Nierika bleu

Aidoma veşniciei ce umple o seră,
ceasul de bord din adânc.
Valurile vor veni cu plângeri
de urme rămase pe scări de cabine,
ori pe panouri de şoapte
călcate de omniprezenţă,
până ce noaptea se va minţi amintire,
până când sufletele care odihnesc în cuşete
se vor deprinde cu pasul peste santine,
dorind să se alcătuiască pe sine
într-o nemaivăzută maree maternă.

Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,
ochii ce nu se pot închide abisul despică,
da, urmele au rămas prăfuite
ca nişte tipare tolerate de unde
sub lumânări cândva aprinse a rugă.

Ocean disperat de epave, aproape şi plin
şi lucitor în luna portocalie
rănită de valuri, melancolie.

Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,
încet, încet, tot ce pare învie
să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,
uşor să fie pasul purtat de curând
şi la ce bun, pe puntea ce nu e.

Intuită albastră cărare adevărată,
drumul compas frizând ridicolul ştiut,
valuri ce trec pe pipăite în întuneric
peste catargele cu lămpile stinse,
unică poartă în singulară maree albastră.

A rămas adâncul neprihănirii gol
lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor
în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost
numită cândva de ceasul de bord.

Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,
ultima patimă cade pe lespedea rece
pledând pentru stânci, pentru anticul dig.

Fumul învăluie o inimă imensă
la care se adaugă iubirea
diminuată cu partea rămasă
în somnul liniştii din adânc,
totdeauna pândit,
apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi
în care se pierde cu teamă ce este.
Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile
pe care va trebui să le răscumpere
cu tot cu bordaj şi catarge,
iar poimâine să le revândă.

Zadarnic se va sorbi la nesfârşit
marea de sub chilă,
harul de a plânge subacvatica stare
fără arginţi, –
sânge peste babale, suprastructuri, –
nu doare, iar ochii ce văd
s-au deschis aiurea
pentru apelul de ambarcare.

Neştiuta albastră cărare, adevărat
neştiută, drumul adevărat, adevărat
nu mai este, relevmentul nu este,
gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină
intră şi ies,
se aşează pe verga de stele
a unui arbore axat diferit
pe optica neconsolării.

Cu vânt aparent, velierul încă răspunde
în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,
şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi
desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.

Plan de plutire, veşnicia ce trece
pe o poluare dezgolită albastru,
timona, schimbând sensul
cu zâmbetul liniştii profunde,
în mâna iubirii de pe covertă.

Ceasul de bord fundarisit
cu piatra legată de suflet, –
candoare amanetată
pentru nedumerire
împotriva tuturor argumentelor.

Nu se puteau închipui porturi,
faleze albe şi goale se înălţau
pe verticală
până târziu.

Insipidă genune şi debarcare,
farul acesta nu se mai schimbă,
păsări care vin şi ies cezarian,
jur-împrejur, –
o vină albastră ce nu e.

poezie de Vasile Durloi (aprilie 2011)
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru infinit

Tu eşti iubirea mea albastră!
Marea mea albastră!
Visul meu albastru!
În dimineaţa albastră!
În noaptea tot albastră!
Lumina din fereastra albastră!
Steaua mea albastră!
Pătrunzi în tot albastru!
În gândul meu albastru!
În versul meu albastru!
În viaţa mea albastră!
În moartea mea albastră!
Noi suntem albastrul,
Într-un... cer albastru!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou în albastru

femeia de albastru
de ochi albaştri
de inimă albastră
se îmbracă albastru
are o coroană de myosotis albastră
umblă călare pe un animal marin albastru
se ascunde după o uşă albastră
citeşte din cărţi albastre
se împrieteneşte cu personaje albastre
sub cupola şi pereţii propriei chilii în albastru
tot ce gândeşte e albastru
tot ce atinge devine albastru
nu se lasă modelată decât
de mâinile tale albastre
îi bate un vânt albastru
un suflet albastru sălăşluieşte în ea
în trupul ei minion şi albastru
seduce cu lumina ei albastră
pirogravează o inimă albastră
pe care ţi-o lipeşte îngrijit cu o pastă albastră
îţi zâmbeşte albastru
face cale-ntoarsă albastră
în paginile aceleiaşi vieţi albastre

deschide fereastra albastră
tot ce se întâmplă a timp şi anotimp
e acest albastru al unei unice dimineţi albastre

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Remuşcări

E ceasul prea târziu se pare
să mai oprească acest timp
şi timpul este ca o mare
cu valurile lui din chip.

Şi frunzele cândva de verde
pline de viaţă au mai fost,
acum e toamna şi se vede
pe unde umblu fără rost.

Cu mâinile în buzunare
şi cu paltonul încheiat,
privesc un cer şi o cărare
pe care des le-am mai umblat.

Sus este luna, jos pământul
şi între ele sunt doar eu,
mai e o linişte şi vântul
şi paşii mei şi Dumnezeu.

Mă-nchin la cerul plin cu stele
şi mă gândesc cum a trecut,
pe marea mea multă durere
ce n-am crezut-o şi văzut.

E ceasul prea târziu se pare
să mai îndrept ce am făcut
şi limbile nu au răbdare
şi mă lovesc şi-s abătut.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un felinar în noapte

Ca un felinar în noapte, stau la ţărmul viselor
Marea bântuie tăcută, valuri poartă al meu dor.
Adieri, brize mi-aduce, astăzi veste de la tine,
Pescăruşii ţipă-n larg, soarele meu nu mai vine...

Bat cu aripa în val, timpul zic să nu-l mai pierd
Că iubirea mea-i plecată, astăzi sunt o amintire.
Şi pe cerul înnourat astăzi plânge lacrima,
Cu amintirile în braţe, eu te strig iubire acuma.

Mă ascund după un val, paşii să-ţi aud sunând
Pe nisipul ruginiu... peste cerul fără soare,
Pescarusii trec în zbor... ţipă, în valuri se aruncă
Şi o lacrimă căzută... înapoi vor să-mi aducă.

Eu privesc în noapte iară, nici un suflet nu zăresc,
Paşi-ţi drumu-au rătăcit, drumul vieţii e pustiu.
Doru-mi frânt într-o basma, îl leg bine să nu-l pierd
Şi în sân, la inimioară eu tăcută mi-l aşez.

Cerul este plin cu stele, fă-ţi cărare printre ele
Raze de argint în palme, bolta cerului-i albastră.
Ca aripa unui flutur, mângâie-mi fruntea uşor
Şi o clipă azi eternă, s-o păstrezi în al meu somn.

Departe, la ţărm de vise, ascunsă astăzi, eu plâng
Vântul îmi poartă în neştire rândurile ce le scriu.
Târziu... pâlpâie lumina, când vântul o poartă lin,
Felinar aprins în noapte, inima-mi bate-n pustiu.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dacă
nu mi-ar fi îngropat mâinile
sub pragul neîntâmplării,
ele,
cuminţi ca nişte ţărănci albe,
i-ar fi ţesut din sângele meu drumul,
să-l aducă de inimă acasă.

dacă
mi-ar fi treierat dragostea
cât încă nu se dărâma vara,
mâinile i-ar fi făcut pâine.
albastră,
să i se încerească gura de drag.

dacă
mi-ar fi păstrat somnul pe umărul lui,
mâinile mele ar fi săpat adânc
până ar fi ajuns la izvoarele visului
să-i dea lui apele.

dar mâinile,
ca două lumânări aprinse,
mor curate
sub prag.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dacă nu mi-ar fi îngropat mâinile
sub pragul neîntâmplării,
ele, cuminţi ca nişte ţărănci albe,
i-ar fi ţesut din sângele meu drumul,
să-l aducă de inimă acasă.

dacă mi-ar fi treierat dragostea
cât încă nu se dărâma vara,
mâinile i-ar fi făcut pâine.
albastră,
să i se încerească gura de drag.

dacă mi-ar fi păstrat somnul pe umărul lui,
mâinile mele ar fi săpat adânc
până ar fi ajuns la izvoarele visului
să-i dea lui apele.

dar mâinile,
ca două lumânări aprinse,
mor curate
sub prag.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdere

Mireasă-n valuri de argint
Sculptată-n arca veşniciei,
Cu val de stele te alint,
Te-nalţ în cântul rapsodiei,

Veghez să-ţi fie somnul lin
Şi noaptea pasăre măiastră,
În dimineţi să ne-nfrăţim
Tăcut, cu-ntinderea albastră.

Corola florilor de crin
Să-ţi fie voal peste ocean,
Iar când la tine am să vin,
Cu-ntreaga fiinţă să te am,

Să mi te dărui ca un vis,
Mărgăritar şi chiparoasă,
Căci tu iubita mea, rămâi,
Eternă şi cea mai frumoasă.

Nu-s stânci în inimi, nici nisip
Ca-nfiorarea fiinţei noastre,
Nici păsări vii fără de chip
Şi sângeri de apusuri caste!

Din stele aurul s-a scurs
Pe tălpi, în suflet şi-n privire...
Dar vezi?! Mireasa mea, te-ai dus
În marea mea nemărginire...

În rugul de sărut mă ai
Cu fiecare amintire...
De ce-ai plecat?! De ce?!
Ştiai că sunt nimic fără de tine...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericind clipa albastră

Eu sunt şoimul care strânge
Un ocean întins de sânge,
Tu eşti Arca ce-l străbate
Cu-ale lumii doruri, toate.

Ne zâmbesc ochii de prunci
Din stele albind pe stânci,
Fericind clipa albastră,
Val cu val, iubirea noastră!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai era doar o jumătate de oră până în momentul în care cei şapte tineri vor intra în nava lor albastră, împreună cu instructorul echipajului, domnul Eugen Manea; acesta însă nu rămânea la bord decât timp de o oră şi jumătate, în timp ce elevii săi... Desigur, nava era frumoasă, atât în interior, cât şi la exterior, ceea ce reprezenta un avantaj pentru membrii echipajului, care nu vor mai ieşi decât după 5-6 ani, când vor ajunge la destinaţie, pe misterioasa planetă Proxima. Deocamdată, pentru aproape 30 de minute, erau încă afară, pe Terra, planeta căreia îi vor duce dorul timp de cel puţin 13 ani. Şi oare ce puteau face în aceste 30 de minute?

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire într-o barcă albastră

Rădăcinile mele
se succed
tot mai adânc
în tine...
Ploaia îmi atinge sânii
în paşii de vals vienez-
aşa se face
că cei mai frumoşi maci
ard în buzunarul cămăşii tale.

Nu prea departe,
iubitul meu,
o barcă albastră
face în valuri
pioasă-nchinare.

Când şi unde
a noastră iubirea
se va împlini
cu o linie de păsări finală?

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

Adoarme marea, cu-amintirea verii...
Cum măcina, cu pătimaşe valuri,
cochiliile moarte de la maluri,
în fire de nisip, la ceasul serii!...

Ne aşternea potecă Luna plină.
În vis, porneam încet pe luciul apei
să invităm în mijlocul agapei
doar lumea bună din bolta divină.

Cu mantia-i de catifea albastră,
ţintată-n mii de stele nenuntite,
bătrâna noapte, -n cântece şoptite,
ne învelea cu dor IUBIREA noastră.

Cu puf de nori te alintam pe tâmple,
într-un sărut păstrat doar pentru tine
în rit străvechi, prescris de sibiline,
ce se-mplinea fără să se întâmple.

Adâncul mării trimitea putere
în inimile-aprinse, -ndrăgostite,
care, cu sfinte vorbe nerostite,
se mângâiau cu aripi de-nviere.

Pe-o raz-a răsăritului de soare,
ne întorceam la ţărm, din nemurire,
cu suflete scăldate-n fericire,
tu preschimbat în cer şi eu, în mare...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lodebar

ascunsă în placentă,
văd cum oamenii îmbătrânesc
pentru că se depărtează de mamele lor,
uitând gustul laptelui, iar laptele devine
albastru-deschis, apoi albastru-închis.
închis în sânii femeilor adormite;

mama mea doarme aşa de frumos,
că eu mă ridic să îi dezvelesc ochii şi coapsele,
să îi mângâi surâsul şi drumurile picioarelor;
cândva, ea va trebui să mă nască şi să mă uite.
va deveni şi ea o femeie adormită
cu lapte albastru-închis.

ascunsă
în femeia ce în curând îşi va da seama
că-mi este mamă, încerc să uit că exist,
ca să nu mai simt ascuţit singurătatea vieţii
dinăuntrul ei. deschid ochiul să-mi caut fraţii.
nu sunt; ei vor veni mai târziu; vor veni
astfel ca mama să mă lepede prea
curând de la sân. îi aştept de pe acum în tăcere-
în tăcerea unei fiinţe încă nenăscute pentru
pământul de sub picioarele mamei.

vine o noapte cu sabia scoasă din teacă.
nu mă mai tem: cea care mă poartă
în sine devine chilie cu pereţi proaspăt văruiţi;
şoldurile şi picioarele ei, unelte de luptă. după
biruinţă, ea le transformă în jucării pentru
copiii care-o vor locui cândva
e o noapte cu pereţi albi în care încep să bat
cuie în loc de stele. ca întâia născută, îmi voi
alege drept jucărie tăcerea, pentru ca cei ce
vor veni să mă poată uita în chiar pântecul
mamei
e o noapte în care uitarea şi-a rotit ochii peste
lume şi a transformat-o într-o casă a ei
lodebar o numesc
lo-debar.

poezie de Daniela Varvara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am jucat prea mult pe tabloul lucidităţii şi am pierdut. Va trebui să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul ce se lasă. Va trebui să cuget la somnul firesc al tuturor lucrurilor, pe care lumina le ordonează, dar le şi oboseşte. Viaţa nu începe decât în întuneric. Puterile ei de germinare nu sunt decât obscure. E o noapte pentru fiecare zi, este o umbră pentru fiecare lumină. Nimeni nu-mi va cere să primesc aceste umbre cu bucurie. E destul că le primesc. Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să-mi mai caut drumul care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant, zări care încă nu se văd. Desperarea e un entuziasm pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni îmi rămâne un lung sfârşit de zi, pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt în stare

să înot în apa teribil de rece
sub luna plină de regrete
înaintez încet şi abia respir
privesc cum se măreşte distanţa
de ţărm de nisip
în largul mării
în adâncul ei
unde razele soarelui nu pătrund
înot cât pot
şi până când mai pot
durerea mea e ascunsă în fundul mării
stă acolo
e departe de mine
mă cuprinde o sete ne
bună de înghiţit toată apa
înot cât mai pot
osteneala vine din durerea
lepădată în larg
continui să înot până mă eliberez
apoi simt cum durerea
mă trage în adânc
unde nu pătrund razele soarelui
unde apa e rece şi paralizantă
voi sta acolo cu durerea mea re
găsită pe nisipul rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Drăgăşani, răsăritul arată o lumină puternică, o lumină albă- aurie, strălucitoare ca faţa unui prunc împăcat de îngeri invizibili, o lumină tânără care se împlineşte până la zenit, după prânz începe coborârea, lumina se coace, capătă încet arama cerească până la rumenirea deplină, moare puţin câte puţin în spuza amurgului... spectacolul amurgului te lasă fără grai, uitându-te la ultimul fir de aramă stelară cum cade în întuneric, apusul acumulează toată pacea focului care redă o culoare ce n-a putut fi vreodată imitată de ceva sau cineva, apusul îndeamnă privirile către o melancolie blândă a tuturor vieţuitoarelor până la sfârşeala oricărui stres acumulat peste zi.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019, Însemnări din inima Olteniei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Drăgăşani, răsăritul arată o lumină puternică, o lumină albă- aurie, strălucitoare ca faţa unui prunc împăcat de îngeri invizibili, o lumină tânără care se împlineşte până la zenit, după prânz începe coborârea, lumina se coace, capătă încet arama cerească până la rumenirea deplină, moare puţin câte puţin în spuza amurgului... spectacolul amurgului te lasă fără grai, uitându-te la ultimul fir de aramă stelară cum cade în întuneric, apusul acumulează toată pacea focului care redă o culoare ce n-a putut fi vreodată imitată de ceva sau cineva, apusul îndeamnă privirile către o melancolie blândă a tuturor vieţuitoarelor până la sfârşeala oricărui stres acumulat peste zi.

Camelia Opriţa în Însemnări din inima Olteniei - Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 20
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulguie linişte

fulguie linişte
cu aromă departe
între sânii tăi descheiaţi
către miazăzi
acolo unde pasul meu
te-a găsit degerată de fericire

fulguie încă un pic
până găsesc ieşirea spre inima ta
cea care umple întreg spaţiul
ce ne cuprinde
cu bune şi rele
până când tăcerea învie

fulguie linişte
ca-ntr-o serenadă nocturnă
cu liliecii îngeri
ascunşi între gânduri
ştii.... am uitat să postesc
pentru ultimul fulg
ce-ţi topeşte iertarea

fulguie linişte
peste închisoarea albastră

poezie de Marius Pop
Adăugat de Dana Sima
Comentează! | Votează! | Copiază!

El încă n-a venit

Am rămas aici mult timp,
Aşteptând cu
Cu lumânări aprinse
Şi cu vin înspumat,
Bătătorind cărări
Până la poartă şi înapoi,
Aşteptându-l până când
Aproape s-a luminat de ziuă.

Acum a asfinţit luna,
Iar stele au rămas puţine,
Dar el încă n-a venit.

Deodată în ceaţa străvezie a zorilor,
O bătaie de aripi în sălcii;
O gaiţă îşi ia zborul.

NB. În China gaiţa este asociată ideii de fericire, iar în acest caz fericirea poetei
îşi ia zborul pentru a se pierde.

poezie de Yau Ywe-Hwa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepotrivire

O undă tresaltă pe apă si moare în mal
O alta apare si-si stinge surâsul de-opal
Si peste ele ceru-si priveste fata senină
Îi închid. Ochii-mi lăcrimează de-atâta lumină

Mai rupe o petală din trandafirul alb
Si priveste-mă cum sufăr după fiecare plutire ce se opreste în apă
După fiecare undă ce se naste din moartea plutirii petalei
După fiecare rază de lumină ce sare din undă si se pierde în aer
Inspir puternic sperând să prind raza de lumină în pieptul meu
Însă trandafirul a rămas fără petale iar pieptul meu este, încă, gol

Din senin o pasăre îsi cântă singurătatea
Si de versul ei m-agăt cu oarbă credintă
Căutând spre orizontul alb eternitatea
Sperând să se transforme în albă fiintă

Privesc văzduhul spre-orizont
Si în norii purpurii ce despică lumina îti văd chipul oglindit
Plângi sau mori sau putin din amândouă
Chipul tău înmărmurit aduce minunea
Razele se ridică spre înalt pentru ultima oară si se pierd
Iar seara cade ca pulberea neagră peste ochii mei

De ce sunt eu noapte iar tu-soare?
De ce mori tu când mă nasc eu?
De ce sunt nisip când tu esti floare?
De ce esti tu femeie când sunt zeu?

Mă ridic simtind iubirea tuturor îndrăgostitilor ce au murit
Si arunc rugăciunea ca o provocare
Dacă nu existi pentru mine printre stele
Mă voi transforma în stea si voi străluci
Doar pentru a te crea si pentru a te privi

Stăm pe o plajă, goi, renăscuti
Ascultăm nisipul si noaptea si gândurile mele
Si privim mirati în sus, pe cer
În locul de unde lipsesc două stele.

poezie clasică de Jim Morrison
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!