Mădălina, Magdalena...

Putem juca teatru, o viaţă
Fără de şcoală de-actorie?
Suntem cu toţi, artişti, paiaţă
Şi rol jucăm, şi datorie?

Avem faţete neştiute,
Purtăm, toţi, măştile de bal?
Doar îndrugăm, vrute, nevrute?
Suntem, de-un simplu teatral?!

Nu avem simţuri, de-altădată,
Nu suntem "live", ci doar "play back".
Trup de "plastii", faţă fardată...
Aprindem sentiment, ca bec...?

Ne mor artiştii adevăraţi,
De proşti ce suntem, nu-i iubim.
Îi ignorăm. Doar de-s plecaţi
Îi plângem, dar şi-atunci minţim!

O plâng acum, pe Mădălina...
Mi-a fost idol de tinereţe.
Îmi era auz, mi-era lumina,
Mă fermecase-n frumuseţe.

Ah, ce-aş fi vrut, să-i fiu aproape,
N-aş fi lăsat-o ceas, minut,
I-aş fi sorbit, din glas, din şoapte
Orice respir, orice sărut!

Am mai pierdut, un suflet seamăn
Ce ne ţinea locul la toţi,
Să spună- ca un frate geamăn-
Ce nu putem, infami, netoţi...

Am glasul ei- ce-aş vrea să am-
Între timpane, în infinit...
Plămânii îi simt timbru-i şi-alean
De dragostea-i, ce n-a împlinit.

O plâng, mă plâng, că n-o mai am
Şi nu mai vine să ne vadă.
Am foia-n lacrimi, glas nu am...
Te-ai dus, frumoasa mea, de dragă!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!