din falsul abator.

Nici nu-i frumoasă şi e mică
Şi fuge doar de o priveşti;
Se ascunde tremurând, i-e frică,
Nu vine chiar de-o amăgeşti.

O văd mereu dormind cu jind;
Jinduind curtea-mi cu-al meu dog
Care se-mbuibă... Doar privind
Nepăsătoare, ca de-un drog.

Şi se răceşte timp. Nu creşte,
Doar simţuri dă de-un prim amor
Neaşteptat, ce nu-şi doreşte;
Că o haită-ntregă o muşcă, o vor.

Şi n-are nicio apărare;
Mai multe nopţi şi zile fuge
Chelălăind limbaj c-o doare,
Dar n-are cui, viaţa şi-o scurge.

O revăd slabă, iar dormind,
Visând cu nările-i mişcânde
De arome-n zbor, oftând, pierind
De dor de-o mamă de niciunde.

Mă bucur să o văd mereu.
I-arunc ades câte-o bucată
Şi-i tot mai frig şi somnu-i greu...
Covrig, în tremur într-o groapă.

Sunt astăzi fără nicio vlagă,
N-o văd niciunde pe "fărâmă"...
Nu mai respir; o aveam de dragă,
Urâtă, slabă-n chin, pe brumă.

Doar se-ngrăşase, dar în burtă,
Urnindu-se cu coada strânsă...
Şi gând tresar la plasa ruptă
În râu, c-o amărâtă, alta plânsă.

Alerg la râul, uz de rug
Şi văd pe-un ciob de gheaţă-n mal
Un boţ de pânză-n humă; drug
Şi-o sârmă-ncolăcită-n val...

... Şi de sub apa sloi de rece
Răzbate-o pată brun cu negru
Şi plâng şi capul nu-mi mai trece
Şi nu mai văd... omul integru!!!

Doar căţeluşa-n lemn de cedru...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rememorări

Privesc în gol, nu mă mai simt,
Mi-am luat iubitele la rând...
Cât de frumoase sunt în gând;
Nici nu mă-nşeală, nu mă mint.

Le simt pe rând dulceaţa pielii,
Le-am sunetul de glasuri fine...
E precum ieri, sunt lângă mine;
Jucăm tumultul vânzolelii.

Le iau de mână, îs la cafea,
Mă pierd în ochi-n culori diverse;
Sunt şi fidele şi perverse...
Mă văd trântit pe-o canapea.

Am gustul gurilor nesaţe
Înroşite de frecarea vrerii;
Mă pierd în sânii despuierii...
Simt aburul de-amor pe braţe.

Am muzică, de zbat, în gând,
Fior mă trece din emoţii...
Cu unele, le-nşelam soţii!
... Sau poate eu, eram la rând?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 octombrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apostrofe la lună

"Per amica silentia lunae..."

Glob rătăcitor de stâncă rece, tristă ca mormântul,
Fiică stearpă a-ntâmplării, lună, soră cu pământul,
În zadar de mii de veacuri, tu cu raze-mprumutate
Fermecat-ai paraziţii uriaşului tău frate!
Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur,
Solz zvârlit din coada unui legendar ihtiozaur, -
Câţi săraci din lumea asta, când luceşti în noaptea tristă,
N-ar voi să fii monedă, să te lege-ntr-o batistă?
Sloi de-argint ce se topeşte în azurul dimineţii!
Veşnic te-au iubit amanţii, veşnic te-or cânta poeţii
Lăudând în osanale mincinoasa ta splendoare,
Dar tu vei rămâne veşnic rece şi nesimţitoare.
Apariţie banală ca un fund de farfurie!
Talere cu două feţe! Cap de monstru fără trup!
Orologiu fără ace! Nastur de manta! Chelie!
Felinar! Conrupătoare de minore! Cantalup!
Cum poţi tu privi de veacuri globul nostru de argilă
Şi atâta suferinţă, - fără să te stingi de milă?
Pieri în noaptea nefiinţei, rece simbol de minciună,
Piei şi lasă-ne mai bine cerul nopţii fără lună!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărtăşit Paşte

Din tot ce am umanitate
Mă vărs ca sfânt, ce iarăşi naşte
Să fie doar de bun, dreptate,
În fiecare zi... Un Paşte.

Din tot ce am dar, hărăzit
Mă dăruiesc cu ce-aş cunoaşte,
Să pot vă fi ceva iubit,
Ce-am mai ales, mai pur... Un Paşte.

Din tot ce mi-aş dori şi mie
Cu gând măcar c-aşa renaşte
Speranţa, vi-o împart vă fie
Jurându-mă... Un sol, de Paşte.

Din tot ce vă va înfrunta
Cu rău, ce riscă să se caşte,
Să mă simţiţi alăturea,
Prieten... Cel eternul, Paşte.

Din imn iubirii, în primăvară
De cânt din iazul plin de broaşte,
Mă spăl de orice gând să doară
Pe orice seamăn, cel simt... Paşte.

Din zborul greu, din primul zbor
Ce leagă cer cu sol rădaşte,
Sunt uşor suflet plin de dor
Şi eu, un stol... Ce v-aduc Paşte.

Din tot ce-a lăsat Creator
Cu tot, ce ura ar vrea să împroaşte,
Să nu uitaţi e trecător
C-un spirit cast... Anual Paşte.

Din poate un pic de îndoială
Ce tot mi-o înfrâng, că sunt şi moaşte,
Mă rog acum cu tot, sfială,
Mă iartă Doamne! O să cred... Paşte.

Din tot ce şi Hristos trăita
Şi a îndurat făr' să demaşte,
Să învăţaţi că rău, ispita
Se vindecă... Într-un iz de Paşte...

Din tot ce lume a tot iertat,
Înţelegerea de-a recunoaşte,
Mă luaţi zălog cât vă sunt leat,
Cum pe-un Iisus Hristos... De-un Paşte!

Reînviu, sunt viu într-atâtea aştre...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2018)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilustrată către Univers

Priveam, pe cer şi mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiţii în multe dogme, nu o ştim, că stăm în ambient majoritar azotic
Şi credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.

Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poţi să spui nicicum că e frumos.
N-am înţeles cum de superbul, tot din el, se înalţă- atât de maiestos
Şi cum de e suficient de dur, să ne suporte, şi să fim... un univers integru.

Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieşea, din calcul, raţiune, nicio ştiinţă, isteţime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă şi la o-astfel de înălţime,
Şi cât de moale este, totuşi, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aş fi... nu fire.

Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Şi cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deşert l-a împărţit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.

Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi loveşte.
Zăresc- pân' nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră-
Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră;
Cum de nu pică, peste ţărmuri, şi de ce-i sărată... când din ape dulci, iţeşte.

Priveam, şi-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală,
Se mişcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip şi două le roteşte-n hăuri-
Iar sus, în vârf, îşi ţine-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri;
Pe două, este apă ce sclipeşte, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală.

Priveam, ca zăpăcit, am şi uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine,
Şi tot mă pierd din nou, mă întreb ce căutăm aici... suntem de unde.
Nu ştiu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde...
Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, şi totul... ne revine!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăminte

Mi-am luat vacanţă să te văd
Aveam un dor nebun de tine.
Credeam că singur e mai bine...
De-atuncea viaţa-i un prăpăd.

Visam "sublim" şi nu vedeam
Că sunt departe de-un "model"...
Vedenii aveam, mă înfierbântam;
Mi-am pierdut timp, nu mai am ţel.

Eram nebun de întâlniri,
Credeam că "noul" e mai bun
Fără să ştiu că-s doar "veniri"
Şi totu-i gol, nu-i simţ, nicicum.

Doream vâltori şi "stress "continuu
Să am ce nu mi se dădea.
Uram candoarea în rectiliniu
Şi mângâierea la o cafea...

Mi-e dor, sunt obosit de gol
Nu mă înţelege nicio fiinţă.
Amant, să fiu, nu mai vreau rol;
Sunt doar smerit şi cer căinţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de copil

Sunt prelungit de azi definitiv
în timp,
sunt sfertul moştenit
întruchipat într-un ecran
cu haşurări de emotiv
citit din pântec de copil iubit
într-un halou, precum un nimb;
un ecou-grafic... Prim cameraman.

L-am benit cast din pur străfund
şi l-am spălat
cu mintea-mi scursă
printre o lacrimă sau două,
am tresăltat
de fericire inuită, nepătrunsă,
nebănuită pân-acum; doar gând
neîmpărtăşit, tangenţial, ce-aparţinea, gândeam, doar... "vouă".

Nu ştiu ce să aleg întâi;
mă pierd
de-un bine ce-l uitasem,
unul îmbătător, fără de noimă aproape,
că-n fond e-un semn de rău, de-apropiat haihui
de-un rece convenţional-fatal, de un dezmierd
la o planetă ce deja cu ai mei o poluasem
cu cânt ultim de lebădă... ce mai pluteşte încă peste ape.

Sunt dintre cei ce nu şi-au dus copii de mână,
doar arar
şi i-am iubit nemăsurat
aşa cum parte-am fost la rându-mi
educat,
însă lăsat fără de frâu, hoinar
neoblojit, ostentativ eliberându-mi
singur spirit ce-am transmis la fel, fărâmă cu fărâmă...

Şi mă resuscitez aşa-n neprevăzut total, în tot
să mă reschimb
ca printr-o programare
ce nu mi-o bănuiam; să mă-nsoţesc
pe un neant de-alei de gene-n timp,
să-mi fiu mereu o piatră de-ncercare
într-un frumos de nesfârşit dumnezeiesc...
peste mesaj direct de la gamet. Doar sânge de nepot.

Sunt iarăşi eu reîntrupat, nepoată sau nepot... sau doi.
De unde-atâta har
de la un boţ de fată
cum a primit
la rându-i tatăl meu odată;
o nepoată şi-alta imediat apoi...
ce-mi stă ca o icoană dragă într-o altă zi de calendar...
E-o altă purtătoare de sublim, un mit...

Un chip plin de zulufi de aur ce m-a-nsămânţat de azi într-o planetă-ntreagă...
Am încă-n cenuşiu un scrijelit de-o pată haşurată ecou-grafic... Şi despre viaţă mă întreabă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pom

Sunt ca un pom încercuit de ani
Şi nu pot să mă mişc de rădăcini,
Apăsător, de multele tulpini
Ce le-aş fi vrut un bulevard, castani.

M-am întins ramuri să fiu multe cuiburi
Şi-am pierdut tot ce-am adunat în frunze
Şi găurit mi-am vindecat din scorburi
Cu triluri... Timp mi-am încântat cu muze...

Şi florile m-au părăsit în fructe;
S-au dus seminţe, nemaiştiind de carne
Şi am rămas nins, golaş pe creste abrupte,
Tot nemişcat, nici vânt să nu răstoarne.

Am plâns cu sevă după putregaiuri,
De râs nu ştiu, că n-am fost mângâiat
Decât în vaiete de-un Pan, rapsod de naiuri...
Iar cer să zbor, adesea am implorat.

Mi-am făcut umbră singur şi-am şi dat
Şi nume-n coajă mi s-au scrijelit...
Poate-am iubit, ca şişul încrustat
Când s-a înfipt... şi drag mi-am altoit.

Câtă pădure-s mame, taţi căzuţi,
Fără o vorbă, doar mă legănând
Întrebător de pomu-are virtuţi...
Şi nu ştiu; vântul n-are niciun gând!...

Mă privesc singur oglindit în picuri
Din ploile ce m-au spălat, m-au făcut mare
Şi n-am alt dor decât să mor hârtie-n plicuri,
Împrăştiat scrisori din Lună, până-n Soare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iramplasabil

Cu fiecare clipă e-n tot, cotidian
lipit într-un decor, cu acţibild se confundând,
simţit carne din spaţiu, întreg într-o cutumă
uitată cum n-ar fi, ca timp fără liman
ce-l doar percepem, este... nesimţit că-i trecând;
doar îl contând avut, fărâmă cu fărâmă.

E-ascultător ce umple, ce-ar fi gol de n-ar fi,
insesizabil dacă-i, cum n-ar fi dacă nu-i,
plămădind veşnic lucruri ce credem de la sine
uitate-n timp de când, nici chip nu i-am zări...
De cât de gravă-i lipsa, nici gândul nu ţi-l pui;
de-i umbră de-ndoială de-un final care vine?!...

Se cască vid, tăcere, un straniu de speranţă,
chiar de ştiam cu toţii că-s veşnic dispariţii
sau transformări, iluzii de alienat dureri
repetitiv, în zile, nopţi, luni, dând tot creanţă,
cerşind prin rugăciune, ca sfinte repartiţii
în dar... Un iramplasabil, ce nu mai e... de ieri!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie

Am la rabat melancolie
C-am strâns prea multă şi m-apasă
Pe aripi, veşnic într-o vrie
În transa unui alt... acasă.

Misterios e nepătrunsul
Neînţeles, de timp trecut,
Prezent ce-acum trăiesc... Recursul
E-n fond, un viitor trecut!

De suntem toţi primar fărâmă
De-un Univers în răspândire,
Atunci suntem şi frunză, râmă...
Rememoraţi o omenire!

Privesc ca Nostradamus jar,
Să delirez de toxic gaz,
Mă mestecând în timp, mojar,
Să-mi sorb trecutul, din necaz...

... Că n-am uitat oricum sublimul,
Rămânând singur el, licoare
Endomorfinică din filmul
Lăsându-şi numai iz de floare.

Îmi pierd şi timp ce am puţin,
Cu gând mereu ce las urmă
Iubind, să gust din vechiul vin,
S-aleg din bile... ce-am în urnă.

Sunt veşnic anticariat,
Sedus de timpuri în culori
Cu patinări de pastelat,
Ce-mi dau în iris picuri-flori.

Sau poate sunt un fortunat,
Căci pot trăi doi simultan;
Eternul vis înaripat
Şi altul fizic, doar alean.

Ori sunt un specimen vetusc
Resuscitat din agonie;
Noroc îşi agăţând de-un vârsc
Pe-o râpă... de melancolie?!

Şi-acum mă uit la flori, pierdut
La verdele crud din grădină;
Săpând în viitor... trecut
Ce încerc să port în gând, patină...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peliculă lunatică

M-am agăţat de-un colţ de lună
ca de-o felie de melon alb, sidefat,
lipit aşa pe-un fundal pal de gri, sau bleu plouat -decolorat
dup-un traseu de-o zi- ce nu ştiu a fost nebună, bună...

E tot mai clară ea -peticul cum cristalinul de la ochiul nopţii,
Inert în suspendare între firele de stâlpi ca semnul muzical-
şi liniştea e ca o apă îngheţată, adâncă, c-un flocon de nori, stă de fundal...
şi iată că spărtura de lumină a coborât niţel pe portativul firelor, a sorţii.

Plutesc cu gând nemărginit înfăşurat în plapuma de azur, azot,
fără să văd mai mult din vid, nici ce traseu ar fi şi nici ce staţii,
doar simt c-adie mângâieri domol, de vânturi de la fuga în sideraţii
către tărâmul mult visat de drag, de minte, se încântând de viaţa morţii...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afizic

Zile-am de sensibilitate
Când tânguiesc de frumuseţe
Pierdut în impoderabilitate,
Uşor, doar fum, delicateţe.

Nici fulg nu sunt, doar şir de lacrimi
Cu gust sărat de val de mări
În unduiri pe-obraji de patimi
Ce spală tot cu timp, uitări.

Sunt doar o gheară de suspine
Ce-mi ţine pieptul în "suspens";
N-am niciun sens, de în jur de mine...
Îs plecat fără prezent, un mers!...

... Fără de paşi, tot o plutire,
Ce-o ţin, m-agăţ de ea, n-o las
Şi-o pierd, că timp n-am... Amăgire
Sunt tot... Produsul de-un impas!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definesc viaţă

Ce-o să mă coste lenea inerţiei!
Îmi pier timpul
cu ochi fixaţi aiurea,
neştiut de nimeni, doar îmi purtând securea
inconştient d-epuizarea avuţiei
abstracte,
partajată între două acte
fără a mi se indica nici anotimpul;
cât va dura plăcerea
fără a mi se cunoaşte în vreun fel vrerea.

Oare tu cum numeri...
şi ce-nseamnă folos?...
Al cui?...
Pe cine porţi pe umeri;
căci nu mi s-a propus
să iau ceva de sus, pe sus,
de ce sunt pus să modelez o scoarţă,
să scrijelesc cu-n cui
de os
ce sunt, în fond!...
... Lăsând deoparte mintea-mi hoaţă
ce pare fără limite de timp, un bond!?

Mă păcălesc -şi zic că sunt inteligent-
cu o himeră
denumită arbitrar,
se pare peste tot, mai bărbăteşte...
suflet;
un excipient,
un fel de sferă,
singurul ce clocoteşte
fără numerar,
imaterial... nici cel puţin un cuget.

Înseamnă că "sunt"... "lipsă",
şi nu sunt, sigur, dacă nu spun... sunt,
sau dacă m-aş piti-n pământ;
deci nu exist, în fapt...
nu sunt,
trăiesc în propriul gând,
sunt o eclipsă
într-o realitate de inapt
ce mi-o fac singur aşa-zisă...
o ideală, interzisă...

Oare
sunt eu
... sau e doar viaţa
ce-i floare
efemeră
iar eu "sunt" gheaţa,
un fond de Dumnezeu,
o topitură-n timp,
infinitate dintr-o eră;
s-asigur cărăuş... continuu
primăvăratec anotimp,
pe un traseu lipsit de rectiliniu.

Şi-n fond greşesc,
că nefiind... n-am cum nimic să definesc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!