Zero... sau... Începutul sfârşitului

E punctu-ntre minus şi plus infinit
Cum moartea ce naşte pe noul venit,
E lipsa valorii ce-afirmă geloşii...
Iisus la atei şi păgâni credincioşii.

Ocean sau izvor pentru sursa de apă
Cum gând neînceput în final ce ne scapă.
Big Bang nu e zero, e punctul de-a fi
Un timp dintr-un spaţiu trecut ce nu ştii.

Căci lumea ce-avem din zero nu-ncepe
Cum codrii deodat' ce vor fi, au fost stepe.
Amoru-i produs sau dă el serenade...?!?
Ce nou născut are şi e din gonade...?

E golul din suflet la mortul ce pleacă
Să lase acces ca născutul să treacă,
E firul de praf din nisipul de dune
Sau stânca din ceruri, venită Genune.

E vis dipărut cu eşecul odată
Cu mii de-nceputuri, e totul o roată,
E oul, celula, atom, Univers...
Ce-apar şi dispar, inedit, mereu şters.

E punct relativ între proşti şi a şti
Cum crezul că mori şi vii iar între vii,
E ceea ce spui, e punctul la frază...
Cum crezi în dreptate şi-i pură emfază.

E clipa ce trece, venind, e odată,
Balanţa-i fragilă, băiat să fi fată...
E tot metaforic; realul nu-i c-este
Cum minţi des se pierd şi revin din celeste.

E luciul de apă, abis, oglindire
Cum omul de lut, e lutul în fire.
E-n pierderea vieţii câştig de organ
De inimă-n piept sau transplant din borcan.

E monstrul infim sau un praf Univers
Cum mintea drept gaj la ţintitul pervers...
Copilul născut ce-i deja la final
Cum prostul cu nimbul de monumental.

E vârful peniţei la scrisul în versuri
Cum spate de cult, sunt mulţimi de eresuri...
Creştinul păgân e ateu revenit
Cum bun e din rău, adevăr din minţit.

E golul din ţeasta lipsită de creier...
Bethoven e geniul din cântul de greier.
E pasăre Phoenix din cenuşa pădurii
Cum omul divin îi este cioclul naturii.

Concis, nu e zero, nimic este totul;
Începutu-i sfârşit şi copil este mortul,
Amoru-i născut dar şi leac de potenţe...
Suntem stări de idei dintre mii d-experienţe.

E un punct, este-un cerc, e simplu o roată
Ce curge sau urcă; te plângi, te desfată.
Sunt eu prăvălire în static, inert;
Am fost, sunt, voi fi, nu mai ştiu, e incert!

"Plecăm de la zero", e-o cumpănă a minţii
Ce vrem să frapeze naivi, neînstruiţii;
Minciuna de secole-n troc de milenii...
Formula de-a ţine real, prin vedenii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 august 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdere

Să pierzi, e implicit să ai;
Mai mult decât pe tine, un integru...
Să-ţi faci balanţa între alb şi negru;
Căci nu poţi pierde, ce de preferinţă, dai...

Ba încă, te poţi pierde, relativ,
În parte sau total, în circumstanţe;
Avutul de o viaţă, în instanţe,
Sau parte, fără noimă sau cu un motiv...

E pierderea de fizic sau de suflet,
De dragi, de amintiri, de viaţă;
Ca şi cum existenţa-i simplă aţă
Ce-o rupi... faci nod. Sau este-un simplu cuget...

Mister, este de ce doar unii pierd;
N-au cumul nici de vis, nici de valori,
Nu pot atinge binele... pierduţii printre nori;
Sunt numai suferinţe, n-au dezmierd.

Să fie doar un tas cu dedicaţii
În care unii au prescris nereuşite;
Un tur de mâini cu minţile zdrelite,
Iar alţii, doar câştig şi incantaţii?

Şi oare cine ţine talere egale
Şi cum împarte greutăţi... nemăsurat?
Cum apriori poate fi-neînduplecat
D-inechitatea; lux şi fericire... cu spitale!?

Să fie doar un minus din egal;
Din ce a fost... scăzut din material?
Sau e un vid, indus universal,
De nerecuperat; cum mortu-i imortal?!?

Cum se acceptă, în singur Univers,
Doar instabilitate şi incertă pace?
Suntem sortiţi, fără de schimb la a bine-face?!...
Lăsaţi-o moartă, nu-i dreptate, nu-i niciun demers!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda

E negrul pe alb,
E luciul pe mat...
Cum răul şi dalb,
Cum sfânt şi păcat.

E chip de văzut,
E realul de-ascuns...
Cum ciuda de sfat,
Cum clar... nepătruns.

E fată... băiat,
E soţ şi soţie...
Cum prunc înfiat,
Cum dar şi hoţie.

E raza de îngheţ...
E rece ce arde!
Cum drag, în dispreţ,
Cum şişul în carne.

E materia "anti",
E spaţiul în timp,
Cum bietul, e "dandy"...
Cum iad şi Olimp.

E omul neom,
E mielul... un lup,
Cum vid, e atom,
Cum trântor e-n stup.

E luciu-n abis,
E plus în eşec...
Cum ce-ai şi e vis,
Cum vin... şi cum plec...!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe

Aş vrea să fiu cum sunt şi cum am fost!
Cumva, din fiecare, partea bună,
Sau, poate, amândouă împreună,
De s-ar putea şi nu s-ar cere cost,

Căci tot ce-a fost... a fost din plin plătit
Cu anii ce-au trecut sau cu schimbarea
La trup, la suflet, chiar cu renunţarea
La tot ce niciodat' n-aş fi gândit.

Dar, ce-aş putea să iau de-atunci, demult?
Dorinţa de-a avea mereu mai mult,
Sau de-a spera în ce va fi să vină?

Şi ce-aş păstra din viaţa de adult,
Când nu mai ştiu ce-i bob şi ce-i neghină?
Nu ştiu ce vreau. Pe cine să consult?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iniţiator?!

... începe oare început sau totu-i doar un ciclu;
cum mobila din lemnul de copac nu-i din seminţe
născute-n luminişuri dintr-un putregai de foste fiinţe
şi Dumnezeu ce-n joacă ne-a făcut, o să mai facă... e arbitru?!?

... şi cel ce-ncearc-avid să strângă, fals să se delimiteze,
nu-i oare om ce-ncearcă să devină un popor
dintr-un amestec de-alte şi-alte naţii, un migrator...
că doar aşa, nu-i un incest... şi face lume, timp să-ncânte?!?

... şi dacă cultivăm mereu, ne educăm unii pe alţii genii
ce-nsămânţăm câmpii, cernoziom şi apoi trăim din grâne...
oare n-om fi pământ aşa cum ni se spune?...
că singuri ne săpăm culcuş final în cripte, de milenii!?!

... şi câine, ce numim domesticul cu crez, că îi dăm casă,
nu-i doar sublim prieten, ci-i prietenia-n sine?!?...
că o deţine, ne-a domesticit pe tine şi pe mine,
în mai uman, mai răbdător, mai sincer!... lui, de noi îi pasă!?!...

... e oare cum Big Bang nedesluşit, amăgitor
în început ce n-are început din alt sfârşit
ce mintea nu concepe, din taboo ce-am încropit...
şă-şi creadă singură neştiinţa de a tot-începător?!?...

... şi-atunci ce simplu-i de-nţeles ce pare infiorător;
nu-i totul de la sine "inventat" ca o spirală ce se-nvârte
pierzând capăt şi punct, căci nu le-avem, trăim pe unde scurte...
şi-i prea pretenţios, neacoperit... să ne-ncropim în creator?!?...

... sau poate idealu-i adevăr întâmplător
dintr-o iluzie că împreună, cu credinţă-n noi,
creeăm cu toţii; vii, pe cei ce au fost, vor fi... şi toţi cei de apoi,
un univers în paralel?!... N-am fi realul iniţiator?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumuri

Sunt rute de vis sau rute de patimi
Turnate, pavate-n sudoare cu lacrimi;
Ruloul de smoală cu gânduri tenebre,
Exces de putere, cu moartea pe zebre.

Periplul continu de muncă-n alertă
Cu timpul de-a fi calculat de-o expertă,
E pojghiţa neagră de piatră-n pământ
Cu duceri visând şi retur de înfrânt.

Sau e un traseu, dibuit, imprecis
De pasăre-n zbor cu destin de ucis,
Cum este culoar pe oceane, pe mări;
Visare pe val, abisale-ncercări,

Racheta-n explozie nebună de-nalt,
Elan de atlet, maraton, triplu salt,
E-un fir de lumină spre steaua de vis;
Dorinţă bătută în gând nedescris,

Sărutul sublim pe alea din parc
Sau zbor din celulă, cum leul din ţarc.
Cum timpul trecut între ou şi acum...
Cum stea ce-o porţi astăzi şi-i ultimul drum...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 august 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndoieli

Străbat de ceva timp un spaţiu ce mi-l umplu
Şi culmea, nu mai ştiu cum sunt, de însumi mă îndoi,
Neştiind de poame oi face din acumulările-mi altoi,
Cum pom, de-i alipeşti o creangă şi alta, e singur, el... şi cuplu.

Tot m-am pretins deştept, cu limite rigorii,
Căci am acumulat propriul ştiut, citite,
Cu crez de evoluat din gloatele cernite,
Colorând sub meninge un cenuşiu valorii.

N-am fire de pretenţii, înot în modestie,
Dar rămân uluit când vorbe îmi sună gol
Printre emuli de zise, ce poate îşi scriu vreun rol,
La fel şi ei, cerşind cununi în tuş, hârtie.

Numai că emul, fostul, l-am tot crezut arhaic,
Îl convertind adesea cu schimb de emulaţii,
Blajin pozând în critic la false disertaţii,
Când limba-i ponosită, cum mistic ar fi laic.

Revin, se îmbătrâneşte, dar parcă înspre copil,
Căci numere-s pe deget de câte fac o sumă,
Din adunat de-a şti... cum pom nu e-o legumă,
Ca de-aia din sămânţă, din nou, din pueril!

E tot mai plin Pământ de mult futil de lene,
Se cască adânc abis între ştiut, prostie
Şi, ce va fi e mister; de neştiut reînvie,
Sau poate-i alt ştiut... de carnivor din gene?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Divine senzaţii

Dacă iubirea este-n aer, că altfel n-are un' să fie,
cum poate ea, aşa cum ploaie
în picuri, ce udă pe alese, cum poate să nu crească
în toţi,
de atât ocean, imensa sursă, cum de nu-i vie,
cum de se poate să nu înmoaie
şi splendid să se oglindească
în orice fire... Doamne poţi?

Şi dacă dragoste nu doare, că nu e un lucru ce perimă,
doar naşte din nimic, un vid
şi se înfiripă în fire ramuri,
seminţe dând...
ce o oprimă?...
ce spirit, sau ce individ
orbit de doi pereţi, plini geamuri...
de ce-i laşi Doamne, le spărgând?

Şi-i una, ori sunt amândouă,
cum este aer, dar şi apă;
dragostea, foc stins de licoare
unind chimii nestudiate...
iubirea, aer fiind din rouă,
topind şi stânci cu cald, ce crapă,
pătrunsă, se înfiltrând cu spin de floare...
Doamne ne iartă, de-s uitate!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 octombrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepenthe

Cum m-am născut? De unde vin?
De ce-am venit? Voi a pleca din nou.
Cum aş putea învăţa ceva, neştiind nimic?
Neexistând, am fost născut;
Voi fi iarăşi ceea ce-am fost înainte de a fi;
Nimic şi valorând nimic: neamul omenesc.

Totuşi, apropie-te,
Oferă-mi licoarea din fântâna lui Dionysos,
Este singurul leac care poate vindeca
Bolile aduse de vrăjile ursitoarelor.

* Nepenthe - poţiune folosită în antichitate pentru a produce uitarea unei dureri sau a unui regret.

poezie de Autor antic necunoscut, Grecia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă

Aiurea-i spus "şi-a pierdut viaţă";
Ca şi cum iar s-ar regăsi
Sau căutată iar ar fi,
Din nou, cum berea de la gheaţă.

Sau nu-i, că noi n-o avem
Cum ea există şi ne poartă
'ntre două staţii-n mers la toartă
Luând iar pe alt' la recviem.

Şi-atunci e EA ce ne-aparţine
Sau noi îi suntem chiriaşi,
Fără contract de timp? Slujbaşi,
Neştiind când pleacă, nici când vine!?!

E un imens bazin de picuri
Topiţi din norul unde nasc
În efemer parcurs... E-un teasc
De boabe-n vinul plin de licuri.

E apa-n ciclu sau nisip
Din picuri, fire sfărâmate,
Unite-n roci, de vânt purtate...
Suntem doar cărţi de joc... Cu chip!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste timp

Privesc inert cum timpul zboară odat' cu soarele ce apune
şi-n jur e doar o aparenţă de viaţă, irosindu-şi curs
că nu e linie de finiş, nu se câştigă vreun concurs...
e doar o risipire vană de clipe, cum nisip în dune.

N-am vreo idee unde, departe rău peste milenii
va voi tot odat' s-ajungă, să spună de va fi cuvânt;
"am reuşit, din sacrificiu de-atâtea pierderi sunt azi sfânt,
nemuritor din toţi ce-au fost, vor fi, sunt astăzi... pământenii!"

Şi-un Univers, în amfiteatru va privi la câştig etern,
ştiind, el veşnic spectator, că-i doar o scenă cu un act
şi, ca spectacol tot sfârşeşte lăsând cortina, artefact
plecând din stal-uri iar, pe rute de un hazard... ce e peren.

Parcă văd totul peste timp, când însăşi timpul va dispare
şi niciun loc nu va mai fi, că doar nimic va fi final...
parcă nici gând nu va mai trece, pierdut că nu e sideral
să lase rază-n întuneric, când va fi doar un gol, o zare...

Zâmbesc, ce norocos pot fi, că voi muri cât încă-i Soare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilustrată către Univers

Priveam, pe cer şi mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiţii în multe dogme, nu o ştim, că stăm în ambient majoritar azotic
Şi credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.

Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poţi să spui nicicum că e frumos.
N-am înţeles cum de superbul, tot din el, se înalţă- atât de maiestos
Şi cum de e suficient de dur, să ne suporte, şi să fim... un univers integru.

Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieşea, din calcul, raţiune, nicio ştiinţă, isteţime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă şi la o-astfel de înălţime,
Şi cât de moale este, totuşi, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aş fi... nu fire.

Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Şi cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deşert l-a împărţit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.

Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi loveşte.
Zăresc- pân' nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră-
Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră;
Cum de nu pică, peste ţărmuri, şi de ce-i sărată... când din ape dulci, iţeşte.

Priveam, şi-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală,
Se mişcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip şi două le roteşte-n hăuri-
Iar sus, în vârf, îşi ţine-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri;
Pe două, este apă ce sclipeşte, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală.

Priveam, ca zăpăcit, am şi uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine,
Şi tot mă pierd din nou, mă întreb ce căutăm aici... suntem de unde.
Nu ştiu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde...
Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, şi totul... ne revine!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce combinaţie...

Cum tot este-o alcătuire din elemente disparate;
Cum om fărâmă-n plămădire-i şi lumea-i om în unicate?
Cum gându-i o înlănţuire de ergi înşiruiţi... conştiinţă?...
Cum nu-i şi fier, din plăsmuiri ce sunt... cum de nu-i fiinţă?

Cum cuarţul, ce-n cristale ţine, e evident că de el ştie,
Cum şi carbon şi musca ţeţe au toţi tipar de cum să fie?
Cum doar amestecul contează, toate la fel sunt în... fiinţate?
Cum calciul îmi alege osul să-mi fie... şi nu scoici uscate?

Cum apa, ce-o ţin, nu mă-neacă, este şi lacrimi şi oceane?
Cum dorul se-nfiripă el singur, însămânţându-mi-se aleane?
Cum foc şi arde şi se-mparte şi-n inimi... şi-i tot el un scrum?
Cum timpul nu-i, nu el se mişcă, doar noi parcurgem ştiut drum???

Cum aerul omoară peşte, ce tot din oxigen respiră?
Cum pomul frunza-şi încreţeşte şi nu-i la nimeni clorofilă?
Cum ştie dragostea chimie şi cum chimia nu iubeşte?...
Cum omul este tot secrete şi nu ştie singur ce este?

Cum sunt un lanţ în răsucire şi nu pot singur să schimb zale?
Cum drumuri sunt nenumărate şi singur nu-mi cunosc o cale?
Cum câinele ce-a fost un lup, iubire-mi dă mai mult de-un seamăn?...
Cum atunci lumea al cărui "in" îs, nu mă iubeşte... Şi-i sunt geamăn?

Şi chiar de-aş şti multe din ele -c-am învăţat, dar de la alţii-
Tot nu-i îndeajuns!... Răspunsuri nu-s, că genii-s presupus înalţii
Ce mi-au predat din bagaj gene; m-au osândit în foc şi fum
Şi sunt pierdut şi eu şi-ai mei?!... Tot întrebând... "De ce şi cum???"

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proprietar de inexplicabil

Cum e izvor pe creastă în cuarţul de feldspat,
Chiar de ploi nu-l adapă şi nu ţine zăpadă
Şi, cum de nu-s din fier, pe-o scoarţă-s agăţat
De un magnet străfund... ce şi de ocean e radă?

Şi, soarele de înalţă şi floarea-i şi copaci,
Cum nu se pierd apoi în spaţiul ce tânjesc,
Iar luna de pe cer, 'n genunchi de rugi îi faci,
Cum naşte flux şi-ar cere oceanele... ce cresc?

Ciudat, cum de se poate să fie atâta apă
Ce acoperă uscat şi omul nu-i un peşte...
El, ce domină lume şi solu' încet 'l îngroapă,
Nu ştie că-n rotund, tot se... rostogoleşte?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum dumnezeu se repetă

cum poate ne-au crescut plămânii din flori crezând altceva
cum respiram cu niciun pământ pe aici
şi n-am făcut nimic pentru durerea asta
doar am sperat că suntem din carne şi oase
cum
pentru încă o zi sau două
cineva ne va uda
şi ne va numi vii.

poezie de Victor Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul "Diamant": "Dumnezeu este oceanul si noi oamenii suntem picăturile." Serios? Şi cum se distinge o picătură în ocean? Cum şi în ce punct e despărţită picătura de ocean pentru a o putea decela? Oceanul este Totul din întreg şi acceptăm absurditatea că în El apare o picătură, păi cum de e desprinsă ea de ocean ca să putem vorbi de dualitatea Dumnezeu-om? În afara minţii tale duale care se crede desprinsă de Dumnezeu cum de exişti tu şi Dumnezeu? Unde şi când a apărut această separare dureroasă dacă însăşi ubicuitatea/atotprezenţa divină spune că EL e Totul? Pretutindeni există Sinele/Dumnezeu şi atunci cum şi unde mai apari şi exişti tu - în afara lui - de ai început să îl cauţi sau să faci afirmaţii absurde gen "omul e picătura, iar Dumnezeu e oceanul"?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de autoportret

Eu sunt cum trebuie să fiu.
Sunt aşa, şi sunt pe dincolo;
Sau sunt pe dincolo şi nu sunt aşa.
Dar, nici nu vreau să fiu
Cum trebuie acolo,
Ori sunt cum trebuie
Să fiu dincoace.
Dar cine ştie cum trebuie să fiu?
Şi cine vrea să fiu cum trebuie ;
Şi cine aşa şi pe dincolo,
Pe dinăuntru, pe dinafară,
Peste tot ce e, ce sunt,
Ce mă-nconjoară,
Ce mişcă, ce moare,
Ce-i bun, ce-i rău şi ce doare;
Ce naşte, ce duce
Pe dincolo şi dincoace de noi,
Din noi, şi pe dincolo şi pe dincoace,
În lumi stelare, milenare,
Ce sunt sau nu sunt?
Eu sunt cum sunt,
Că sunt sau nu sunt:
Pe dincoace, aşa şi pe dincolo!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multimilenar

E special când trec de-un secol către altul
De-a valma, de sunt tânăr sau bătrân...
Senzaţie am că pot s-ating străbun,
Devin un uriaş de timp; cum gâzei, elefantul.

E-o clipă unică-n senzaţie, nedefinită,
Cu gust de calcul la neant, prin generaţii...
Cronici fac leat cu inchizitori şi exilaţii
Apropiindu-mă de... când, ooh, lumea e pornită.

Mi-acopăr secolul printr-o extrapolare,
-În bună parte fizic şi din experienţe-
Destin, fără eşec, din miliarde d-existenţe;
Izvor infim, dar... mă adun şi mă revărs în... mare.

E-un exerciţiu simplu al minţii şi credinţei
Cu sufletu-mi 'n abis de suveniruri;
Sunt ca şi-acum, un plătitor de biruri...
Sunt al religiei, un templier, al suferinţei.

Ce-s patru mii de ani? O amintire de nimic;
Doar patruzeci din mine sau de-ai mei!?!
E-o omenire foarte scurtă de la zei
Şi s-o ajung de la-nceput, mai am un pic...

Am numărat uşor zeci mii de ani
Şi grotele rupestre-mi sunt aproape;
Sunt un filon, am fost, voi fi eternitate!!!
Sunt frate lumilor şi-s toţi ai mei, contemporani...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâna viselor

Mă întreb cum oare eu
M-am născut să îţi fiu zână?
Sau poate însuşi Dumnezeu
M-a născut să-ţi fiu inimă?

Mă întreb cum oare eu
Îţi sunt visul deochiat?
Sau poate Tu, ca semizeu
Din inimă m-ai întrupat?

Mă întreb cum oare eu
Îţi sunt tâmpla cea căruntă?
Sau am fost şi sunt mereu
Zâna viselor cerută?

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de întrebare

Ce este clipa într-o veşnicie
Şi ce-i o picătură-n ocean,
Ce este-o viaţă şi ce va să fie,
Ca parte-a Universului noian.

Ce este o bucuria într-o tristeţe,
Şi-un vis, acaparat de-un gând avar,
Ce este o imensă frumuseţe,
Salvată de-a urâtului calvar.

Cum e cu adevăru-n nedreptate,
Cum e să lupţi cu morile de vânt,
Sau cum iubirea fără pietate,
E-adesea întâlnită pe pământ.

Sau câte primăveri topit-au iarna,
Crestând în blana-i mii de ghiocei,
Sau cum să facem să-ntârzie toamna,
Cu-a ei îngălbeniri prinse-n cârcei.

Cum e cu dorul de imensitate
Şi ce-i imensitatea fără noi
Cum să păstrezi întreaga entitate
Pe vremurile grele de război.

Ce e şi cum: de unde, până unde,
Cât va dura al vieţii noastre cânt,
Noi nu vom şti, nu vom putea răspunde,
Enigmelor ţinute-n legământ.

poezie de Valentina Graur
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

Nu cresc copaci şi flori pe muntele de sare?
Cum iese apa din pământ?
Cum iese soarele din mare?
Ce-nseamnă "să mă credeţi pe cuvânt"?

Cum iese planta din sămânţă?
Stejarul dintr-o ghindă-atât de mică?
Când eraţi mici, vă atingea bunica?
Ce poate să-i provoace unui tată frica?

Unde-i cişmeaua de la care curge lapte?
Cum se cuprind tablourile-n ramă?
Cum zboară un elicopter?
Cum iese un copil din mama?

De ce e dudul plin de dude negre?
De ce e corcoduşul plin de spini?
Cum se imprimă vocile pe bandă?
Rechinii pui sunt pui, sau tot rechini?

Când un avion în aer explodează,
Şi arde, ce se-ntâmplă cu pilotul?
De ce pe cer sunt stele numai noaptea?
De ce copiii vor să ştie totul?

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!