Pisoiul și elefantul (fabulă)
Într-o zi se întâlni
Un elefant gigant
Animal foarte înalt,
Cu un motănaș, gingaș,
Mic și tare drăgălaș,
Ce era puțin la stat,
Însă... foarte îngâmfat.
Dintr-o simplă întâmplare,
Animalu' acela mare,
Fiindcă tot privi în jos,
Îl văzu pe mustăcios.
Iar pentru că tot îl zări,
Elefantul astfel gândi:
"Și așa eu mă plictisesc,
Ia! Mai bine să vorbesc
Cu acest motănaș
Așa mic și drăgălaș."
Astfel în minte-și propuse
Și-n cele din urmă-i spuse:
- Ascultă, motănașule,
Dragă pisoiașule,
Hai aici să discutăm,
Două vorbe să schimbăm!
Fiindcă eu m-am plictisit
De când cu nimeni n-am mai vorbit.
Dar motanul înfumurat
Îl privi cam supărat
Și crezându-se isteț
Îi răspunse îndrăzneț,
Înfruntându-l cu dispreț:
- I-auzi, bre, ce îndrăzneală,
Să-mi ceri mie socoteală,
Poți să mori de plictiseală,
Dar să vorbești cu mine, nici pomeneală!
Ești un elefant gigant,
Dar pe cât ești de înalt,
Pe atâta ești de prost,
Să vorbim nu are rost!
Trompa-ți-e așa de lungă,
De-n pământ stă să-ți ajungă!
Iar pielea ta cea cenușie
Nu prea îmi convine mie:
E mereu foarte pătată,
Nu-i curată niciodată!
Este, fie prea zbârcită,
Fie deloc curățită!
'Geaba în apă ore stai,
De mizerie scăpare n-ai!
Mereu cu praf te stropești
Și-n noroi te bălăcești.
Și pământ porți pe spinare,
Ești murdar nevoie mare!
Și mai ai și un miros,
Așa că... Ce mai folos!
Și apoi uită-te la mine,
Nu-s deloc așa ca tine!
Nu-s un animal ciudat
Și sunt potrivit la stat,
Deși tu, de ești înalt,
Mă vezi atât de mic,
Încât socoți că-s pitic.
Dar chiar de-aș fi mic de statură,
Admiră a mea alură!
Eu sunt bine îngrijit
Și sunt veșnic curățit.
Blănița mea e vărgată
Și pe spate e dungată.
Este bine pieptenată,
De aceea-i mereu curată.
Și-n ale mele lăbuțe
Eu am niște mici gheruțe
Ce le țin în perinuțe,
Exact ca la pisicuțe.
Și am mersul delicat
Pășesc frumos neîncetat,
Torc frumos de-s mângâiat
Și am un dulce mieunat.
De aceea spun așa,
Nu avem ce discuta!
Cu acestea fiind spuse,
Motănașul îngâmfat
Se puse pe alergat.
Și alergă înaintea gigantului,
Oprindu-se drept în fața elefantului.
Elefantul nu-l zări
Și-l călcă de îl strivi;
Deși nu vru să-l strivească,
Ci numai să-i vorbească.
Apoi el privi mirat
Spre ceea ce rămase din motanul îngâmfat
Și gândindu-se mai bine,
Elefantul zise către sine:
"Lauda de sine
Nu miroase a bine!"
fabulă de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vorbire
- poezii despre pisici
- poezii despre elefanți
- poezii despre înălțime
- poezii despre zoologie
- poezii despre timp
- poezii despre supărare
- poezii despre schimbare
- poezii despre prostie
1 Nicu Petria [din public] a spus pe 11 iunie 2010: |
Mi se pare prea multă vorbărie în fabula de mai sus. Cred că dacă o mai scurtați va deveni mult mai acceptabilă. |