Dumnezeu

Mergând pe străzi, privirea cumpărase
din fiecare lucru câte-o parte:
umbrare verzi, brăţări şi chiparoase
ca lacrima iubitelor din carte
vitrine mari, acoperind cu-atlazuri
mucegăiala sufletelor slute,
şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri
în care-au stat idile ne-ncepute.
Copil venit din măguri şi viroage,
coroanelor copacilor oceanici
îngenuncheau sub ape, să se roage,
cu anterie gemene, de panici,
Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale,
m-au întâlnit singurătăţi şi crime.
Inscripţii rari din lume paradoxale
pătau viori... Şi-am fost în ţintirime.
Cu-nmlădieri de caste dimineţe, -
burice albe şi bacante goale.
Marchizele, verandele, costumul
de pantomimă-al feţelor confuze,
prin care-n zori se furişau ca fumul
madone reci, cu zâmbetul pe buze,
m-aplaudau... Superbul Gură-Cască
plecat să facă lumea mai frumoasă,
cu câteva iluzii într-o bască,
sub care-ncep păianjenii să coasă...
Prin smoalele asfaltului, cărunte,
vuia oraşul, - lacomă comoară -
îmi lua speranţa de pe frunte
şi te-am pierdut atunci întâia oară.
Pe urmă, rând pe rând...
Din depărtarea
atâtor codri tineri de hazarde,
ca doi străini pe care întâmplarea
i-a hărăzit aceleiaşi mansarde,
Ne întâlneam pe scări,
treceam pe-alături
şi, obosit de gândurile mele,
nu ţi-am mai spus de nori
sau de omături
mi-aştern pe cuget cârduri de boccele.
Era o zi cu soare... Vălmăşaguri
de oameni îmbulziţi priveau în aer.
Mi s-a părut că-n loc de ei văd steaguri,
înlăstărind cu firele de caier.
Iar miezul ghicitorilor rotunde
lua-nfăţişări de-oracol sau de goarne.
Şi nişte mingi veneau de nu ştiu unde,
şi nişte flăcări luau oraşu-n coarne.
Te-am căutat atunci sub gluga verii, -
mi-era atât de dor de revedere!
Nu mai stăteai acolo de puzderii
de ani... Regretul moţăia-n cuiere.
Şi-am înţeles că n-or să ne mai pară
în nici un fel albastrele-altitudini,
Tu - izolat în tine ca o ţară.
eu - ros de timp şi de incertitudini.
Singurătatea s-a-mpărţit în două
M-am izgonit pe rând din fiecare,
să nu mă ştie nici rugina nouă,
nici forfota bătrânelor pojare.
Ne despărţeam... O! cine mă întreabă
de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri?
Mulţimea vinde îngeri la tarabă
şi arlechinii mor în Bethleemuri.
Azi încărcat de clopote şi racle
ca o istorie domnească de zavistii,
încerc zadarnic strâmbele şperacle
în care mi-am rupt florile bastistei.
Ori bat în van... Auzul tău mă lasă,
drumeţii-s reci, mansardele deşarte -
o! cel puţin de-ar fi rămas frumoasă
prăpastia de dor ce ne desparte...
Înconvoiat în el ca un ciorchine
pe ţâţele-ncălzitei nicovale,
prin basca ruptă plânge lângă mine
superbul Gură-Cască în sandale.
Mireasmă vine ţeapă vremii boantă,
acoperă-mi-l, lacrimă de Parce
şi-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o plantă,
căinţa ta de-a nu te mai întoarce...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Ion Untaru
Votează! | Copiază!