1 Iunie (poezie pentru oameni mari)

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi,
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!...

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór...
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor ;

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu' mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap ;

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu ;

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală! Din respect, n-aş încerca măcar o dat'
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit,
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit ;

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel...

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil... însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei...
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii mei

Vă tot aştept, din nou, să stăm sfătoşi de vorbă
Despre cum este în rai; de ai totul, ce vrei,
De sunteţi împreună şi mama face ciorbă...
Şi dacă vă iubiţi, la fel, părinţii mei?!

S-a scurs atâta timp, fără să vă revăd
Şi n-aş vrea să vă uit; din minte-mi pun condei
Să vă refacă chipuri... La voi nu e prăpăd?
Sau de-i, nu-i bai?... La braţ sunteţi, părinţii mei!?

Pe-acolo ce se spune, cum timp vi-l petreceţi
Şi cine vă ascultă poveţele-n crâmpei
De moarte pentru viaţă, ce-n şoapte le-ntorceţi...
Vă şuşotiţi şi-acum, cu drag, părinţii mei?!

Vă pun o întrebare, aşa copilărească,
Că încă-mi sunt copil; pe-acolo-s porumbei
Să-mi puneţi un mesaj, sau îngeri să renască
Suflet... Suflet ce-l am din voi, părinţii mei!?

... Şi-acolo, e vacanţă sau tot munciţi într-una
Şi cui mai daţi bomboane, cui întrebaţi; "Mai vrei?"...
Vă mai mândriţi cu mine? Cine mai sună acuma
De peste mări şi ţări?... Vă e dor, părinţii mei?

Şi dacă aţi plecat, n-aţi luat bilet retur
Să vă întoarceţi, iar, la ce vi-i drag, ca zei?!...
Chiar laici de-aţi fi fost, sau sfinţi, să daţi un tur;
O mângâiere doar, s-o simt, părinţii mei!

Că ştiu, voi n-aţi avut atâta timp de voi,
Poate-o să-mi spuneţi mie şi eu la alor mei
Cum pot doar în voiaj să scap de rău, nevoi
Şi să ne întoarcem toţi, c-am timp, părinţii mei?!

Voiam să ştiu şi dacă singuri sunteţi pe-acolo,
Sau vă aveţi cu toţii -fraţi, veri, toţi îngerei-
Ca să le spuneţi voi -că am vocea în tremolo-
Că un dor nebun mă ia, să vin, părinţii mei!

Să-mi spuneţi voi, curat, de viaţa chiar există
Şi trup de e-o himeră, ce mi-o ador?!... Şi ce-i
Mai important să fac, cât încă pot; o listă,
Să vă aduc de-aici, din iad, părinţii mei?

Să ştiţi c-am învăţat cum pot să fac, să zbor,
Căci pot pe nori să sui, chiar dacă norii-s grei
Şi pot să iau, datornic, o scară să cobor
Plin braţe tot, de daruri; voi doi, părinţii mei!

Mă uit pe cer; oh, plouă cu lacrimi, dragii mei!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş avea nou început...

De-aş putea să-ntorc clepsidra m-aş întoarce apoi în timp
Să iau totul de la capăt, cursul vieţii să mi-l schimb...
Aş lua din cer azurul şi l-aş pune-n ochii mei
Iar prin păr mi-aş pune aur presărat din flori de tei

Din zăpadă parfumată o pomadă aş vrea să-mi fac
Şi mi-aş colora obrajii-n roşul florilor de mac
De la brazi aş lua povaţă cum să mă înalţ ca ei
Şi-aş urca până la stele pe o muchie de stei

Iar din florile de câmp aş reface curcubeul
Şi-aş zidi din el cupolă să înlocuiesc planşeul
De la stânci aş lua tăria rezistenţei la furtuni
Şi aş cerne dintre vorbe adevărul de minciuni

De-aş simţi iubirea-n pieptu-mi ca o magmă de vulcan
N-aş închide-o-n carapace, n-aş mai ţine-o sub ecran
Zbateri de aripi de fluturi de-aş simţi ca-n luna mai
Aş striga de fericire: hai iubire, vino,... stai!

Aş schimba parcursul vieţii de-aş avea nou început
Însă ştiu că toate astea sunt un vis acum pierdut....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntr-una am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând "cei şapte ani de acas'"
Fi'nd primul ei învăţăcel, şi "corijent" nu am rămas (!)
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam!

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Când mă lua ea de cojoc, aveam un semn de întrebare,
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Ii răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe... ce ani! mergând la dans cu prima fată,
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată...
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de... în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci... n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche...
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche...

Dar iată că la şaizeci şi... mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu', da' nu-i supărat...
Şi-acuma stă pe capu' lui... ca să se lase de fumat!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţii

În viaţa mea, nicicând n-aş fi crezut
Că am să fiu vreodată fericit
De-ai mei copii pe care i-am făcut,
Pân' ce nepoţii-n lume s-au ivit,

Căci de ai mei băieţi ce-au tot crescut
Zi după zi, fi'nd veşnic ocupat,
Abia acum, când anii au trecut,
Realizez că nu m-am bucurat,

Dar de nepoţi, adică nepoţei,
Când vin la noi mereu sunt bucuros,
De cum apar şi-n braţe-mi sar toţi trei,
Şi cerul pare mult mai luminos!

Iar mai apoi devin chiar exaltat,
Când facem câte-o boacănă, belea...
Nici vorbă... cum pe vremi eram blamat,
Nevastă-mea de mine să se ia!

Şi-n special, cum sunt ei de vioi
Şi-ntr-una mă aleargă pân' asud,
De-atâta gălăgie, tărăboi,
Nici soacra nu e chip s-o mai aud...

Că de ştiam ce fericit voi fi,
Indiferent ce o să credeţi toţi...
Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii...
Făceam direct, de la-nceput, nepoţi!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să fiu din nou copil

Vreau să fiu din nou copil,
Să alerg peste dealuri, câmpii, ogoare.
Şi să mă mângâie mama
Cu mâna ei caldă şi moale.

Vreau să fiu din nou copil,
Să visez că sunt într-o poveste
Un făt-frumos cu sabie la brâu,
Un erou care a fost şi nu mai este.

Vreau să fiu din nou copil,
Să mă pot juca cu ai mei de-o seamă,
Viaţa să-mi pară un paradis
Şi frumoasa copilărie un dulce vis.

poezie de Vladimir Potlog (1 iunie 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri noi

Din vremea când trăiam, copii, la sat,
Şi până azi a' toate ştiutori,
Chiar de-omenirea dacă s-a schimbat,
Eu doar la ţoale, rar, în sărbători ;

Pe-atunci era ruşine şi respect,
Iar de nu dam un ban pe disciplină,
Cum tata era om foarte corect,
Săptămânal îmi da câte-o chenzină,

Păi de făceam cumva câte-o trăznaie,
Mă lua cu-a lui curea la întrebări
Şi mă-nchidea la mine în odaie,
Nu apă, mămăligă, până-n zori ;

Ionel al meu, computer, telefon,
Un patefon cu plăci d-alea d'o şchioapă,
Iar lâng-acel TV pân' la plafon
Are şi-un bar, copilu'.... rău de apă,

Aşa că eu, când vreau să-l pedepsesc,
Ca tata, când veneam din sat hai-hui,
De mă-sa doar îi zic, să nu-l jignesc,
Şi-apoi mă-nchid în dormitorul lui.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul sau nimic

Eu nu doresc în viaţa mea,
Nimic din ceea ce n-am fost:
Ci, fiecare drum aş vrea,
Să vină cu acelaşi rost!

Doresc să fiu din nou copil,
Să mângâi un bătrân uitat:
O, padre, ştiu c-ai fost util,
Tot ce-ai avut, lumii ai dat!

Aş vrea să fiu iar o codană,
Să bucur un copil sărac:
Să-l chem în vechiul meu cerdac,
Să-i dau hăinuţa mea şi hrană!

Nu vreau averi, glorii, plăceri,
Nu vreau "o parte", din ce pot:
Chiar dacă sunt mai mult ca ieri,
Nu vreau nimic, ce nu e Tot!

poezie de Iulia Mirancea (14 septembrie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă de copil

Sunt o fetiţă veselă, frumoasă
Ai mei părinţi sunt medici renumiţi
Într-un spital, însă, când vin acasă,
Mă iau în braţe foarte fericiţi.
Deşi sunt obosiţi, că nu-i o joacă
Să vezi ce boală are fiecare,
Îs fermă-n ce vă spun şi o să-mi placă
Să fiu tot doctor, când voi fi mai mare.

De ce-am decis să fiu tot doctoriţă?
‒ dorinţa asta-n timp se înfiripă! ‒
Am printre jucării o veveriţă,
Pe care-am vindecat-o de o gripă.
Părinţii mei îmi povestesc mai multe,
- eu sunt din ce în ce mai curioasă! -
Că trebuie să scrie, să consulte...
Iar boala-i, uneori, contagioasă.

La început nu am ştiut ce-nseamnă,
Însă de-o vreme vin mai rar acasă,
Vorbim la telefon, iar ei mă-ndeamnă,
Să-ascult de buni şi să stau la masă!
Am înţeles şi-am fost mereu cuminte,
Iar mami s-a întors şi stă cu mine,
Dar o-ntrebare mă frământă-n minte:
Pe tati la serviciu ce-l reţine?

Eu cred că tati are mult de furcă,
La ştiri vorbesc mereu de-o pandemie...
E complicat şi joaca mi-o încurcă,
Dar înţeleg şi asta... Să se ştie!
Mi-e foarte dor şi-l port cu mine-n gânduri,
Mă rog la Domnul şi-o să fie bine,
Iar dacă voi citiţi aceste rânduri,
Rugaţi-vă cu toţii lângă mine!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare (dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela)

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie (!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un baiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut,
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare părintească

dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie(!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un băiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul Moş Crăciun

Aş fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,
Pe când eram copil în satul dintre vii
Şi nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,
Că Moşul cel iubit e-un basm pentru copii,

Şi nici chiar prin liceu, chiar şi la facultate,
Colegi la care eu, franc, nu m-am aşteptat,
Cătau sa mă convingă, cu chestii fumate,
Că Moşul nu există şi nici n-a existat,

Dar n-am crezut atunci şi n-am să cred vreodat',
Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,
A fost, la Bethlehem, cu daruri aşteptat
De oameni înţelepţi şi nu de maimuţoi,

Aşa că mă gândesc, acum, la anii mei
Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,
Vâzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoţei
Că "Moşul" care-l ştiu nicicum n-ar exista...

De-aceea, când pe brazi steluţe se coboară,
Copilul de demult, din satul dintre vii,
Privind nepoţii azi, e sigur c-o s-apară
Bătrânul Moş Crăciun, cu daruri la copii...

Iar voi ce-aţi mai nega, de răi şi urâcioşi
Ce-ntr-una clevetiţi că "Moşu"-i basm curat,
Vă rog, pe cinstea mea, fiţi oameni serioşi!
Pe Moş Crăciun îl ştiţi că este-adevărat...

E drept, bătrânul "Moş", care odinioară
Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,
Cu barbă, nasul roş', cu reni la sănioară,
Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,

E tuns, chiar mai mereu, şi-i zilnic bărbierit,
De sac a şi uitat, cu VISA-n portofel,
Iar nasu', v-o spun eu, mă mir cum n-aţi ghicit!
E roşu câteodat', de la un păhărel,

Şi când o ia la mers, ca un arac de viţă
E zvelt, nu-i cocoşat, şi-atâta-i de vioi...
Îndeosebi când dă cu ochii de-o pipiţă,
Dar asta... ce să mai!... rămâne între noi...

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie pentru părinţi

Unde sunteţi voi, părinţii mei?
Ce n-aş da să vă mai văd o dată!
Aţi murit de tot, sau sunteţi zei
Rătăcind pe bolta înstelată?

Astăzi sunt celebru şi bogat
N-am de ce mă plânge, am de toate
Fie Domnul veşnic lăudat
De mi-ar da şi-un strop de sănătate.

Ce folos că scriu şi câştig bani?
La ce bun politica înaltă?
Eram fericit în primii ani
Când am fost, cu toţii, laolaltă.

Casa era plină de copii
Nu ştiam ce-nseamnă supărarea
N-aveam noi prea multe jucării
Nu ştiam ce-i muntele, sau marea.

Însă gustul vieţii era bun
Râdea-n soare iarba după ploaie
Jubilam de Paşte şi Crăciun
Puneam cele mai curate straie.

Plutea, ca un duh, în mahala
Farmecul discret al sărăciei
Îngerul cu spadă ne veghea
N-am fost sclavi păcatului trufiei.

Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm
În genunchi, aşa cum se cuvine
Lui Iisus credinţă să-I jurăm
El să ne înveţe ce-i mai bine.

Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi
Că nu ducem lipsă de nimica.
Două surioare şi trei fraţi
Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica.

Azi dau filmul vieţii înapoi
Să pricep secretul casei noastre:
Se rugau părinţii pentru noi
Domnul să ne scape de dezastre.

Nu există scut mai minunat
Decât rugăciunea cea smerită
Şi o viaţă fără de păcat -
Iar răsplata fi-va înzecită.

Le spun tuturor să fie drepţi
Din puţinul lor să facă daruri
Toţi ateii cred că sunt deştepţi
Însă dracul i-a jucat la zaruri.

Îmi e dor de cei neprihăniţi
De la ei îmi iau şi azi putere...
Unde sunteţi voi, părinţi iubiţi?
Mă primiţi la masa de-nviere?

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (3 martie 2014)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tur-retur

Să merg în pace? Da, când voi pleca!
Dar nu e nicio grabă, nu-i aşa?
Mai am şi răsărituri de văzut,
Şi mări, chiar şi oceane, de trecut,

Mai am atâţia trandafiri de dat
Şi-atâtea suflete de alintat,
Mai am şi visuri, multe, de-mplinit
Acum şi mâine sau... prin infinit.

Cu ce a fost, acum sunt împăcat,
Iar ce va fi... nu ştiu, căci n-am aflat
Nimic prea sigur. Nici nu mă omor,
Când ştiu că sufletu'-i nemuritor.

De ce mi-aş face griji, sau geamantan,
Când ştiu că pe acolo-i tot ce am?
De ce aş plânge pentru-o viaţă, doar,
Când alta mă aşteaptă la hotar?

Aşa că, dragii mei, plec doar puţin
Deşi eu aş mai sta, de n-ar fi chin
Nu pentru mine, pentru cei din jur.
Doar toţi avem biletul... tur-retur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune după Anul Nou

O, Doamne! Cât sunt azi de exaltat,
Chiar fără ajutorul Tău deplin
Am început, precum ai remarcat,
Un an fără să fac niciun păcat
Cu fapta sau cu gândul cel puţin
Şi pân-acum perfect m-am descurcat ;

N-am fost invidios, nu am bârfit,
Nici arţăgos cu cei din jurul meu,
La bunul alteia nu am râvnit,
Iar cu al meu n-am fost deloc zgârcit,
Nu m-am fălit şi ce mi-a fost mai greu,
Prin vis măcar o dat' nu am minţit,

Însă acum, Te rog anticipat,
Căci anu-i lung şi nu ştiu când năpasta
Mă va lovi cât sunt eu de curat,
Ajută-mă să nu cad în păcat
Şi mai ales, să-ncepi din clipa asta
Când mă voi da, în fine, jos din pat.

Amin.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

George: Statuia mi-a alunecat din mână şi s-a spart. Părinţii mei s-au uitat la mine de parcă încălcasem cele zece porunci. Chiar şi în ziua de azi vorbesc despre asta. A fost unica experienţă din viaţa mea care m-a oripilat... în afară de faptul că l-am văzut pe tata dezbrăcat.

replică din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga cea din urmă

Viaţa mea? Un bun pierdut
Căci n-am trăit-o cum am vrut.
Nevoile, anii mai grei,
Săraci au fost părinţii mei,
Iar eu... Apoi copiii mei,
De toate n-au avut.

De-aceea gândul m-a-ndemnat
Să mă-nrolez şi... Înarmat,
Să lupt pe frontul din Irak,
In ţara unui fost « Prusak »,
Ce n-a fost înger, doar un drac,
Dar.... Rău m-am înşelat.

Ştiam că nu va fi uşor
Pe acest pământ pustiitor.
Cu dune de nisip hoinar,
Un soare arzător, un jar,
Duşmani ce peste tot apar
Că, doar... E ţara lor.

Deşi eram bine feriţi,
Cu « zale » dure poleiţi,
Capcanele veneau din vânt,
Din aer şi chiar din pământ,
Iar vorba lor era un cânt:
Alah!... Alah!... Să-i nimiciţi!

Blestemul, iată ne-a cuprins,
« Tancheta » noastră s-a aprins,
Când sângele-mi curgea, părău,
Am ars de viu, îmi pare rău,
Că n-am murit în « patul » meu,
-Si.... Astfel el s-a stins.

Eu nu mai am nimic de spus,
Căci gândurile mi-au apus.
Acum... Puterea este-n voi
Să-mi duceţi trupul înapoi
În ţara mea. Nu vreau să fiu printre eroi,
Pe acest pământ « distrus ».

Dar... Spune-ţi-le ălor mici,
Că o să-i plâng, de sus, de-aici.
Iar soaţei, un mic jurământ,
Să aibă grijă de mormânt
Si de « bătrâna » mea... plângând....
Să crească trei voinici.

O lacrimă fierbinte pentru cei ce s-au gerfit pe fronturile « nedreptăţii »
în: Irak, Afganistan, Angola, Kosovo etc. Pentru ce?
Pentru triumful unor politici bolnave şi a ideilor celor ce le promovează.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (18 octombrie 2007)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecător prin viaţă

Ne-am cunoscut la inceput de vară
Eram o tânără subţire şi sprinţară,
Nu cred c-am aveam nici opsprezece ani
Când ne plimbam pe aleea cu castani.

Ce viaţă... fără griji, fără nevoi,
Era atuncea pentru amândoi...
Dar timpul făr' de veste a trecut,
Şi apoi necazurile-au apărut.

Păşind în viaţă printre buni şi răi,
Am reuşit să-mi văd şi de ai mei
M-am străduit să fiu la înălţime,
Şi să fac doar ceea ce se cuvine.

Târziu am constatat că am greşit
Că de la viaţă n-am cerut mai mult,
M-am mulţumit doar cu ce mi s-a dat,
Însă mereu, mereu am tot sperat.

Acum, când nu mai sunt copilul de-altadat',
Mă uit în urmă la tot ce am lasat
NIMIC afară de ai mei copii,
Cu care toată lumea s-ar mândri.

Regretele pe rând mă copleşesc
Când văd ca-ncep uşor să-mbătrânesc,
E imposibil să mă-ntorc din drum
Să am atunci, demult, mintea de-acum.

poezie de Mariana Simionescu (17 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!