Diateza învinsului

1.
Adevărul dragul meu prieten e că n-ai făcut nimic bun
un an de zile. Ai stat în miezul lucrurilor şi te-ai îndestulat cu
mizeria promisă de alţii. O lună în Blocul Scriitorilor şi-ai slăbit.
Ai filtrat lumina şi întunericul dar n-a rămas nimic.

Ca din cearşafuri ai fabricat o sfoară din zile
şi-ai vrut să evadezi dincolo
de tine însuţi dar n-ai reuşit.

Erai conştient de limite şi n-ai făcut nimic pentru asta măcar să sapi
pe sub ele un tunel. Să rupi măcar o parte din tine pe care s-o arunci
de partea cealaltă a morţii
ca să rămâi aici fără să fi claustrat în propria piele

dar n-ai făcut-o. Te-ai mulţumit cu ideea că toţi oamenii au limite
dar nu şi le cunosc încă şi de-aia se cred invincibili. Nu vrei să vorbeşti despre graniţe
ţi-ar plăcea mai mult să-ţi aduci aminte despre Domnule Motan
pisoiul pe care l-ai pierdut. A fugit sau a fost furat

dar cel mai important lucru e felul în care s-au schimbat lucrurile
apoi. Aşa e după fiecare pierdere
lumea se schimbă iremediabil şi nopţile sunt mii
de aparate de tatuat

care scriu pe tine toate lucrurile care te chinuie dar nu poţi să le citeşti
se amestecă până ajungi o pată. Şi dimineaţa când te trezeşti şi vezi soarele
deschizi ochii gura porii ca-ntr-o felaţie
şi aproape că-ţi place.

2.
Timpul e ca o pisică gri care-a fugit de-acasă şi nu se mai întoarce.
Domnule Timp şi Domnule Motan nu mai privesc înapoi şi
nu există păreri de rău.

Despre rău numai de bine. Şi despre bine numai de rău. Cu asta se aleg oamenii
şi nu trebuie să-ţi faci griji. Mergi şi spune-le prietenilor tăi că le faci cadou
o zi din viaţa ta şi vor râde de tine. Dar cineva se va bucura de lucrul acesta şi
vor bate clopotele anunţând omul exact. Dar nu te vei bucura de asta

pentru că viaţa îţi vine ca un costum primit de poamană. Din punct de vedere funciar
ai fost făcut din milioane de celule pe care le oferi
ca pe nişte bomboane la cutie la fiecare aniversare. Vrei să renunţi

ştergându-ţi amintirile ca pe-o casetă Agfa crom
pe care cu ani în urmă aveai Nirvana şi pe care acum a tras
Shpongle. Eşti gol şi nefolositor ca un joint fără vise. E nasol

amintirile îşi răspândesc otrava de fiecare dată când îmbraci un drum o carte un prieten
la fiecare bere. Cel mai bine e în înghesuiala din autobuz atunci când frânele
te izbesc de oameni şi realizezi că toţi împrejurul tău sunt străini
că eşti singur ca o boală într-un pavilion şi degeaba îţi ceri scuze. Eşti pierdut

dar asta aduce o anume linişte, ca atunci când primeşti nişte bani. Viaţa te-a plătit înainte
ca pe-o curvă să stai aşa cum vrea şi degeaba
degeaba încerci să te răzvrăteşti. Oricine îţi poate spune pentru cine bat clopotele
şi tu trebuie să înghiţi. Pentru că viaţa seamănă cu un muzeu de artă

în care intri şi toate tablourile sunt aşezate cu faţa la perete. Te întrebi ce fel de pedeapsă
e asta şi răspunsul te va chinui până la sfârşit. Când nu te mai interesează pentru cine
bat clopotele şi nici cum o mai duce Domnule Motan.

3.
A trecut un an de când sunt mort fără acte şi-i bănuiesc pe oameni de necrofilie.
Am avut în sânge o moştenire catastrofală şi într-un an am cheltuit-o
integral. Sunt un cerşetor scăpătat fiindcă toate zilele pe care le-am primit
au fost fără valoare ca nişte monede făcute din capace de bere.

Stau şi-mi vegez trupul aşezat în zile ca-ntr-un coşciug şi în fiecare zi îmi doresc
să merg la crematoriu. Să mai ard câte-o haină o pagină o fotografie
o casetă Agfa crom
de pe care am şters primele mele nefericiri şi am înregistrat altele.

Despre rău numai de bine. Şi despre bine numai de rău. Aşa mi-a fost dat să spun
după un an în care am lichidat tot ce mai puteam spera.
Nopţile mă învârteam în somn ca şi cum m-aş fi înfăşurat în bandă scotch
în aşteptarea zilei când voi fi livrat cuiva care va ştii să mă folosească.

Dar n-a venit momentul. Se spune că nimeni nu moare neîmplinit
însă libertatea e un ucigaş plătit care aşteaptă ieşirea din casă.
Şi mi-aş dori să mă împlinesc în aerul răcoros al serii cu Domnule Motan
torcând visele amândurora

însă pisoiul a fugit de acasă şi poate a murit. Şi el a dat semnalul şi rândurile
au început să crească şi ţara nu e suficient de încăpătoare.
Şi împlinirea mea aduce cu o mare clădire din sticlă pe care o spală sute
de muncitori

dar din afară nu pot privi înăuntru. Şi atunci îmi doresc să fug din lume
să ies ca fumul din propria mea ţigară
şi în urma mea milioane de feline să-mi sfârtece trupul.
Înnebunite

obsedate
ca un bărbat la jumătatea vârstei părăsit de viaţă dar hotărât
să treacă peste asta. Un bărbat care are încă puterea să ejaculeze

pe toate picturile defuncte sau în viaţă. Cu precădere
pe cele care atunci când le întorci cu faţa
zâmbesc într-un fel ciudat.

poezie de Leonard Ancuţa (26 iulie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Votează! | Copiază!