Către viitorime

Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi,
Luând spre desluşire istoria, — îndată
Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Striga-va:,, Ca străbunii să fim de glorioşi,
Pe când am fost cu toţii mişei sau ticăloşi."

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune...
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune
Da, ţara noastră toată, din cap pân' la sfârşit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sântu soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.

Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioşi,
Blestem care desigur îşi are începutul,
Îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul,
Pe când sfârşitul, — zilnic chemat şi nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaşte respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie
Decât să-ţi dai sfârşitul pe câmp de bătălie?

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi şi dezbrăcaţi,
Martirii ce avurăm rămân necontestaţi...
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.

Urmaşi, oricât de mare veţi crede-a noastră fală,
Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această ţară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat,
Putem de azi pe mâine s-avem şi-mpărăţie,
Dar fără libertate şi fără Românie.

poezie celebră de Alexandru Macedonski din Excelsior (1895)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către viitorime

Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi (...)

distih de Alexandru Macedonski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

La început,
nu ne acopereau nici griji şi nici nevoi.
Eram ca fraţii. Ne ajutam între noi.
Trăiam cu toţii, în bună înţelegere.
Ne durea pe toţi, o cât de mică pierdere.
Toţi aveam pe masă, aceleaşi bucate.
Toţi ne bucuram de multă libertate.
La început eram cu toţii oameni.
Astăzi am uitat să mai fim oameni.
Am fost cu toţii oameni până când,
rasa ne-a înstrăinat.
Am fost cu toţii oameni până când,
credinţa ne-a separat.
Am fost cu toţii oameni până când,
politica ne-a despărţit.
Am fost cu toţii oameni până când,
averile ne-au învrăjbit.
Astăzi nu mai suntem oameni.
De ce ne-am înrăit?
Fiindcă astăzi,
am uitat să mai fim OAMENI.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiască România

Dacă ne-nfruntă munţii, cu munţii ne vom bate
Pentru lumina ţării şi pentru libertate
Aici ne e cuvântul când îl avem de spus
Decât slujirea ţării nimic nu-i mai presus
Jurăm credinţă luptei, oricât ar fi de grea
Jurăm că pentru ţară şi viaţa ne-o vom da
Jurăm să nu ne mintă nici clipa, nici vecia
Trăiască libertatea, trăiască România

Trăiască-n fericire şi-n linişte poporul
Trăiască România, trăiască tricolorul.

Dar ţara nu se face cu laşi, cu apatrizi
Iubirea nu te scuză când ochii îi închizi
Să curăţăm tot răul din viaţa României
Că noi suntem partidul şi ţara omeniei
Nu creadă hoţii muncii că ei sunt mari şi tari
Noi suntem patrioţii revoluţionari
Avem contract pe viaţă cu visul şi cu glia
Trăiască libertatea, trăiască România

A noastră este ţara c-o moştenim deplin
Va trebui întreagă s-o dăm celor ce vin
La cei născuţi şi astăzi, şi mâine, şi poimâine
Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine
Nici călăreţi pe aer, nici cai fără călări
Nici ţară fără lume, nici lume fără ţări
Să crească-n lume pacea, dreptatea, bucuria
Trăiască libertatea, trăiască România

Trăiască muncitorii, ţăranii, cărturarii
Trăiască demnitatea cea fără de avarii
Dacă renunţi la luptă, n-ai ce să mai aştepţi
Nimica nu se face-n poziţie de drepţi
Să facem România prin toţi şi pentru toţi
Un teritoriu liber de-orice prejudecăţi
Să fie-al nostru dreptul şi-a noastră datoria
Trăiască libertatea, trăiască România

Jurăm din milioane de inimi şi destine
Din orice fel de sânge ne murmură în vine
Jurăm bătrân şi tânăr, femeie şi bărbat
Credinţă României necondiţionat
Că ţara-i bogăţia ce veşnic ne rămâne
Şi glasul ei ce îndeamnă: "Deşteaptă-te, române!"
Nu ne-nspăimântă nimeni cu forţa sau pustia
Trăiască libertatea, trăiască România

Suntem, de e nevoie, o ţară de soldaţi
Suntem, de e nevoie, un lanţ de munţi Carpaţi
Durerea ţării noastre făcută-i să ne doară
Ne place libertatea, ca oameni şi ca ţară
Şi soarele dreptăţii să lumineze sfânt
O ţară roşu, galben şi-albastru pe pământ
Aceasta-i viaţă noastră, aceasta ni-i tăria
Trăiască libertatea, trăiască România.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Cenaclul Flacăra
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veniţi la Alba s-o Sfinţim

Cine-am fost, cine-am ajuns?
Ieri am râs, astăzi am plâns,
Ieri, acum un veac, purtam
Steag visat din neam în neam

Peste munţi, ape, câmpie,
Peste Marea Românie
Unde bucurii, urale
Se-nălţau din piept spre soare.

Cine-am fost? Am fost, atunci,
Bunici vajnici dar şi prunci
Liberi, fericiţi, vioi,
Fără griji, fără nevoi,

Uniţi cu aripi în zbor,
Cu credinţa-n viitor,
Însă, Doamne, roata merge,
Lacrimi vin, lacrima trece.

Ne-au sfârtecat trupu-n două
Fulgerul căzut în rouă
Şi-a pus Prutul între fraţi,
Doliu-n vârfuri de Carpaţi.

Cum suntem şi câţi suntem
Avem iubirea ca-ndemn:
Să fim azi ce am fost ieri
Iubitori, măreţi străjeri.

Veniţi la Alba s-o Sfinţim,
Iar şi iar să ne Unim,
Să ne bucurăm de-ajuns
Cu credinţa în Iisus!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bumerang

Degeaba doare, căci... ce-a fost, a fost!
Degeaba inima încă o ia la goană
Spre locu'-n care... ţi-am făcut icoană
Să aibă, veşnic, cine-aţi da un rost.

Astăzi prezentul e de partea mea...
În timp ce tu ai devenit o simplă ramă
Ce poartă-n ea bătrâna noastră teamă
Că într-o bună zi vom dispărea.

Nici unul dintre noi, azi, nu mai este
În fila ce credeam că ne e scrisă...
Povestea noastră devenind învinsă
De un destin ce nu ne-a dat de veste...

Nimic din tot ce este nu mai poate
Ca să repare ce-am stricat prosteşte...
De-am fi ştiut că dragostea orbeşte,
Poate şi azi am fi trăit regeşte...

Dar n-am ştiut. Iar tu cu-atât mai mult...
Ai încercat să-mbrăţişezi minciuna,
Astfel sperând că îmi vei pierde urma
Şi că nimic nu te-ar mai fi durut.

Dar, din păcate, bumerangul s-a întors...
Pe pielea ta simţindu-se mai aprig
Atât durerea, cât şi-ntregul frig
Ce m-au pătruns cândva până la os...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (9 martie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Şi, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Şi dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârşit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Şi dacă Nimicul e pur şi simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, şi nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu ştie şi nici n-a ştiut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Ştiu că nu ştiu nimic".

poezie de Maria Supernic (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă la statuia lui Caragiale

Mărire vouă, lupte seculare
Ce-aproape cinci decenii aţi durat!
Obscuritatea în sfârşit dispare
Şi-un soare radios s-a înălţat.

Lui nenea Iancu i-am turnat statuie
Ce mândră o să-nfrunte vânt şi ploi.
Demers mai drept decât acesta nu e,
Căci el întâiul ne-a turnat pe noi.

Ne-a intuit genetica matrice
În care toate se aştern şi curg.
Mai bine altul nu le poate zice
Decât le-a zis bătrânul dramaturg.

Zadarnic vreme trece, vreme vine
Sub ochiul lui departe văzător;
Prin el trecutul în prezent revine
Şi calcă triumfal spre viitor.

Sub cerul vast al pălăriei sale
Păşim cu toţii, sinceri şi oneşti.
Mărire ţie, I. L. Caragiale!
Cu noi ai fost, cu noi vei fi şi eşti.

poezie de Ştefan Cazimir (19 decembrie 2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atins de duhul sfânt

A fost luceafăr pe pământ,
Copil de ţară, la-nceput,
A fost atins de duhul sfânt,
În ţara mea când s-a născut.

A fost frumos, în versuri blând,
Le-a scris cu suflet, ca pe-un cânt,
Iubind, sau pe mişei călcând,
A fost luceafăr pe pământ.

Trăind în lumea de poveşti
A codrilor de netrecut,
A fost, acolo-n Ipoteşti,
Copil de ţară, la-nceput.

Şi, poate, în copilăria sa,
Voios şi liber alergând
Cu alţi copii de seama sa,
A fost atins de duhul sfânt.

Iar versul lui mai e cântat,
Chiar dacă vremea a trecut,
Căci a fost binecuvântat
În ţara mea când s-a născut.

În ţara mea când s-a născut,
A fost atins de duhul sfânt,
Copil de ţară, la-nceput,
A fost luceafăr pe pământ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
Lucian: Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ţi dai singură seama care ar fi răspunsul. Şi eu fac acelaşi lucru.
Lia: Ce vrei să spui?
Lucian: Nimic. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
Lia: Nici n-am s-o fac. Pentru că aşa suntem chit.
Lucian: Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aş spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... Să trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?! Cred că putem pleca spre munţi acum.
Lia: Mai mergem?
Lucian: Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie să afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, aşa cum am stabilit. Şi pentru că am întârziat puţin cu discuţia asta, o să luăm un avion din apropiere. Ştiu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
Lia: Desigur.
Lucian: Bine, Mata Hari. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine să accepţi compania unui Don Juan?
Lia: Luci, nu-i de glumit!
Lucian: Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci şi altădată pe spionul. Rişti să fii descoperită.
Lia: Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învăţătură de minte!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dumneavoastră şi urmaşii dumneavoastră veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta, voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.

Ion Antonescu în proces (14 mai 1946)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atins de duhul sfânt

- glossă madrigal -

A fost luceafăr pe pământ,
Copil de ţară, la-nceput,
A fost atins de duhul sfânt,
În ţara mea când s-a născut.

A fost frumos, în versuri blând,
Le-a scris cu suflet, ca pe-un cânt,
Iubind, sau pe mişei călcând,
A fost luceafăr pe pământ.

Trăind în lumea de poveşti
A codrilor de netrecut,
A fost, acolo-n Ipoteşti,
Copil de ţară, la-nceput.

Şi, poate, în copilăria sa,
Voios şi liber alergând
Cu alţi copii de seama sa,
A fost atins de duhul sfânt.

Iar versul lui mai e cântat,
Chiar dacă vremea a trecut,
Căci a fost binecuvântat
În ţara mea când s-a născut.

În ţara mea când s-a născut,
A fost atins de duhul sfânt,
Copil de ţară, la-nceput,
A fost luceafăr pe pământ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fatalitate

Fericit este copacul atât de puţin simţitor,
dar mai fericită piatra, căci în ea simţirea e de tot absentă:
nu există durere mai mare decât aceea de-a fi viu,
nici povară mai grea decât să-înduri o viaţă conştientă.

Să fii, dar să nu ştii nimic, şi să-ţi lipsească definitiv ţelul,
şi groaza pentru tot ce-ai fost, şi spaimele de-acum şi cele viitoare...
Inclusiv aceea de-a fi sigur că mâine o să mori,
şi să suferi parcurgând o viaţă şi-un întuneric mare,

trecând prin ceea ce nu ştim şi nici nu suspectăm măcar...
Şi carnea care ne-amăgeşte cu ciorchini de struguri reci,
şi mormântul care ne-aşteaptă gri la ceasul funerar,

şi să nu ştim unde ne vom duce la sfârşit
şi nici locul de unde am venit!...

poezie de Ruben Dario, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul golanilor

A fost odata ca-n poveşti, a fost în România
O gaşcă mare de golani ce-au alungat sclavia
Noi nu ne-am confundat nicicând cu "oamenii de bine"
Numiţi şi neocomunişti şi fără de ruşine.

Refren:
Mai bine haimana, decât trădător
Mai bine huligan, decât dictator
Mai bine golan, decât activist
Mai bine mort, decât comunist.

Vrem libertate, nu comunism şi nici schimbări de formă
Şi de aceea securişti, să nu ne puneţi normă.
Noi nu vrem neocomunism nici neolibertate
"Democraţii" originale şi nici minciuni sfruntate.

(Refren)

Ne-aţi întrebat ce vrem aici, dar ştie toată ţara
Noi susţinem punctul 8 de la Timişoara.
A căzut 473, ce ţinea TVR
Legată-n lanţurile ei, dar tot degeaba e.

(Refren)

Alegeri fără comunişti, fără nomenclatură
Şi nu vă temeţi de golani fără coloratură.
Din cei care-au murit aici, ne-am reîntors năluci
Să nu mai fie cum a fost, măcelul de atunci.

(Refren)

cântec interpretat de Valeriu Sterian, muzica de Cristian Paţurcă, versuri de Laura Botolan
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vals de moroi

Preavăzătoare instanţă
Cerem drept şi-ncuviinţare!
Să punem zăbrele şi stor
Pe albastru şi pe soare.
Să plătească, să muncească
Pentru pensia noastră cerească
Fiindcă avem imunitate
Ce nici îngerul nu o poate!
El mai poate între noi decade.
Cei cu drept şi pe mirare
Viaţă, moarte, fericire
Date gratis nouă de prostime!
Ce s-a adunat in turme
Nouă in fund să ne sufle
Cu trâmbiţe şi turle
Prea orbită de un colţ de pită
Când tu justiţie!
Numai esti de mult oarbă
Talgerul e cu telecomandă.
De lumină nu au nevoie
Ii conducem noi în iad
Să-i ardem cu codrii ţării
Fierţi in apa vândută a mării
Căci cu dracul am căzut la pace
Acatiste prin popii ne face!
Şi noi drept multumire
Fierbem în smoală roşie, aici!
Pe copii şi pe bunici
De ale noastre predici vrăjiţi
Să fie intre ei învrăjbiţi
Cu lumina noastră mare
Ce dă soarelui paloare
Cu zăbrele şi stor pe soare
Ţara e a noastră şi fără-ncuviinţare
Dar noi vrem o legiferare
Căci prostimea-ngenucheată
Crede in a nostre legi
Mai tare decât cele Zece
De popii noştri refăcute
Să putem fura în linişte
Şi ultima rază de soare..
Printre uşa întredeschisă
In care au mai rămas
Puţini Icari ai ţării...
Căci ceara e la noi
Ascunsă bine printre noroi
De al nostru prea "sfânt" moroi
Cea convins morţi să voteze
Promiţându-le din moarte să-i elibereze
Şi pe oase să valseze
Cu a lui gaşcă de hoţi
Curve, mârsavi şi idioţii
Ce ne fură soarele dreptăţii
La toţi...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!