Vrăbiuţa norocoasă

Vrăbiuţa
Se dă huţa
Gureşă şi fericită
Pe o creangă de răchită
Ce crescuse lâng-o groapă
Plină ochi cu mâl şi apă.
Cu agerii ochişori
Pândeşte doi viermişori
Să îi dea la puişori
Care ciripesc din zori
Sub o streşină bătrână,
Chiar aproape de fântână.
Deodată, un motan
Ce stătuse pe tăpşan
Leneş tolănit la soare
Se trezeşte şi tresare
Când zăreşte pe crenguţă
Gospodina vrăbiuţă.
Urechile îşi ciuleşte
Şi în gând se socoteşte
Cum să pună el lăbuţa
Şi să prindă vrăbiuţa.
Se lungeşte la pământ,
Ca un arc îşi face vânt
Şi apoi prin aer sare
Să o prindă între gheare.
Vrabia în zbor zvâcneşte
Şi motanul o păţeşte.
Dus fiind de inerţie
Şi de mare lăcomie,
A aterizat în groapă,
Împroşcând cu stropi de apă.
Cred că ştiţi, precum socot,
N-are lecţii de înot.
Disperat la toţi se roagă,
Dă din labe şi din coadă,
Se zbate ieşind cu greu
Pe un mal de heleşteu.
Scuturându-şi blana udă,
Se gândea pufnind de ciudă:
"Râd şi curcile de mine,
C-am păţit aşa ruşine.
Pentru-o vrabie zăludă
Am ajuns o mâţă udă!"

După ce a priceput
Că pericolu-a trecut,
Vrăbiuţa ciripeşte
Şi la pui le povesteşte:
- Dumnezeu e bun şi drept
Şi conduce înţelept.
Nu-i de acord cu lăcomia,
El iubeşte omenia,
Nu permite la motani
Să lase puii orfani.
Şi, ca să îi mai ogoaie,
Le mai face câte-o baie.

fabulă de Valeria Moroşan din Vrăbiuţa norocoasă (2011)
Adăugat de Valeria Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrăbiuţa

Mică, dar plină de viaţă,
La fereastra mea drăguţă,
În fiecare dimineaţă
Ciripeşte o vrăbiuţă...

Zilnic pe farfurioară,
Să o fac să nu renunţe,
Fie primăvară, vară,
Îi pun câteva grăunţe...

Vine în zbor, când nu-i potop,
Ea se mişcă ţop, ţop, ţop,
Prima oară mai priveşte,
După aceea ciuguleşte.

Iute, aşa s-a potrivit
Că ne-am şi împrietenit,
Iar din mica prietenie
S-a născut o poezie.

poezie pentru copii de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrăbiuţa mai energic ciripeşte, iarba mai bogată înverzeşte, soarele mai puternic străluceşte, natura mai des îi zâmbeşte omului care la gând se curăţeşte şi la faptă se înţelepţeşte.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâţa bătrână şi şoriceii jucăuşi (poezie pentru copii)

Dragi copii, vă povestesc
Pisicile ce păţesc
Când devin neputincioase
Trândăvind zilnic prin case.

Povestea-i adevărată
Şi copiilor arată
O pisică bătrânioară
Ce dormea zilnic afară.

Şoriceii, la-nceput
De pisică s-au temut:
Nu cumva... pe toţi să-i prindă
Şi o cursă să le-ntindă.

Şi fricoşi precum erau
Văzând că nu zice "miau"
Au tras-o întâi de coadă:
Dacă se mişcă, s-o vadă.

Şi pisica a simţit
Şi iarăşi a adormit
Zicând că e mângâiată
Şi de şoareci adorată.

Şoriceii, au văzut
Repede au priceput
Şi-au chemat mai mulţi să vină
Să se dea, pe trambulină.

Şi aşa au şi făcut
Se jucau foarte plăcut:
Pe pisică se suiau
Şi la vale se dădeau.

Greu este să fii bătrână
Să nu fii tare în vână
Să nu poţi fugi deloc
Fiind, bătaie de joc.

Şi pisica a răbdat
Nici măcar n-a mieunat
Dimpotrivă, îi lingea
Cu lăbuţa,-i împingea.

Şi ce mare veselie
Şoriceii toţi să ştie
Din tot satul să sosească
Aici să se veselească.

Unii, pe ea se suiau
De mustăţi că o trăgeau
Aşa mare veselie
Nu s-a existat să fie.

Şi bătrâna pisicuţă
A fost blândă şi drăguţă
Şi fiind prea bolnăvioară
Ia venit ziua să moară.

Şoriceii, au simţit
Că pisica a murit
S-au dat jos de pe pisică
Neştiind ce să îi zică.

Şi gândind ei ce să facă
Şi nemaiavând o joacă
S-au gândit: groapă să-i sape
Şi acolo să o-ngroape.

Şi aşa au şi făcut
Au săpat şi au tăcut
Pisica au sărutat.
Şi adio, ei, şi-au luat.

Cum să facă ei acum
Al pisicii ultim drum
Căci pisica: era grea
Şi din loc nu se urnea?

Hai s-o tragem de codiţă
De mustăţi sau de guriţă
S-o târâm până la groapă
Pe pământul ud de apă?

Şi pisica decedată
A mai mieunat... odată
Şoarecii, s-au speriat
Şi-au fugit imediat.

Şi de-atunci, n-au mai venit
Şi povestea, s-a sfârşit
Şoricei şi voi să fiţi
Şi pisica s-o iubiţi.

Pisicuţa, e frumoasă
Tânără şi drăgăstoasă
Toată ziua toarce lână
Şi în casă îi stăpână.

Când vede un şoricel
Se repede după el:
Şoricel închipuit
De pisicuţă gândit.

Dragi copii, să vă jucaţi
Pisicuţelor să daţi
Plăcerea de a trăi
Se juca şi a iubi.

Pisicuţele-s copii
Sunt micuţe jucării
Nu cumva să le loviţi
Răi la inimă să fiţi.

Şi eu am o pisicuţă
Este mare şi drăguţă
Îi vorbesc şi îmi vorbeşte
Şi din ochişori clipeşte.

Este-atât de drăgăstoasă
Când face tumbe prin casă
Că-ţi vine să te prefaci
Soricel, mic, să te faci.

Să iubim animăluţe
Căţei, şoricei şi mâţe
Viaţa să nu le-o-ntristăm
Dragoste, să le-arătăm.
Mulţumesc.

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache (18 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cap până-n picioare...

De nu vrei să mă-nveţi iubirea ce-i,
Vor flămânzii genunchii de-aşteptare
Şi vor ploua, albaştri, ochi ai mei,
Tot aşteptând, iubite, în parcare.

Stau singură pe banca dintre nuci,
O cioară se aşază lângă mine,
Mai sunt şi vreo trei-patru guguştiuci,
Ce se iubesc ardent, fără ruşine.

Doi fluturi se ating pasional,
Confuză îmi iau ochii de la scenă,
Şi mă cuprinde un frison carnal
Şi mi se-aprind urechile de jenă.

La câţiva metri un motan parşiv
Se-nvârte, mieunând lâng-o pisică
Îşi intră-n rol şi-aproape obsesiv
Se mlădie pe glezna-mi... şi ce frică,

M-apucă-aşa deodată, când privesc,
Cum, lângă mine, zburdă toţi hormonii,
Iar eu nu am pe cine să iubesc-
De ciudă-mi explodează neuronii.

Şi, de nu vii mai repede, să ştii,
Că m-oi preface-n aprigă vântoasă
Şi-atuncea, fără voie, ai să-mi vii
În patru labe, chiar la mine-acasă.

Să mă iubeşti pân' la epuizare,
Aşa cum ştii, din cap până-n picioare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiune solemnă

La noi sub acoperiş
Vrabia din răchitiş
Strânge paie ca să ţeasă,
Pentru puii ei, o casă.
Şi-a săltat-o pe-ndelete,
Lângă geam, pe un perete
Şi când lucru-a isprăvit
A scos ouă şi-a clocit.
Vrăbioiul, soţ docil,
A clocit şi el umil,
Că aşa-i la vrăbioi;
Clocesc, pe rând, amândoi.
Şi în două săptămâni,
Că nu-i rost să mai amâni,
Încet, încep să deprind
S-aud pliscuri ciripind.
Strig la vrabie de jos,
Mulţumit şi curios:
-Câti băieţi şi câte fete,
Ca să ştiu câte şervete
Şi-n plus, câte baveţele,
Să-mpletesc eu din andrele,
Că vreau să le fiu nănaş
Măcar cât la gură-au caş?!
Dar poznaşul meu motan,
Gelos foc şi şarlatan,
S-a strecurat jos din pod
Mâncându-i ca un nerod.
Geaba îi arăt vătraiul;
Vrabia nu-mi ştie graiul
Şi plângea pe limba ei,
Aşa ca îi promisei,
Cât am putut de solemn,
Să-i fac căsuţă din lemn
Şi să o agăţ în grindă
Ca motanul să nu-i prindă,
Puii ei fără de pene,
Ce-or ieşi de Sânziene.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflete Lemele

Suflete Lemele se plimba prin mlaştină
cu fiecare pas trosnea bâldâbâc
tot mai aproape de nas
tot mai adânc în rană
pământ de vin sub soare
pământ de os departe de zare
cu fiecare pas mai aproape de nas
cu fiecare pas mai aproape de mal
pământ greu de apă moartă
din ochii grei de apă vie

"Scriitor cu mintea scurtă, lasă pasul meu să-ţi pută...
Scriitor cu gând de sare, nu curma scrisul cu jale..."

A strigat Suflete pân' şi codrii de au plâns
se scurgea cerneală-n răni
din văzduh corbii pândeau
vorba sorţii aşteptau

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbrela

Dacă un om trăieşte mai multe vieţi,
Şi nimic din fiecare nu-i deloc întâmplător,
La câtă apă am scos eu, şi din câte fântâni,
Şi câtă apă am cărat,
Ca pentru mii şi mii de morţi,
Pentru udat, când nu ploua;
Şi n-a plouat mai toată copilăria mea,
Tinereţea, nici ea...

Ce se căzneşte fudula toamnă
Să-mi picure-n suflet credinţa
Că semănăm foc, dintr-o viaţă anterioară,
Şi că, dacă ne-am uni destinele, ar fi potop?
Biata de ea, e udă, îmi replic sec în gând!
Face pe filosoafa cu mine, ca toate celelalte...

Eu, asemenea lui Kant, port umbrela după mine
Chiar şi când ea se face numai
Că plouă, pentru orice eventualitate...

poezie de Marius Robu din Aproape alb (14 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbrela

Dacă un om trăieşte mai multe vieţi,
Şi nimic din fiecare nu-i deloc întâmplător,
La câtă apă am scos eu, şi din câte fântâni,
Şi câtă apă am cărat,
Ca pentru mii şi mii de morţi,
Pentru udat, când nu ploua;
Şi n-a plouat mai toată copilăria mea,
Tinereţea, nici ea...

Ce se căzneşte fudula toamnă
Să-mi picure-n suflet credinţa
Că semănăm foc, dintr-o viaţă anterioară,
Şi că, dacă ne-am uni destinele, ar fi potop?
Biata de ea, e udă, îmi replic sec în gând!
Face pe filosoafa cu mine, ca toate celelalte...

Eu, asemenea lui Kant, port umbrela după mine
Chiar şi când ea se face numai
Că plouă, pentru orice eventualitate...

poezie de Marius Robu din Aproape alb (14 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai uşor este omul care iartă mult şi zâmbeşte cu spor, dând din aripile gândurilor bune ca vrăbiuţa în zbor.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abia trezit din somn în coliba lui prizărită la marginea din­spre răsărit a raiului, sfântul Sisoe făcătorul-de-minuni înălţă pe glasul al şaptelea, cu un ochi închis şi cu celălalt deschis numai pe jumătate, o cântare de laudă împăratului ceresc, stăpânul celor văzute şi celor nevăzute. Ieşi apoi în prag, să se spele pe ochi la soare cu apă rece dintr-o bărdacă de lemn mirositor, pufnind şi împroşcând în juru-i stropi de diamante.

începutul de la Minunile Sfântului Sisoe, I. În Rai de George Topîrceanu (1938)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima clipă... (Varianta)

... parcă toate s-au spus între noi
şi s-au stins şi s-au scurs ca o apă
paşii tăi obosiţi şi greoi
mă petrec, îi aud, înspre groapă

să te-ntorci, să te duci înapoi
să pui lumea la masă, oricum
parcă toate s-au spus între noi
parcă-n ultima clipă, de drum.

tu nu prea te erupe bocind
încă simt sub închisa pleoapă
şi alţi paşi ce petrec ca un jind
tot ce-a fost şi n-a fost pân-la groapă

simt sărutul tău lin pe obraz
simt şi lacrima ta, mai mioapă
şi mai simt ca un ultim exstaz
cum te-aşterni între mine şi groapă

întuneric şi linişti se lasă
peste lumea din mine şi groapă
tu mai curgi ca nisipul spre casă
eu în luturi, senin ca o apă...

poezie de Iurie Osoianu (23 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac şi de la o cişmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Şi a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta şcoală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoştinţă,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv şi tonus, din putinţă...
Că vrea încă să pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puţin
Şi seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit şi-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca şi-altele să-ntrame,
Vreodată, peste ani, când câştig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi şi va uita de foame,
Doar cu noroc... Că hoţii plătesc; parchet, curtea!

Îşi spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Şi-şi ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste şi se miră că nu-i aşa burtos...
Doar parcă-i mai mult os şi mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cişmea
Şi apoi şi pe la Lac... şi aici se fac lucrări
Să-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Şi numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toţi; nu se mai udă curţi
Şi Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar şti nişte corupţi,
Ca un ban să le dea!?!... Da-i ruşinos!... Şi n-are!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec la drumul mare

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu gheare şi musteţe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

La ceasul când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună,
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună

Şi atuncea şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul

De sus, din vârful săptămânii,
să le răspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna

... Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu...

Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala

Şi-un lăutar beţiv aş vrea să
îşi dreagă vocea c-un tuşit...
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals şi răguşit:

"Hei, viaţă, viaţă, ieşi din cort
şi pune-mi-te iar pe danţ...
... Te uită, zace colo-n şanţ
motanul mort,
motanul mort..."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru mama

Aşa cum vrăbiuţa ciripeşte,
Iar ciocârlia cântă-n orice vreme,
Aşa cum guguştiucul gângureşte,
Îmi cânt şi eu amarul în poeme.

Aşa cum ploaia cade ca nebuna
Când norii-astupă zâmbăreţul soare,
La fel plâng ochii mei întotdeauna,
Atunci când gemi şi văd ce rău te doare.

Aşa cum marea este agitată
Atunci când bate vântul cu putere,
La fel şi mintea mea e tulburată,
Că nu pot să-ţi aduc o mângâiere.

Aşa cum în război cel plin de sânge
Priveşte-n sus şi nu-şi pierde credinţa,
La fel şi eu, când inima se frânge,
Mă rog aprins, ştiindu-mi neputinţa.

Şi-aşa cum luna, cu al ei renume,
Apune, dar rămâne între stele,
Şi tu, când o să pleci din astă lume,
Vei dăinui în versurile mele.

poezie de Octavian Cocoş (28 martie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă, boierul zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice: "Cucurigu! boieri mari... Daţi punguţa cu doi bani!"

Ion Creangă în Punguţa cu doi bani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de noiembrie

Îşi strigă lumea-n versuri dorul
-E o nevoie ca de aer-
Văzând cum pleacă-n zbor cocorul
Cu un adio ca un vaier;
Şi-n semn de tristă despărţire
Copacii goi parcă jelesc
Cătându-şi marea izbăvire
Precum un suflet omenesc;
Dar curajoasă vrăbiuţa
După puteri le-alină dorul,
Rămasă-n ierni ca bunicuţa
Ce-a-nnobilat mereu pridvorul;
E totul trist, e o schimbare,
Dar sufletul o recunoaşte
Şi-aşteaptă luna viitoare
Când ''DOMNUL MARE''
Se va naşte!

poezie de Aura Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada motanului

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort...

poezie celebră de Nichita Stănescu din volumul: Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada motanului

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
poşircă acră viu să stea.

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."

poezie celebră de Nichita Stănescu (11 august 1955)
Adăugat de Superproverb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Divine senzaţii

Dacă iubirea este-n aer, că altfel n-are un' să fie,
cum poate ea, aşa cum ploaie
în picuri, ce udă pe alese, cum poate să nu crească
în toţi,
de atât ocean, imensa sursă, cum de nu-i vie,
cum de se poate să nu înmoaie
şi splendid să se oglindească
în orice fire... Doamne poţi?

Şi dacă dragoste nu doare, că nu e un lucru ce perimă,
doar naşte din nimic, un vid
şi se înfiripă în fire ramuri,
seminţe dând...
ce o oprimă?...
ce spirit, sau ce individ
orbit de doi pereţi, plini geamuri...
de ce-i laşi Doamne, le spărgând?

Şi-i una, ori sunt amândouă,
cum este aer, dar şi apă;
dragostea, foc stins de licoare
unind chimii nestudiate...
iubirea, aer fiind din rouă,
topind şi stânci cu cald, ce crapă,
pătrunsă, se înfiltrând cu spin de floare...
Doamne ne iartă, de-s uitate!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 octombrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!