Cântec trecut

Ţi-ai prins în palme pletele de aur
Şi fir cu fir le-ai pieptănat, agale,
Le-ai destrămat, le-ai strâns ca pe-un tezaur,
Iar soarele, oprindu-se în cale,

Şi-a aruncat un bucheţel de raze
Ce şi-a pierdut lucirea sidefată
Şi-a poposit--căutător de oaze--
Ca să-ţi sărute chipul de agată.

Iar tu, tremurătoare, împletit-ai
Cu razele aprinse-a ta cosiţă
Şi-n focul lor, furată, învelit-ai
Aurul tot, făcându-l cununiţă.

Şi-atâta tot! Ai râs, apoi, şi iară
Te-ai afundat în visurile-n care
Ţi s-a topit a vieţii primăvară,
Crăiţă dulce cu petale-amare!

Ţi se părea că n-o să mai sfârşească
Iluzia--o pânză de păianjen--
Credeai că fericirea îngerească
Fu dată, pe vecie, pentru oameni.

Fecioară ce te pierzi în visuri-nalte,
Şi îţi clădeşti, din chipul ce te-adoră,
Un dătător de veşnicii bogate;
Te ameţeşti în viaţă, ca-ntr-o horă...

Priveşte, dar, şi râzi de soarta care
Mereu vrea să ne-nşele cu himere
Şi-mbrăţişeaz-o fără-nfiorare.
La ce să te-nfiori când totul piere?

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1928)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Votează! | Copiază!