Doina

doina noastră vine de departe,
din anii grei ai ţării în furtună,
românii doar de ea au avut parte,
şi şi-au cântat durerea împreună.

cuvinte vechi, relicve demodate,
la suprafaţă ies din când în când,
n-au nici istorie şi n-au nici date,
din lutul vremii ies mereu plângând.

în marile singurătăţi din mine
aud demult un cântec bătrânesc,
mă-ntreb adesea cine-l cântă, cine,
şi ce e-n el atâta de firesc?

când morţii trec acasă să se culce
după o zi de coasă de pe lunci,
se-aude câteodat-atâtât de dulce
şi-mi face zilele fântâni adânci...

la fiecare grea răscruce-a vieţii
l-am luat prieten şi l-am adorat,
din el s-au adăpat în veci poeţii
şi cântăreţii adesea l-au cântat.

doiniţa noastră de reîntrupare
venită din străbunii tăi părinţi
te cânta pe la case fiecare
că tu ai fost simbol de biruinţi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (30 aprilie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Datinile noastre

Din doina care-a plâns în vremi la stâni,
Ori cântecul purtat prin graiul viu,
Din zori de zi şi pânʼ la ceas târziu,
La hore strânşi, la nunţi sau la fântâni.

Din datini şi-obiceiuri de români,
Mereu am învăţat din tată-n fiu,
Aşa le-am cunoscut de când mă ştiu,
Aşa se petrecură din bătrâni.

Străbunii mei au scris o scumpă carte,
Cu datini moştenite din părinţi,
Ca un izvor ce vine de departe,

Din lacrimi împletite-n suferinţi,
S-avem de fericire astăzi parte
Şi să-mplinim străvechile dorinţi.

sonet de Petre Gigea-Gorun din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E plânsul meu...

Din leagăn, primul grai
A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.
Era doar plâns
Nevinovat de prunci.
L-am luat cu noi
Şi în copilărie.
Şi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.
L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.
Dar am crescut
Şi plânsul l-am lăsat.
Din fală, din mândrie
Sau ruşine.
Şi-atâtea clipe trec...
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Cînd simţi c-aşa îţi vine.
Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.
În el ascund
Şi stropi de bucurie.
E plânsul meu,
Şi pot să-l plâng
Fără ca lacrima să ştie.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşteaptă-te, române

Primul vers din Imnul ţării,
Dă semnalul deşteptării;
De cântat l-am tot cântat,
Însă... nu "ne-am deşteptat"!

epigramă de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De iarnă

De fiecare dată după prima zăpadă ies la joacă
Pagina e la fel mereu, fără cusur, eu la fel mereu, am 10 ani
Pot schimba lumea din două priviri, cuvintele tale
Se topesc în palma mea, aşa că-i mai bine să nu ne vorbim
Să ne-nţelegem din inimi, din oase, dar mai ales din umbrele
Care trec unele prin altele ca fulgii prin piele
Să facem o veşnicie a noastră în loc de om de zăpadă
Pot opri râuri, ridica baraje acolo-n mintea ta unde-i pustiu
Când se întunecă să strigi: Sunt la barieră, deschide!
Să ies tiptil din mine să te-ntâmpin cu pumnii ca două felinare
Punem schele de dor să ajungem la steaua polară
Ridicăm o casă, un oraş, fără puncte vamale
Iubirea e singurul virus permis
De fiecare dată după prima zăpadă te sun: Vino la mine!
Pagina e la fel mereu, fără cusur, eu la fel mereu, am 10 ani
Şi din păduri învecinate animalele sălbatice
Vin să mănânce ceva, nu ştiu ce, din palmele-ţi calde

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

se-adună dintr-odată, în liniştea-nserării,
dorinţele absurde în cupe de cristal;
hai, strigă-mă, iubito, şi nu lăsa uitării
o clipă de ''cu tine'' dintr-un refren banal!

ţi l-am cântat cu ochii, cu gura ţi l-am scris
pe-o coală cu solfegii, când nu ştiam că sunt,
în jocul de cuvinte, un adevăr proscris,
un ''quelque chose'' amarnic şi-atâta de mărunt.

în liniştea din noapte se naşte-un cântec nou:
voi asculta în mine cum pleci, uitând poteci
pe unde ochiul vremii a plâns în noi ecou;
şi ce dorinţe-absurde, şi ce refrene reci!

poezie de Costel Depărăţeanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am trăit în mediu muzical de copil, iar în anii războiului, când a fost foarte greu, am făcut muzică în şcoala primară şi chiar în primele clase de liceu. După război, am fost elev la clasa de pian a Conservatorului din Iaşi, până în 1950, când acesta s-a desfiinţat... În casă se cânta permanent. Eu am cântat la violă, am studiat pianul. În 1939 aveam 6 ani şi am cântat – cu mândrie o spun – la orga bisericii catolice.

Iosif Sava în Jurnal
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi ne păstrăm o vatră legendară

Noi ne-am născut în vremuri mai fierbinţi
Când dacii purtau lănci şi halebarde
De-atunci în inimi foc nestins tot arde,
Mereu, din moşi-strămoşi şi din părinţi.

Prin lupta lor adus-au biruinţi
Când şi-apărau pământul sub stindarde
Şi-au izgonit cotropitoare hoarde
Că n-au voit să-ndure umilinţi.

Din veac în veac, mereu până la mine
Să ne iubim pământul ne-nvăţară
Şi-urnaşii noştri ştiu la fel de bine

Cât e de scumpă dragostea de Ţară
De demnitate sufletele-s pline
Şi ne păstrăm o viaţă legendară.

sonet de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă

iubito, vino mai aproape
să ne-aşezăm la dulci poveşti,
să ascultăm cântecul toamnei
cum bate vântul în fereşti.

un psalm cântat duios de îngeri
îngână sferele albastre
şi se -mpletesc cu dulci romanţe
din tinereţea vieţii noastre.

când luna –nnebunea pe cer
şi noi într-o iubire sfântă
stăteam la poartă nopţi întregi
ascultând frunzele cum cântă.
astăzi când timpul a trecut
şi zilele ne par mai grele,
nu ne-au rămas decât poveşti
şi-n degete două inele.

când toamna trece peste noi,
ca piaza reaua din poveşti,
aş vrea să dăm ceasu-napoi
şi, Doamne, să ne-ntinereşti!

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (6 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă-mi cântecul...

Ascultă-mi cântecul meu dulce
Ce trece lin ca un fior
Când paseri vin ca să se culce
În nopţile pline de dor.

Deşi odată mi-ai fost dragă
Azi e o şoaptă care piere,
Ne-a blestemat o lume-ntreagă
Ca s-avem parte de durere.

Sub briza dulce a toamnei reci,
Târziu, când îţi mângâiam părul,
Pierzându-ne pe dragi poteci
Eu nu ştiam tot adevărul.

Azi îmi şopteşte-o voce blândă
E vocea ta, un rar tezaur,
Şi chipul din vechea oglindă
La nunta noastră cea de aur.

Împotriviri, plecări nedrepte,
Şi visul ce mi se năzare
Fac amintirea să-mi deştepte
Figura ta pierdută-n zare.

Aş vrea din nou să te dezmierd
Să-nvie timpul de-altă dată,
Dar eu din ce în ce te pierd
Cu toată dragostea de fată.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (7 iunie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zăcământul de platină

cine se zideşte-n piatra înţelepciunii
boltă face cât un curcubeu peste lume

timpul se curbează şi el apoteotic
în zăcământul de platină
ce nu se scoate la mezat

se ridică prin suflet puterea neştiută
şi strânge în inimi dăruirea de sine
sângele Domnului odată cu logosul dulce

departe de unde vine înspicată
lumina fulgerată prin întuneric
rămâne în interior şi deasupra noastră
ia în stăpânire trupul înrudit cu lutul
în care se sapă fântâni
şi ies apele din care bem infinitul

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulce poezie, marea mea iubire (poporului român)

Dulce limba românească
Tu-mi eşti alinare-n casă...
Te caut, dulce armonie
Să devii a mea mireasă.

Muzica unor suflete pribege,
Adesea plânge, suferă, respiră
nu e lumea noastră, ci conspiră
Suntem fiinţe betege?

Nici curajul nu mai avem
Trăim ca şi bulgării trişti şi grei
Ne întristăm adesea şi strigăm,
Suntem popor ales pentru încercări.

E limba noastră, mult iubită,
E limba noastră uitată uneori,
Suntem noi, românii, genii
Sau doar trudim pentru meritele lor?

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina fulgerată prin întuneric

cine se zideşte cu piatra înţelepciunii
boltă face cât un curcubeu peste lume

timpul se curbează şi el apoteotic
zăcământul de platină
nu se scoate la mezat

se ridică prin suflet puterea neştiută
şi strânge în inimi dăruirea de sine
sângele Domnului odată cu logosul dulce

departe de unde vine înspicată
lumina fulgerată prin întuneric
rămâne în interior şi deasupra noastră
ia în stăpânire trupul înrudit cu lutul
în care se sapă fântâni
şi ies apele din care bem infinitul

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie, viaţă...

Vă mai amintiţi de primul sărut?
Eu l-am trecut deja la viţă, l-am reînviat.
Ar trebui să îl consider o parte din copilăarie..
Dar totul este viu, trăieşte,
Chiar dacăa s-a intamplat mai demult.
El este viu, prin mine, prin tine, prin noi, prin fiecare îndrăgostit, prin voi...
Nu trebuie să îil uităm!
Pentru ca fiecare dintre noi l-a dăruit şi l-a avut dar!
Un dar ce l-am făcut, la rândul nostru şi dar l-am primit iar,
Ce nu-l puteam pricepe atunci!
Ce nici acum nu-l pricepem...
Era... o adiere a copilăriei!
Ce pentru mulţi dintre noi acum este o bombă cu efect întârziat!
Si de atunci ne-am hrănit cu fluturi, cu flori, Albastre...
Ori cu floarea-de-colţ...
Nu îmi mai amintesc de -a fost pe bancă, în clasă, afară, sau în
Mijlocul unui parc.
Ţin minte doar că tu te-ai fâstâcit, te-ai ruşinat şi te-ai înroşit!
Cine ar fi avut atunci puterea să-nţeleaă?!
Acum stau şi scriu pe-o foaie de hârtie albă doar ca să-i dau culoari
Alb -negru ca ale unui film mut, din trecut...
Ce ai sădit în mine, tu, înger minunat!?
Acum ne sărutăm decât pe taste...
A ramas o umbră, un ecou... Şi poate nici atât!
Copilarie ce-mi dai viaţă... te salut!
Eşti parte din drumul abia început... e drumul ce duce în noapte.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet XXX

Când în gândurile mele rechem din întunericul tăcerii,
Atât de des, amintirea altor vremuri, de demult trecute,*
Suspin după lucruri de dincolo de pânzele vederii,
Din doruri vechi curg lacrimi noi pentru cele-n veci pierdute.

Apoi, cu ochi uscaţi de plâns, arunc o privire
În fiecare vis spre prietenii răpiţi de mâna vitregă a sorţii
Şi tânjesc din nou după aceeaşi imposibilă iubire,
Şi-mi este dor de toţi cei ascunşi de neagra noapte-a morţii:

Mă întristez pentru toate florile durerilor neofilite
De-altădată, la nenorocirile trecute mă-ntorc iarăşi
Jelind nişte păcate care-au mai fost cândva jelite

Şi, deşi plătite, le mai plătesc o dată. Am fost tovarăşi.
Dar de câte ori mă gândesc la tine, prieten drag, toate
Pierderile mele parcă nici n-au fost, iar regretele-s uitate.

*** Vers cunoscut cititorului – Marcel Proust, À la recherche du temps perdu.
Adevărul este că Shakespeare însuşi preia o frază din Biblie – Vechiul Testament,
Cartea înţelepciunii lui Solomon: "O îndoită obidă a căzut asupra lor şi-un lung suspin
în amintirea lucrurile trecute."

poezie de William Shakespeare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră istorie amputată

Suntem un neam care a scris istoria
Am apărut pe-acest pământ de mult
Pentru a cunoaşte gloria
Venim din tracii ce prin Troia au trecut

Noi suntem cei ce s-au împotrivit Imperiului roman
Cu preţul vieţii am luptat să întemeiem un neam
Şi am avut un Mircea, un Ştefan sau Mihai zis şi Viteazul
Duşmanii l-au ucis pe el dar nu şi crezul

Şi jertfa lor ne face pe toţi a plânge
Pentru un neam cu o istorie scăldată-n sânge
În sânge de copii şi mame
Şi-am suferit de boli şi de foame

Am renăscut în secolul douăzeci
Întru credinţă am jurat pe veci
Să fie bine pentru noi şi ţară
Aşa a apărut o generaţie rară

A fost o închinăciune a naţiei
În astă lume de dor şi certuri
La Dumnezeu şi bunul de Cristos
Sperând ca ţării să-i fie de folos

Atunci au apărut ai noştri oameni mari
Oameni de ştiinţă dar şi cărturari
Cioran, Eliade, Paulescu sau Brâncuşi,
A fost un Noica, Tuţea, şi un Aron Cotruş
 
Asupra ţării noastre nu de demult
Nori negri plini de sânge şi ură au apărut
Puhoi de bolşevici pe tancuri sau călare
I-au omorât pe cei mai buni din răzbunare

Murit-au fără cruce cu inimile frânte
Românii fără nume, scris pe-a lor morminte
Ţărâna să le fie uşoară celor ce nu mai sunt
Celor ce ţara şi-au iubit-o sub sfântul legământ

Azi m-am uitat în cartea de istorie
Am căutat cu disperare, chiar cu furie
Să văd ce scrie despre cei ce nu mai sunt
Nu era scris nici măcar un rând de
A noastră istorie amputată
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!